După ’90 era la mare preț certificatul de revoluționar. Datorită lui, persoanele publice care la Revoluție au fost de „partea justă a baricadei” au pornit cu un serios avans. Statutul de revoluționar conferea o aură de erou altruist, gata să se sacrifice pentru comunitate.
La un moment dat, când inflația revoluționarilor de hârtie a depășit orice limită, s-a trecut la o nouă fază: certificatele de rocker. Desigur, nu pe hârtie, nu sub formă de diplomă sau atestat, ci printr-o imagine publică larg mediatizată.
Misto articolul, it had me at:
> cu viziunea larg împărtășită în mediile middle class – cea a rockerului rebel
Vad ca e scris de Florin Dumitrescu, om care a trait perioada (anii ’90 si “rockereala” middle-class a anilor ’90) si a fost activ in mediul respectiv (middle-class-ul bucurestean al anilor ’90 care apuca sa puna mana pe ceva bani si pe ceva functii, si ceva retrocedari, daca era cu noroc).
>Pe de altă parte sunt rockerii tineri, super-informați și enciclopedici. Ei știu, de pildă, că în Cehoslovacia și RDG, au activat trupe care-și asumau gesturi de protest public radical, cântând în piețe publice sau în biserici mesaje explicit contestatare. Verdictul acestor tineri e clar: în alte țări comuniste, rockul chiar a fost antisistem, a luptat realmente cu regimul; la noi, muzicienii s-au complăcut într-o situație de compromis cu indefinite grade de gri.
Din tot blocul estic, România a avut cea mai anemică scenă rock, iar Yugoslavia cea mai mișto.
>In January 1986, punks scandalized an official New Year’s Eve celebration in central Sofia by appearing en masse with spiked hair, mohicans, and torn clothes. The Bulgarian press finally admitted their existence while bemoaning “serious aesthetic aberrations” on the music scene.
3 comments
După ’90 era la mare preț certificatul de revoluționar. Datorită lui, persoanele publice care la Revoluție au fost de „partea justă a baricadei” au pornit cu un serios avans. Statutul de revoluționar conferea o aură de erou altruist, gata să se sacrifice pentru comunitate.
La un moment dat, când inflația revoluționarilor de hârtie a depășit orice limită, s-a trecut la o nouă fază: certificatele de rocker. Desigur, nu pe hârtie, nu sub formă de diplomă sau atestat, ci printr-o imagine publică larg mediatizată.
Misto articolul, it had me at:
> cu viziunea larg împărtășită în mediile middle class – cea a rockerului rebel
Vad ca e scris de Florin Dumitrescu, om care a trait perioada (anii ’90 si “rockereala” middle-class a anilor ’90) si a fost activ in mediul respectiv (middle-class-ul bucurestean al anilor ’90 care apuca sa puna mana pe ceva bani si pe ceva functii, si ceva retrocedari, daca era cu noroc).
>Pe de altă parte sunt rockerii tineri, super-informați și enciclopedici. Ei știu, de pildă, că în Cehoslovacia și RDG, au activat trupe care-și asumau gesturi de protest public radical, cântând în piețe publice sau în biserici mesaje explicit contestatare. Verdictul acestor tineri e clar: în alte țări comuniste, rockul chiar a fost antisistem, a luptat realmente cu regimul; la noi, muzicienii s-au complăcut într-o situație de compromis cu indefinite grade de gri.
Din tot blocul estic, România a avut cea mai anemică scenă rock, iar Yugoslavia cea mai mișto.
Trupa mea preferată din perioada aia e din Ungaria: [Vágtázó Halottkémek](https://www.youtube.com/watch?v=8LXmTbw5oJs).
Dar absolut toate țările, inclusiv [Bulgaria](http://database.unearthingthemusic.eu/Punk_rock_in_Bulgaria_1979-2008_(Maciej_Zurowski)), au avut scenă de rock și punk mai serioasă ca cea din România.
>In January 1986, punks scandalized an official New Year’s Eve celebration in central Sofia by appearing en masse with spiked hair, mohicans, and torn clothes. The Bulgarian press finally admitted their existence while bemoaning “serious aesthetic aberrations” on the music scene.