Ce mă apasă acum e faptul că zilele cele mai bune au trecut și de acum voi fi prins într-un hamster wheel care nu mă va duce decât la boli mintale și depresie.
În primul rând nu reușesc să dorm, mi-am stricat complet programul de somn de când cu pandemia asta și oricât încerc să îmi reglez programul, nu merge, e o perioadă tare ciudată. Am avut depresie în trecut, mă bucur că acum nu e așa ceva, deși în ritmul ăsta simt că sunt fix pe drumul ăla. O apăsare mai pronunțată ar fi legată de încercările de a-mi găsi un job în străinătate, vreau de ceva vreme să plec dar nu în orice condiții, sunt femeie și mi-e teamă să mă aventurez, fiind multe țepe în domeniul în care caut eu job. În același timp încerc zilnic să fiu recunoscătoare pentru ce am, asta ajută să fie mai puțin dificil cu multitudinea de gânduri și mă ține pe linia de plutire.
Neserios cu femeile, ironic, mistocar, din 10 dați când vreau sex fac de 8 ori cu cine vreau când vreau și in doua dați le dau in mm de femei ca ma enervează oricum da ele tot ma vor. Pot sa le fut si un pumn in cap ca asa ma iubesc mai mult. Ma golesc sunt fericit. Am mulți prieteni superficiali dar nu am stres —————————-//—————————- Serios, tot ce trebuie, ma chinui sa joc un rol de cacat super moral dar in societate ok acceptat, ma chinui din greu sa fiu serios, și un minut dacă am liber citesc cărți ca sa nu pierd timpul sau sa ma gandesc la prostii, ma interesează politica și societatea, muncesc, observ cum politicienii sunt muisti, aparent par ok eu, respect femeia îmi doresc sa ma insor, sufletul meu e nefericit, din 10 dați când vreau sex, de 8 ori merg la curve sau fac laba, de doua ori futi femeie când vrea ea, se fute și cu alții, îți arunca pastila de parca ar vrea sa te chinuie deși cumva știe ca ești serios pentru ca ești. Încontinu ma gandesc ca nu exista un sens specific al vieții și asta ma face depresiv. – un gand scurt
Datorita faptului ca este mazga pe jos, in perioada asta consumul de lichid de parbriz la 25 de lei 5L e aproape egal sau peste consumul de combustibil pe aceeasi distanta… ceea ce, din punctul meu de vedere, e cam enervant pentru ca pretul pe litru e aproape acelasi la ambele fluide…
Financiar vorbind, daca aveai consum de 8/100, acuma e ca si cum aiavea consum de 16/100.
Ma consoleaza numai gandul ca sunt unii si mai amarati care trebuie sa bage si AdBlue.
Edit:
TLDR: îmi schimb jobul și cred că mă las de master
Mai fac greșeala să mă atașez de persoane înainte de a le cunoaște cu adevărat. Când realizez că efectiv am niște așteptări nerealiste de la acea persoană, incapabilă să răspundă într-o manieră pe care eu o consider de bun simț, mă lovește realitatea și mă cufund într-o umbră din care îmi revin cu greu.
Nu stiu daca sa schimb jobul sau nu. As putea castiga mai mult dar acum am tot tipul din lume desi ma deranjeaza cum merg lucrurile in companie
Sunt lonely de ceva timp. Nu prea am oameni care sa fie pe aceeasi frecventa cu mine. Locuiesc singur de ceva timp si nici nu prea am avut contact cu fete. Mai ies cu lumea, dar nu simt ca pot sa ma inteleg prea bine cu ei. Oamenii pe care ii consider prieteni sunt peste tot prin lume acum, nu ii vad prea des.
Am reusit sa fac si ceva bun din toata singuratatea asta, si anume ca stau foarte bine pe cariera, dar din cauza asta imi vine cumva mai greu sa leg noi prietenii cu oameni noi. Poate mai trec si alti oameni de aici prin asta. Things just get lonely, man ;/.
Destule.
1. N-am niciun viitor
M-am grăbit prea repede sa fac o facultate si acum regret ca am făcut-o. Sunt in anu 4 deci nu prea mă mai pot lăsa acum. Am intrat bou si tot bou ies. Si cred ca ast se aplică tuturor colegilor mei. Avem laboratoare la care fără exagerare nimeni nu poate rezolva ce ni se cere si nimeni nici nu pare sa aibă nimeni chef sa facă.
Si in România nu sunt încurajate joburi care necesită creativitate. Majoritatea sunt de genul “fa ce-ți spun si nu pune întrebări”, indiferent de domeniu.
2. Lipsa de experiențe care ma ține înapoi
De fiecare dată când ii aud pe alții povestind “ba eu in liceu am făcut chestia asta mișto” sau “ba la facultate era mișto pentru ca chestia asta” ma apucă de depresie de-mi vine sa zbor in America sa cumpăr un pistol sa ma împușc in cap din gelozie pentru ca pentru mine ambele au fost absolut goale si lipsite de orice fel de interactiuni sociale semnificative. Fără prieteni, fără iubită, fără nimic. Si n-am pe cine sa învinuiesc decat pe mine (si poate într-o oarecare măsură si a covidului).
In punctul asta simt ca la fel o sa fie tot restul vieții mele.
Știu ca sunt mulți pe lume care o au mai rău decât mine, orbi, surzi, ciungi, bolnavi mintal. Asta ma face sa mi simt si mai rău pentru ca eu nu ar trebuii sa ma simt rău deloc. Mi-e rușine de mine ca sunt mizerabil.
Ar trebuii sa fiu culmea fericirii.
3. Mi-e frică ca chelesc.
(Va rog abțineți-va de la comentariile gen “mașina de tuns, boss!”
Am avut părul lung pt ultimii 4-5 ani si acum mi-e ca chelsesc tânăr. Toți bărbații din familia au o formă de chelie(o formă in sensul ca dacă te uiți din fata ca-n poza de buletin nu zici că-s chei) dar au început mai târziu. 30-40 de ani. Eu am abia 23. Am atribuit o parte din personalitatea mea parului astuia si acum mi-e teama ca într-un an , poate mai puțin va trebuii sa ma rad in cap. Si nu sunt suficient de in formă pentru a arăta bine chel. Sunt cu vreo 2 kg peste înălțime. Încă merg la sala ca sa arăt mai bine dar procesul a incetinit foarte mult. In pandemie am slabit vreo 20 kg totuși.
Nu caut sfaturi, ăsta fu doar un vent.
Salutare! Fata de data trecuta cand am fost la bar si mi-am spus of-ul, sunt mai bine.
Serviciul merge mai bine – am primit o mica marire care este binevenita
Relatia cu parintii – de Sarbatori s-a intarit mai mult si ma bucur treaba asta. Inainte nu eram asa apropiati dar parca acum pot vorbi cu ei toate cacaturile posibile ca au Inceput sa ma inteleaga si sa radem impreuna.
Partea personala – am Inceput sa slabesc. De la 120 kg am ajuns la 110. – nu fac Sala, doar imi reglez alimentatia
Vreau sa ma mut in Brasov cu lucrul cat de curand pentru ca Clujul a devenit sufocant. Plin de masini, haos, agitatie. Comparativ cu 2010 cand am venit aici, este schimbat foarte mult. Si schimbarea asta accelelerata este doar de cativa ani. Eu fiind nascut in zona Brasovului, imi place mai mult decat Clujul. Dar in 2010 cand am dat la facultate am ales Clujul ca “deh. Oricine poate intra la Brasov cu dosare. La Cluj se da admitere”. Uneori stau si ma gandesc ca parca are fi fost mai bine sa raman in Brasov dar nu mai pot da timpul inapoi acum. Lucrez cu ce am in prezent si caut sa ma mut.
Un alt subiect despre care vreau sa iti spun este partea emotionala. Aici stau prost. Foarte prost. Sunt singur. Din 2010 de cand am venit in Cluj am avut un plan. Imi gasesc pe cineva in timpul facultatii, ne casatorim dupa, cumparam ceva al nostru si ne construim viata impreuna. Aha. Cacat. Nu s-a intamplat. Am incercat sa intru in relatii cu fete pe care le-am considerat pe unda mea. Degeaba. Dezamagire. Si nu una. Pe banda rulanta. Mi-am tot dat sanse sa mai caut, sa mai incerc. Tot in acelasi punct am ajuns, dar cu experienta. Zilele astea am vorbit cu o tipa cu care am incercat sa intru intr-o relatie mai demult si care mi-a spus atunci ca nu vrea nimic. Intre timp intrase intr-o relatie care a tinut 3 ani jumate, si-a batut joc ala de ea in Ultima saptamana fantastic si acu e singura. Nicio fata dintre alea cu care cu am vorbit Pana acum nu s-a implinit din punctul asta de vedere. Divorturi, abuzuri, dezamagiri. Pacat. Dar aici nu e vorba despre ele, ci de mine. Inca sunt singur. La Inceput a fost fain si toate alea dar acum, sa ajung la 30 de ani cu mentalitatea pe care o am si cu ceea ce stiu sa fac…nu prea e corect. Dar ce sa fac, merg inainte cu speranta. Nu stiu de unde atata speranta, dar mai am 🙂 uneori imi venea sa dispar cu totul din lumea asta ca nu mai are rost dar am realizat ca as face o prostie daca continui sa gandesc asa.
Viata e de cacat dar si faina. E fututa rau de tot, dar uneori e fascinanta. Oamenii din jur dezamagesc. Foarte greu in ziua de azi sa gasesti pe cineva calumea. Majoritatea sunt pe interes. Te ajut sa ma ajuti. Nu te mai intreaba ce simti, ce gandesti cum esti. Dar…mergem inainte.
Hai, mai da sticla aia de rom de pe raftul de jos din stanga ai un pahar.
SANATATE!
Nu inteleg cum sa fac sa zambesc. Am observat ca am o fata neutra foarte putin expresiva de cand eram mic, cand ma intrebau prietenii sau mama daca sunt trist, dar nu eram, ori ma vedeam prin poze sau filmari si imi venea sa cringeui. Nu prea i-am dat atentie, nu ma afecta si in plus mi se parea ciudat sa vorbesc despre asta avand in vedere ca am auzit doar femei sa se planga ca li se zice sa zambeasca. Am inceput vara asta sa ma duc la socials si sa dansez cu tipe si este foarte enervant sa ti se zica seara de seara sa zambesti. Ma afecteaza cu atat mai tare cand ma chinui activ sa zambesc si tot primesc comentarii. Pana si cu masca pusa imi zic unele ca nu zambesc (╯°□°）╯︵ ┻━┻ . Cateva intrebari catre tipi, ati patit pana acum sa va afecteze social lipsa de zambet? Ati facut ceva sa schimbati asta sau doar nu lasati sa va afecteze si treceti mai departe?
Am obosit, op. Am obosit sa mai gândesc si să sufăr degeaba. Nu mai vreau nimic. Vreau sa se termine cat mai curând, întrucât eu pot sa mi vad viitorul si viitorul meu e oribil. M-am săturat sa nu fiu plăcut de absolut nimeni. Din aproape 4 miliarde de femei/fete, UNA singură nu ar simți ceva pentru mine. Nu pot sa ma mint si sa mi zic ca “e mai bine singur, bro”. De 20 de ani sunt singur, op. De fucking 20. M-am săturat sa fiu eu. Mă detest visceral. Îmi detest rădăcinile. Nu mai vreau si am obosit..
Am reușit să elmin oamenii toxici din viața mea care fie mă trăgeau în jos fie stăteau doar să își vindece “rănile”. De ani buni mereu m-am pus pe locul 2, mereu era altcineva pe locul 1.
De anul asta lucrurile s-au schimbat, am renunțat la oamenii toxici, m-am apucat de mers la sala (5 zile pe săptămână cam o ora jumate pe ședința), am început sa mănânc sănătos, dorm mai mult, finally feeling good.
Mi-a rămas un gust amar pentru că am rămas aproape singur (am un singur prieten bun) dar nu ma plâng, am mai mult timp pentru mine și am încetat sa alerg eu după oameni.
Nu știu ce să fac cu viitorul meu. Sunt a 12-a, deci trebuie să iau o decizie. M-am hotărât să merg mai departe pe informatică, dar încă nu e o decizie sigură. Am momente în care știu că am capacitatea să înțeleg lucruri, îmi place info, deci am ales bine. Apoi îi văd pe cei din jur care fac mai multe lucruri in acest domeniu (proiecte etc.), sau care înțeleg unele lucruri mai bine sau mai rapid și mă demoralizez maxim. Dacă nu e de mine? Și dacă nu este nimic de mine? Aș spune că sunt o elevă bună, dar nu știu dacă am excelat în ceva și nu știu dacă am găsit ceva ce să îmi placă.
Apoi nici nu știu unde să dau mai departe. Am așa un vis să merg în afară, m-am înscris, îndată sunt admiterile. Dar din nou vin acele momente de dubii. Câteodată sunt atât de hotărâtă că vreau să plec, deja mă visez în altă țară. Alteori stau și mă gândesc că ar fi mai bine să rămân în România.
Așa aș vrea să mă trezesc într-o zi și să fiu hotărâtă pe ceea ce vreau să fac. Să nu mai am momentele astea de dubii și să fiu motivată să muncesc pentru ceea ce imi doresc.
Cred ca am devenit dependenta de telefon. Poate ca sa evit sa ma gandesc la alte lucruri scrollez intr-una pe reddit, instagram, forumuri. Parca nici nu mai pot sa dorm bine si nu reusesc sa ma motivez sa ma apuc de sport desi sunt sigura ca ar ajuta. Efectiv nu stiu cum sa ies din rutina asta si sa imi revin. Obisnuiam sa citesc o gramada, sa fiu vesela…
Am un vecin tâmpit care da muzica tare aproape zilnic random. Am lăsat bilețel, am vorbit cu el, am chemat poliția și nu s-a oprit. Am deja o lehamite profunda și nu reusesc să fac cumva liniște. Uneori chiar simt că o iau razna… îmi afectează somnul și nu prea pot nici izola fonic Caci ce se aud sunt bașii f pregnanti… trece prin 2 camere si tot se aude.
Sunt scared shitless de confruntare si incerc sa repar chestia asta. Din pacate, daca nu esti scandaligiu sau cel putin ferm nu prea ai sanse de izbanda, esti usor calcat in picioare, incepand de la job, relatii, business, etc. Din pacate, daca am o situatie ‘confruntationala’ (e un cuvant inventat, stiu), incep sa transpir, sa am anxietate, sa tremur. E o stare absolut groaznica, unde intre ‘fight or flight’ aleg ‘freeze’, si chiar daca trec prin introspectie nu prea realizez problema. Inteleg ca e legat de figurile de autoritate din copilaria / viata mea (poate ar fi si altceva) dar sincer nu prea realizez cum ar trebui sa-mi dau reset la circuitul asta. Fac tentaive sa ma reafirm mai ferm in pozitia mea, dar aceste incercari de multe ori timide si nu tot timpul imi ies pentru ca gandirea mea este poluata fie de gaslighting, fie de o nevoie sa ma afirm prea agresiv. Mi se pare incredibil de frustrant, daca primesc mesaj de la sefu sau ceva asemanator, imi iau trigger. E o stare de a fi incredibil de obositoare.
De asemenea fuck my childhood si faptul ca sunt femeie. 🙂
Sunt singurul care vrea o familie traditionala in provincie pe undeva si ma lovesc de: oameni care vor doar sa plece sa umble pe nu stiu unde si sa faca tot felul de prostii dar pentru ca se muta mereu nu mai conteaza, ipocrizie- spun ca si ei is trad dar de fapt nu sunt si nu vor si se mai duc pe la biserica si se lauda ca au fost ca sa dea de inteles ca nu sunt niste narcisisti si libertini dar nu la vedere, umbla cu nu stiu cati si cate dar nu trebuie sa ii intrebi daca e ceva se aduna mai multi si e ca o chestie de lauda, mereu tampitii care fac tot felul de prostii, fura, bat, violeaza etc sunt acoperiti si scuzati in discutii dar despre mine se exagereaza “ca nu e el chiar asa ca cel care nu zice ala face cel mai tare si mai mult, mutu’ f*** pamantul” cei cumpatati sunt majiti de c**at si leprele scuzate si lustruite. Stau pana la 30 si nu stiu cat umbla cu nu stiu cati risipesc absolut toti banii care au ajuns pe mana lor pe distractii si mofturi si ei sunt cei mai bine vazuti nu unul cumpatat si resposabil care ajunge sa fie exclus si ponegrit la fiecare ocazie. Societate ca o mlastina de cacat o duc bine doar soparlele, crocodilii si broastele raioase.
Rant lung si probabil plictisitor, deoarece nu stiu daca pot scrie placut despre asta.
Cel mai mult ma roade un blocaj care cred ca imi este cat se poate de necesar. M-am indragostit de una.
Bun, lasand cliseele la o parte, grav este cum ma afecteaza chestia asta.
In primul rand, nici nu sunt sigur ca o iubesc, mai degraba presupun ca o infatuez, deoarece nu am avut sansa sa o cunosc suficient de bine sau as putea sa descopar mult mai multe despre ea. Problema este ca mi-a schimbat toata perceptia cu privire la lume… in sensul bun. Inainte eram pur rational (ah vai) si nu vedeam sensul sentimentelor. Pentru o perioada scurta am dat in cealalta extrema, in care eram un emotiv cretin. Dupa ce m-am calmat, ratiunea mea s-a consolidat, sunt mult mai cerebral. Dar tot ma gandesc la ea. Si de aceea *cred* ca o iubesc.
In al doilea rand, este cu totul nesanatos ca ma gandesc la ea de 7 luni. Am pastrat legatura, dar e mult spus ca vorbim. Uneori mai dam (ii dau, mai bine zis, in 90% din cazuri), mesaj, dar conversatiile sunt scurte. Cand pare ca incepem sa vorbim, nu mai raspunde sau ma lasa in seen cateva ore sau zile. Ea fata de mine chiar nu are nicio problema, chiar a vorbit despre mine cu altii si le-a povestit despre lucrariilor mele persoanelor ei apropiate, si desi imi dau seama ca ma apreciaza (as spune profesional?) imi dau seama ca nu contez aproape deloc pentru ea, nici macar ca un potential prieten.
Am vrut sa ii spun, de mult prea multe ori. Si de fiecare data aparea ceva. Stam in orase diferite (>300km distanta) dar am mai avut motive sa vin in orasul ei. De fiecare data ori nu era, ori uita, ori aia, altceva. M-am gandit ca ma evita, mi-a zis nu, am “continuat” sa vorbim, chiar daca nu prea… in fine, de aici degenerez.
Doar ca prin ce m-a facut sa simt, caci nu am mai simtit asta pana acum, am din ce in ce mai multa inspiratie si am continuat sa scriu. Mi-am terminat primele 2 carti: una scrisa pana sa o cunosc, dar de atunci m-am motivat sa o termin, si una mai mica, de vreo 100-120 de pagini, scrisa cu un puseu “cauzat” de ea. Si nu doar asa m-a influentat, insa nu stiu daca este o iluzie sau poate doar o obsesie.
Si acum ma gandesc daca mai are rost sa ii zic. Nu imi fac filme ca ar iesi ceva din asta, pentru ca nu va iesi absolut nimic, de aceea nu vad sensul, deoarece de descarcat oricum nu cred ca o sa ma ajute.
Maine am oraşul de dat şi conduc ca dreq, nu vreau ca asta sa fie doar un alt faliment
Nu îmi place locul de muncă și nici orașul în care m-am mutat. Șeful meu e extrem de obositor și enervant și incompetent.
Am vrut să fac o schimbare dar nu știu exact ce căutam. Abia aștept să vină weekend-ul ca să nu mai lucrez. Nu credeam că o să fie atât de greu să cunosc oameni. Oricum, îi dau o șansă orașului și încerc să îmi acord răgaz să descopăr ce pot face de aici.
Nu știu să îmi organizez prioritățile. Nu mă pot ține de niciun plan și mă prinde finalul săptămânii cu o grămadă de lucruri neterminate.
Siiiii nu știu cum să fac să nu mai fiu people’s pleaser. Încă nu îmi permit să merg la terapie și dacă tot am început o viață nouă în alt oraș, aș vrea să nu mai încerc să impresionez pe nimeni și să fiu eu naturală. Nu mai vreau să repet aceleași greșeli și să îmi rup gâtul alergând ca să mulțumesc pe toată lumea.
Regret orice interacție socială cu alții pentru că fac mici fuck up-uri de genul intonație neadecvată într-un enunț, comentariu nepotrivit, presiune când comunic cu majoritatea oamenilor etc. Am anxietate socială sau nu știu ce, nu interacționez foarte mult cu oamenii din jurul meu, le observ de la o distanță pentru că nu știu cum să le apropii. Mă simt inconfortabil chiar și cu prietenul meu pe care îl cunosc de 9 ani, în pula mea.
M-am săturat de situația asta, dar nu știu ce să fac să mă îmbunătățesc în acest aspect. Aș dori să comunic cu cineva despre diverse lucruri, interesele mele obscure și mai secrete, să mai fac și ceva venting. Thing is, n-am nicio idee unde să încep.
Acest lucru mă consumă din ce în ce mai mult și mă simt ca un prost retardat când e 2 noaptea și mă joc Euro Truck de vreo 5 ore pentru că viața și mentalitatea mea a luat câteva întorsături proaste.
Pe masura ce trece timpul sunt tot mai sătul de oameni, dar cu cat urăsc oamenii mai mult, cu atat imi creste dorința de a imi face prieteni noi si se intampla fix opusul.
Nu reusesc sa mai simt nimic. Tocmai am renuntat la antidepresivele pe care eram, m-au facut cam leguma.
Acum am o stare foarte nasoala, simt ca mi se curenteaza creierul la orice miscare. Incerc sa nu iau din nou Zoloft, ca sa nu pierd progresul. Dar am inteles ca asa e raspunsul asteptat atunci cand renunti la antidepresive.
Oricum, nu prea stiu ce o sa fac cu viata mea in afara de job; nu reusesc sa ma apropii de nimeni, incepe sa imi faca placere sa fiu singur. Totodata ma simt incredibil de rau singur.
Singura persoana la care am tinut m-a tratat si m-a jignit in cel mai rau mod posibil. Cica eram intr-o relatie si ne vedeam abia o data la 2 saptamani invocand motivul ca are nevoie de o perioada singur. Context in care l-am vazut de 2 ori la mall cu altcineva, presupus prieten despre care am aflat ca intra in sevraj daca nu face sex suficient de des.
Am dat tot ce am avut mai bun, m-am implicat extraordinar de mult, doar ca sa fiu calcat in picioare. Acum am ajuns sa il detest pe el si pe prietenul lui, la modul ca imi doresc sa ma contacteze doar ca sa il joc in picioare si sa ma razbun in cel mai sadic mod, folosindu-ma de sentimentele lui fata de mine. Imi fac planuri in fiecare zi despre cum as putea sa il fac sa se simta ca ultimul om. Nu reusesc sa trec peste.
Nu mai am incredere in nimeni. Oamenii sunt de c@&$t.
Îi prima dată când postez un comentariu pe subredditul ăsta, deci dacă fac vreo greșeală, asta e.
Cred că de vreo 3 ani încoace simt fobia asta să fiu nevoit să rămân în țară, fie datorită unui eșec la BAC sau neajunsurilor materiale. De fiecare dată când am o scăpare la școală efectiv ajung în pragul unui atac de panică, încep să mă gândesc că până aici mi-a fost cu planurile de “evadare”.
Dacă rămân în România, șansele să scap de o anumită parte a familiei care mi-a creat diferite traume se reduc la 0, șansele să mă simt în siguranță fără nevoia de a mă ascunde și de a minți încontinuu tind spre 0, și, în general, cred că o sa înnebunesc de tot și o să mor la un spital psihiatric, în cămașa de forță, după ce am scăpat, am alunecat pe o coajă de banană și am aterizat direct în cap pe ciment.
Sună și este foarte dramatic, sunt și eu conștient, dar nu ai ce să faci, așa îți sună gândurile când ești într-o stare de stres permanentă. Chiar și când scriu comentariul ăsta simt ca mor un pic, deși sunt 100% anonim și nu are nimeni ce să-mi facă.
Acum a apărut o nouă dilemă. Clar, programatorii sunt mai căutați, iar eu sunt la profilul de mate-info de la un liceu “”””de renume”””” și chiar mă descurc în ceea ce privește informatica. Problema e că eu prefer engleza, lingvistica, scrisul, jurnalismul etc etc etc, și până acum chestiile ăstea erau ținta mea. Pe de-o parte, este/pare mai ușor să te duci în străinătate dacă ești programator/pe partea de IT, pe de alta, pe mine nu mă prea pasionează.
Nu e ca și cum e urgent sau ceva, mai am destul timp să mă decid pe ce cale o iau, dar problema e angoasa asta constantă.
26 comments
Mulțumesc, rege.
Ce mă apasă acum e faptul că zilele cele mai bune au trecut și de acum voi fi prins într-un hamster wheel care nu mă va duce decât la boli mintale și depresie.
În primul rând nu reușesc să dorm, mi-am stricat complet programul de somn de când cu pandemia asta și oricât încerc să îmi reglez programul, nu merge, e o perioadă tare ciudată. Am avut depresie în trecut, mă bucur că acum nu e așa ceva, deși în ritmul ăsta simt că sunt fix pe drumul ăla. O apăsare mai pronunțată ar fi legată de încercările de a-mi găsi un job în străinătate, vreau de ceva vreme să plec dar nu în orice condiții, sunt femeie și mi-e teamă să mă aventurez, fiind multe țepe în domeniul în care caut eu job. În același timp încerc zilnic să fiu recunoscătoare pentru ce am, asta ajută să fie mai puțin dificil cu multitudinea de gânduri și mă ține pe linia de plutire.
Neserios cu femeile, ironic, mistocar, din 10 dați când vreau sex fac de 8 ori cu cine vreau când vreau și in doua dați le dau in mm de femei ca ma enervează oricum da ele tot ma vor. Pot sa le fut si un pumn in cap ca asa ma iubesc mai mult. Ma golesc sunt fericit. Am mulți prieteni superficiali dar nu am stres —————————-//—————————- Serios, tot ce trebuie, ma chinui sa joc un rol de cacat super moral dar in societate ok acceptat, ma chinui din greu sa fiu serios, și un minut dacă am liber citesc cărți ca sa nu pierd timpul sau sa ma gandesc la prostii, ma interesează politica și societatea, muncesc, observ cum politicienii sunt muisti, aparent par ok eu, respect femeia îmi doresc sa ma insor, sufletul meu e nefericit, din 10 dați când vreau sex, de 8 ori merg la curve sau fac laba, de doua ori futi femeie când vrea ea, se fute și cu alții, îți arunca pastila de parca ar vrea sa te chinuie deși cumva știe ca ești serios pentru ca ești. Încontinu ma gandesc ca nu exista un sens specific al vieții și asta ma face depresiv. – un gand scurt
Datorita faptului ca este mazga pe jos, in perioada asta consumul de lichid de parbriz la 25 de lei 5L e aproape egal sau peste consumul de combustibil pe aceeasi distanta… ceea ce, din punctul meu de vedere, e cam enervant pentru ca pretul pe litru e aproape acelasi la ambele fluide…
Financiar vorbind, daca aveai consum de 8/100, acuma e ca si cum aiavea consum de 16/100.
Ma consoleaza numai gandul ca sunt unii si mai amarati care trebuie sa bage si AdBlue.
Edit:
TLDR: îmi schimb jobul și cred că mă las de master
Mai fac greșeala să mă atașez de persoane înainte de a le cunoaște cu adevărat. Când realizez că efectiv am niște așteptări nerealiste de la acea persoană, incapabilă să răspundă într-o manieră pe care eu o consider de bun simț, mă lovește realitatea și mă cufund într-o umbră din care îmi revin cu greu.
Nu stiu daca sa schimb jobul sau nu. As putea castiga mai mult dar acum am tot tipul din lume desi ma deranjeaza cum merg lucrurile in companie
Sunt lonely de ceva timp. Nu prea am oameni care sa fie pe aceeasi frecventa cu mine. Locuiesc singur de ceva timp si nici nu prea am avut contact cu fete. Mai ies cu lumea, dar nu simt ca pot sa ma inteleg prea bine cu ei. Oamenii pe care ii consider prieteni sunt peste tot prin lume acum, nu ii vad prea des.
Am reusit sa fac si ceva bun din toata singuratatea asta, si anume ca stau foarte bine pe cariera, dar din cauza asta imi vine cumva mai greu sa leg noi prietenii cu oameni noi. Poate mai trec si alti oameni de aici prin asta. Things just get lonely, man ;/.
Destule.
1. N-am niciun viitor
M-am grăbit prea repede sa fac o facultate si acum regret ca am făcut-o. Sunt in anu 4 deci nu prea mă mai pot lăsa acum. Am intrat bou si tot bou ies. Si cred ca ast se aplică tuturor colegilor mei. Avem laboratoare la care fără exagerare nimeni nu poate rezolva ce ni se cere si nimeni nici nu pare sa aibă nimeni chef sa facă.
Si in România nu sunt încurajate joburi care necesită creativitate. Majoritatea sunt de genul “fa ce-ți spun si nu pune întrebări”, indiferent de domeniu.
2. Lipsa de experiențe care ma ține înapoi
De fiecare dată când ii aud pe alții povestind “ba eu in liceu am făcut chestia asta mișto” sau “ba la facultate era mișto pentru ca chestia asta” ma apucă de depresie de-mi vine sa zbor in America sa cumpăr un pistol sa ma împușc in cap din gelozie pentru ca pentru mine ambele au fost absolut goale si lipsite de orice fel de interactiuni sociale semnificative. Fără prieteni, fără iubită, fără nimic. Si n-am pe cine sa învinuiesc decat pe mine (si poate într-o oarecare măsură si a covidului).
In punctul asta simt ca la fel o sa fie tot restul vieții mele.
Știu ca sunt mulți pe lume care o au mai rău decât mine, orbi, surzi, ciungi, bolnavi mintal. Asta ma face sa mi simt si mai rău pentru ca eu nu ar trebuii sa ma simt rău deloc. Mi-e rușine de mine ca sunt mizerabil.
Ar trebuii sa fiu culmea fericirii.
3. Mi-e frică ca chelesc.
(Va rog abțineți-va de la comentariile gen “mașina de tuns, boss!”
Am avut părul lung pt ultimii 4-5 ani si acum mi-e ca chelsesc tânăr. Toți bărbații din familia au o formă de chelie(o formă in sensul ca dacă te uiți din fata ca-n poza de buletin nu zici că-s chei) dar au început mai târziu. 30-40 de ani. Eu am abia 23. Am atribuit o parte din personalitatea mea parului astuia si acum mi-e teama ca într-un an , poate mai puțin va trebuii sa ma rad in cap. Si nu sunt suficient de in formă pentru a arăta bine chel. Sunt cu vreo 2 kg peste înălțime. Încă merg la sala ca sa arăt mai bine dar procesul a incetinit foarte mult. In pandemie am slabit vreo 20 kg totuși.
Nu caut sfaturi, ăsta fu doar un vent.
Salutare! Fata de data trecuta cand am fost la bar si mi-am spus of-ul, sunt mai bine.
Serviciul merge mai bine – am primit o mica marire care este binevenita
Relatia cu parintii – de Sarbatori s-a intarit mai mult si ma bucur treaba asta. Inainte nu eram asa apropiati dar parca acum pot vorbi cu ei toate cacaturile posibile ca au Inceput sa ma inteleaga si sa radem impreuna.
Partea personala – am Inceput sa slabesc. De la 120 kg am ajuns la 110. – nu fac Sala, doar imi reglez alimentatia
Vreau sa ma mut in Brasov cu lucrul cat de curand pentru ca Clujul a devenit sufocant. Plin de masini, haos, agitatie. Comparativ cu 2010 cand am venit aici, este schimbat foarte mult. Si schimbarea asta accelelerata este doar de cativa ani. Eu fiind nascut in zona Brasovului, imi place mai mult decat Clujul. Dar in 2010 cand am dat la facultate am ales Clujul ca “deh. Oricine poate intra la Brasov cu dosare. La Cluj se da admitere”. Uneori stau si ma gandesc ca parca are fi fost mai bine sa raman in Brasov dar nu mai pot da timpul inapoi acum. Lucrez cu ce am in prezent si caut sa ma mut.
Un alt subiect despre care vreau sa iti spun este partea emotionala. Aici stau prost. Foarte prost. Sunt singur. Din 2010 de cand am venit in Cluj am avut un plan. Imi gasesc pe cineva in timpul facultatii, ne casatorim dupa, cumparam ceva al nostru si ne construim viata impreuna. Aha. Cacat. Nu s-a intamplat. Am incercat sa intru in relatii cu fete pe care le-am considerat pe unda mea. Degeaba. Dezamagire. Si nu una. Pe banda rulanta. Mi-am tot dat sanse sa mai caut, sa mai incerc. Tot in acelasi punct am ajuns, dar cu experienta. Zilele astea am vorbit cu o tipa cu care am incercat sa intru intr-o relatie mai demult si care mi-a spus atunci ca nu vrea nimic. Intre timp intrase intr-o relatie care a tinut 3 ani jumate, si-a batut joc ala de ea in Ultima saptamana fantastic si acu e singura. Nicio fata dintre alea cu care cu am vorbit Pana acum nu s-a implinit din punctul asta de vedere. Divorturi, abuzuri, dezamagiri. Pacat. Dar aici nu e vorba despre ele, ci de mine. Inca sunt singur. La Inceput a fost fain si toate alea dar acum, sa ajung la 30 de ani cu mentalitatea pe care o am si cu ceea ce stiu sa fac…nu prea e corect. Dar ce sa fac, merg inainte cu speranta. Nu stiu de unde atata speranta, dar mai am 🙂 uneori imi venea sa dispar cu totul din lumea asta ca nu mai are rost dar am realizat ca as face o prostie daca continui sa gandesc asa.
Viata e de cacat dar si faina. E fututa rau de tot, dar uneori e fascinanta. Oamenii din jur dezamagesc. Foarte greu in ziua de azi sa gasesti pe cineva calumea. Majoritatea sunt pe interes. Te ajut sa ma ajuti. Nu te mai intreaba ce simti, ce gandesti cum esti. Dar…mergem inainte.
Hai, mai da sticla aia de rom de pe raftul de jos din stanga ai un pahar.
SANATATE!
Nu inteleg cum sa fac sa zambesc. Am observat ca am o fata neutra foarte putin expresiva de cand eram mic, cand ma intrebau prietenii sau mama daca sunt trist, dar nu eram, ori ma vedeam prin poze sau filmari si imi venea sa cringeui. Nu prea i-am dat atentie, nu ma afecta si in plus mi se parea ciudat sa vorbesc despre asta avand in vedere ca am auzit doar femei sa se planga ca li se zice sa zambeasca. Am inceput vara asta sa ma duc la socials si sa dansez cu tipe si este foarte enervant sa ti se zica seara de seara sa zambesti. Ma afecteaza cu atat mai tare cand ma chinui activ sa zambesc si tot primesc comentarii. Pana si cu masca pusa imi zic unele ca nu zambesc (╯°□°）╯︵ ┻━┻ . Cateva intrebari catre tipi, ati patit pana acum sa va afecteze social lipsa de zambet? Ati facut ceva sa schimbati asta sau doar nu lasati sa va afecteze si treceti mai departe?
Am obosit, op. Am obosit sa mai gândesc si să sufăr degeaba. Nu mai vreau nimic. Vreau sa se termine cat mai curând, întrucât eu pot sa mi vad viitorul si viitorul meu e oribil. M-am săturat sa nu fiu plăcut de absolut nimeni. Din aproape 4 miliarde de femei/fete, UNA singură nu ar simți ceva pentru mine. Nu pot sa ma mint si sa mi zic ca “e mai bine singur, bro”. De 20 de ani sunt singur, op. De fucking 20. M-am săturat sa fiu eu. Mă detest visceral. Îmi detest rădăcinile. Nu mai vreau si am obosit..
Am reușit să elmin oamenii toxici din viața mea care fie mă trăgeau în jos fie stăteau doar să își vindece “rănile”. De ani buni mereu m-am pus pe locul 2, mereu era altcineva pe locul 1.
De anul asta lucrurile s-au schimbat, am renunțat la oamenii toxici, m-am apucat de mers la sala (5 zile pe săptămână cam o ora jumate pe ședința), am început sa mănânc sănătos, dorm mai mult, finally feeling good.
Mi-a rămas un gust amar pentru că am rămas aproape singur (am un singur prieten bun) dar nu ma plâng, am mai mult timp pentru mine și am încetat sa alerg eu după oameni.
Nu știu ce să fac cu viitorul meu. Sunt a 12-a, deci trebuie să iau o decizie. M-am hotărât să merg mai departe pe informatică, dar încă nu e o decizie sigură. Am momente în care știu că am capacitatea să înțeleg lucruri, îmi place info, deci am ales bine. Apoi îi văd pe cei din jur care fac mai multe lucruri in acest domeniu (proiecte etc.), sau care înțeleg unele lucruri mai bine sau mai rapid și mă demoralizez maxim. Dacă nu e de mine? Și dacă nu este nimic de mine? Aș spune că sunt o elevă bună, dar nu știu dacă am excelat în ceva și nu știu dacă am găsit ceva ce să îmi placă.
Apoi nici nu știu unde să dau mai departe. Am așa un vis să merg în afară, m-am înscris, îndată sunt admiterile. Dar din nou vin acele momente de dubii. Câteodată sunt atât de hotărâtă că vreau să plec, deja mă visez în altă țară. Alteori stau și mă gândesc că ar fi mai bine să rămân în România.
Așa aș vrea să mă trezesc într-o zi și să fiu hotărâtă pe ceea ce vreau să fac. Să nu mai am momentele astea de dubii și să fiu motivată să muncesc pentru ceea ce imi doresc.
Cred ca am devenit dependenta de telefon. Poate ca sa evit sa ma gandesc la alte lucruri scrollez intr-una pe reddit, instagram, forumuri. Parca nici nu mai pot sa dorm bine si nu reusesc sa ma motivez sa ma apuc de sport desi sunt sigura ca ar ajuta. Efectiv nu stiu cum sa ies din rutina asta si sa imi revin. Obisnuiam sa citesc o gramada, sa fiu vesela…
Am un vecin tâmpit care da muzica tare aproape zilnic random. Am lăsat bilețel, am vorbit cu el, am chemat poliția și nu s-a oprit. Am deja o lehamite profunda și nu reusesc să fac cumva liniște. Uneori chiar simt că o iau razna… îmi afectează somnul și nu prea pot nici izola fonic Caci ce se aud sunt bașii f pregnanti… trece prin 2 camere si tot se aude.
Sunt scared shitless de confruntare si incerc sa repar chestia asta. Din pacate, daca nu esti scandaligiu sau cel putin ferm nu prea ai sanse de izbanda, esti usor calcat in picioare, incepand de la job, relatii, business, etc. Din pacate, daca am o situatie ‘confruntationala’ (e un cuvant inventat, stiu), incep sa transpir, sa am anxietate, sa tremur. E o stare absolut groaznica, unde intre ‘fight or flight’ aleg ‘freeze’, si chiar daca trec prin introspectie nu prea realizez problema. Inteleg ca e legat de figurile de autoritate din copilaria / viata mea (poate ar fi si altceva) dar sincer nu prea realizez cum ar trebui sa-mi dau reset la circuitul asta. Fac tentaive sa ma reafirm mai ferm in pozitia mea, dar aceste incercari de multe ori timide si nu tot timpul imi ies pentru ca gandirea mea este poluata fie de gaslighting, fie de o nevoie sa ma afirm prea agresiv. Mi se pare incredibil de frustrant, daca primesc mesaj de la sefu sau ceva asemanator, imi iau trigger. E o stare de a fi incredibil de obositoare.
De asemenea fuck my childhood si faptul ca sunt femeie. 🙂
Sunt singurul care vrea o familie traditionala in provincie pe undeva si ma lovesc de: oameni care vor doar sa plece sa umble pe nu stiu unde si sa faca tot felul de prostii dar pentru ca se muta mereu nu mai conteaza, ipocrizie- spun ca si ei is trad dar de fapt nu sunt si nu vor si se mai duc pe la biserica si se lauda ca au fost ca sa dea de inteles ca nu sunt niste narcisisti si libertini dar nu la vedere, umbla cu nu stiu cati si cate dar nu trebuie sa ii intrebi daca e ceva se aduna mai multi si e ca o chestie de lauda, mereu tampitii care fac tot felul de prostii, fura, bat, violeaza etc sunt acoperiti si scuzati in discutii dar despre mine se exagereaza “ca nu e el chiar asa ca cel care nu zice ala face cel mai tare si mai mult, mutu’ f*** pamantul” cei cumpatati sunt majiti de c**at si leprele scuzate si lustruite. Stau pana la 30 si nu stiu cat umbla cu nu stiu cati risipesc absolut toti banii care au ajuns pe mana lor pe distractii si mofturi si ei sunt cei mai bine vazuti nu unul cumpatat si resposabil care ajunge sa fie exclus si ponegrit la fiecare ocazie. Societate ca o mlastina de cacat o duc bine doar soparlele, crocodilii si broastele raioase.
Rant lung si probabil plictisitor, deoarece nu stiu daca pot scrie placut despre asta.
Cel mai mult ma roade un blocaj care cred ca imi este cat se poate de necesar. M-am indragostit de una.
Bun, lasand cliseele la o parte, grav este cum ma afecteaza chestia asta.
In primul rand, nici nu sunt sigur ca o iubesc, mai degraba presupun ca o infatuez, deoarece nu am avut sansa sa o cunosc suficient de bine sau as putea sa descopar mult mai multe despre ea. Problema este ca mi-a schimbat toata perceptia cu privire la lume… in sensul bun. Inainte eram pur rational (ah vai) si nu vedeam sensul sentimentelor. Pentru o perioada scurta am dat in cealalta extrema, in care eram un emotiv cretin. Dupa ce m-am calmat, ratiunea mea s-a consolidat, sunt mult mai cerebral. Dar tot ma gandesc la ea. Si de aceea *cred* ca o iubesc.
In al doilea rand, este cu totul nesanatos ca ma gandesc la ea de 7 luni. Am pastrat legatura, dar e mult spus ca vorbim. Uneori mai dam (ii dau, mai bine zis, in 90% din cazuri), mesaj, dar conversatiile sunt scurte. Cand pare ca incepem sa vorbim, nu mai raspunde sau ma lasa in seen cateva ore sau zile. Ea fata de mine chiar nu are nicio problema, chiar a vorbit despre mine cu altii si le-a povestit despre lucrariilor mele persoanelor ei apropiate, si desi imi dau seama ca ma apreciaza (as spune profesional?) imi dau seama ca nu contez aproape deloc pentru ea, nici macar ca un potential prieten.
Am vrut sa ii spun, de mult prea multe ori. Si de fiecare data aparea ceva. Stam in orase diferite (>300km distanta) dar am mai avut motive sa vin in orasul ei. De fiecare data ori nu era, ori uita, ori aia, altceva. M-am gandit ca ma evita, mi-a zis nu, am “continuat” sa vorbim, chiar daca nu prea… in fine, de aici degenerez.
Doar ca prin ce m-a facut sa simt, caci nu am mai simtit asta pana acum, am din ce in ce mai multa inspiratie si am continuat sa scriu. Mi-am terminat primele 2 carti: una scrisa pana sa o cunosc, dar de atunci m-am motivat sa o termin, si una mai mica, de vreo 100-120 de pagini, scrisa cu un puseu “cauzat” de ea. Si nu doar asa m-a influentat, insa nu stiu daca este o iluzie sau poate doar o obsesie.
Si acum ma gandesc daca mai are rost sa ii zic. Nu imi fac filme ca ar iesi ceva din asta, pentru ca nu va iesi absolut nimic, de aceea nu vad sensul, deoarece de descarcat oricum nu cred ca o sa ma ajute.
Maine am oraşul de dat şi conduc ca dreq, nu vreau ca asta sa fie doar un alt faliment
Nu îmi place locul de muncă și nici orașul în care m-am mutat. Șeful meu e extrem de obositor și enervant și incompetent.
Am vrut să fac o schimbare dar nu știu exact ce căutam. Abia aștept să vină weekend-ul ca să nu mai lucrez. Nu credeam că o să fie atât de greu să cunosc oameni. Oricum, îi dau o șansă orașului și încerc să îmi acord răgaz să descopăr ce pot face de aici.
Nu știu să îmi organizez prioritățile. Nu mă pot ține de niciun plan și mă prinde finalul săptămânii cu o grămadă de lucruri neterminate.
Siiiii nu știu cum să fac să nu mai fiu people’s pleaser. Încă nu îmi permit să merg la terapie și dacă tot am început o viață nouă în alt oraș, aș vrea să nu mai încerc să impresionez pe nimeni și să fiu eu naturală. Nu mai vreau să repet aceleași greșeli și să îmi rup gâtul alergând ca să mulțumesc pe toată lumea.
Regret orice interacție socială cu alții pentru că fac mici fuck up-uri de genul intonație neadecvată într-un enunț, comentariu nepotrivit, presiune când comunic cu majoritatea oamenilor etc. Am anxietate socială sau nu știu ce, nu interacționez foarte mult cu oamenii din jurul meu, le observ de la o distanță pentru că nu știu cum să le apropii. Mă simt inconfortabil chiar și cu prietenul meu pe care îl cunosc de 9 ani, în pula mea.
M-am săturat de situația asta, dar nu știu ce să fac să mă îmbunătățesc în acest aspect. Aș dori să comunic cu cineva despre diverse lucruri, interesele mele obscure și mai secrete, să mai fac și ceva venting. Thing is, n-am nicio idee unde să încep.
Acest lucru mă consumă din ce în ce mai mult și mă simt ca un prost retardat când e 2 noaptea și mă joc Euro Truck de vreo 5 ore pentru că viața și mentalitatea mea a luat câteva întorsături proaste.
Pe masura ce trece timpul sunt tot mai sătul de oameni, dar cu cat urăsc oamenii mai mult, cu atat imi creste dorința de a imi face prieteni noi si se intampla fix opusul.
Nu reusesc sa mai simt nimic. Tocmai am renuntat la antidepresivele pe care eram, m-au facut cam leguma.
Acum am o stare foarte nasoala, simt ca mi se curenteaza creierul la orice miscare. Incerc sa nu iau din nou Zoloft, ca sa nu pierd progresul. Dar am inteles ca asa e raspunsul asteptat atunci cand renunti la antidepresive.
Oricum, nu prea stiu ce o sa fac cu viata mea in afara de job; nu reusesc sa ma apropii de nimeni, incepe sa imi faca placere sa fiu singur. Totodata ma simt incredibil de rau singur.
Singura persoana la care am tinut m-a tratat si m-a jignit in cel mai rau mod posibil. Cica eram intr-o relatie si ne vedeam abia o data la 2 saptamani invocand motivul ca are nevoie de o perioada singur. Context in care l-am vazut de 2 ori la mall cu altcineva, presupus prieten despre care am aflat ca intra in sevraj daca nu face sex suficient de des.
Am dat tot ce am avut mai bun, m-am implicat extraordinar de mult, doar ca sa fiu calcat in picioare. Acum am ajuns sa il detest pe el si pe prietenul lui, la modul ca imi doresc sa ma contacteze doar ca sa il joc in picioare si sa ma razbun in cel mai sadic mod, folosindu-ma de sentimentele lui fata de mine. Imi fac planuri in fiecare zi despre cum as putea sa il fac sa se simta ca ultimul om. Nu reusesc sa trec peste.
Nu mai am incredere in nimeni. Oamenii sunt de c@&$t.
Îi prima dată când postez un comentariu pe subredditul ăsta, deci dacă fac vreo greșeală, asta e.
Cred că de vreo 3 ani încoace simt fobia asta să fiu nevoit să rămân în țară, fie datorită unui eșec la BAC sau neajunsurilor materiale. De fiecare dată când am o scăpare la școală efectiv ajung în pragul unui atac de panică, încep să mă gândesc că până aici mi-a fost cu planurile de “evadare”.
Dacă rămân în România, șansele să scap de o anumită parte a familiei care mi-a creat diferite traume se reduc la 0, șansele să mă simt în siguranță fără nevoia de a mă ascunde și de a minți încontinuu tind spre 0, și, în general, cred că o sa înnebunesc de tot și o să mor la un spital psihiatric, în cămașa de forță, după ce am scăpat, am alunecat pe o coajă de banană și am aterizat direct în cap pe ciment.
Sună și este foarte dramatic, sunt și eu conștient, dar nu ai ce să faci, așa îți sună gândurile când ești într-o stare de stres permanentă. Chiar și când scriu comentariul ăsta simt ca mor un pic, deși sunt 100% anonim și nu are nimeni ce să-mi facă.
Acum a apărut o nouă dilemă. Clar, programatorii sunt mai căutați, iar eu sunt la profilul de mate-info de la un liceu “”””de renume”””” și chiar mă descurc în ceea ce privește informatica. Problema e că eu prefer engleza, lingvistica, scrisul, jurnalismul etc etc etc, și până acum chestiile ăstea erau ținta mea. Pe de-o parte, este/pare mai ușor să te duci în străinătate dacă ești programator/pe partea de IT, pe de alta, pe mine nu mă prea pasionează.
Nu e ca și cum e urgent sau ceva, mai am destul timp să mă decid pe ce cale o iau, dar problema e angoasa asta constantă.