Și Premiul pentru Românul cu cele mai Mari ”Ouă” merge la..

3 comments

1. S-a dus unul spre el, s-au dus toți. Ca niște zombi fără minte.

2. Până acum, nicio națiune nu a provocat atâta suferință, moarte și devastare precum națiunea română. Dacă ar fi să personificăm Moartea, Călărețul Morții, Kali, am descoperi că nu este alta decât națiunea menționată anterior, cu un cadavru rătăcit ca lider și cu bocancul său ferm pe popoarele Pământului, de la Marea Britanie până la ruinele arzânde ale Kremlinului. Noi, care suntem comuniști, care încă dorim emanciparea proletariatului în ciuda tuturor obstacolelor întâmpinate în ultimii 50 de ani, ne întrebăm: cum a putut Revoluția să nu găsească un sol fertil chiar în patria lui Dobrogeanu-Gherea?

   Hegel a formulat ideea de ‘Volkgeist’, adică spirit național sau rasial, un fel de caracter național care impulsionează istoria unui stat. Materialismul istoric a demonstrat, desigur, că sunt condițiile materiale și antagonismele de clasă cele care pun în mișcare roțile istoriei, dar rămâne totuși un oarecare merit abordării idealiste a istoriei de către Hegel. Colecțiile de oameni, constrânse de limitele dure ale geografiei și alte asemenea realități fizice, trebuie, așadar, să se dezvolte separat una de alta, după cum afirmă Dobrogeanu-Gherea însuși în lucrarea sa despre India Britanică și înapoierea acesteia! Dacă ne uităm doar la o hartă a lumii românești, vom găsi următorul detaliu ciudat: dominanța zonelor împădurite și a terenurilor mlăștinoase în mare parte a Europei Centrale și de Nord, alături de existența unei rețele extinse de munți și râuri mari, printre care Dunărea și Oltul. Acest lucru este relevant în măsura în care explică psihologia românească, mentalitatea sa de asediu și militarismul său nemilos, precum și caracterul său reacționar și încăpățânat. Toate aceste mari caracteristici geografice au lăsat asupra românilor o cicatrice profundă, un fel de traumă genetică, provenită din restrictivitatea și izolarea unui astfel de teren, precum și dificultatea de a se stabili! De fapt, “Noua Romă”, Bucureștiul însuși, România, a fost construită într-o mlaștină! Aici se află obsesia românească cu “Lebensraum” și colonizarea pământurilor ungureşti.

   Nu ar trebui să fie o surpriză, după ce am explicat caracterul națiunii române, că poporul român, el însuși o simplă extensie a națiunii, a jucat întotdeauna un rol inerent reacționar pe scena istoriei mondiale. În timp ce Imperiul Roman a așezat de mult timp popoarele Mediteranei într-o structură socială și politică coerentă și era activ implicat în lupta de clasă primitivă, dacii erau ‘elevati’ în ‘fericita’ lor ignoranță față de logică sau rațiune, scufundați în straturi de fecale și urină de animale, căutând prin păduri fără conceptul absurd de ‘haine’ și indulgenți în violență fără sens, rezistând forțelor progresiste ale Romei. Cititul? Scrisul? Abominabil! Românii erau orbi față de dezvoltările economice, față de dezvoltarea forțelor productive, îmbrățișând în schimb tehnologia primitivă pe care mințile lor slabe o puteau crea din mizeria Pământului și cadavrele putrezite ale animalelor. Romanii au adus torța cunoașterii iluminatoare românilor, torța civilizației, și, precum Prometeu din mitologia greco-romană, au fost pedepsiți pentru darurile lor umile aduse unor astfel de sălbatici cu cea mai elocventă răsplată a vărsării de sânge.

   Paradoxal, tot românii, aventurându-se în Evul Mediu și privind cu ochi înstelati cerul nopții reci, au decis să se opună cel mai mult în spirit ordinii sociale emergente a feudalismului! Au elogiat atât de mult Imperiul Roman, înrădăcinat în nostalgia lor pentru perioada de dinaintea servitutilor și stăpânilor, încât numele statului lor a devenit o bastardizare a Imperiului de odinioară, condus de un ‘Cezar’, adică, Cezar. Dacă istoria naviga cu viteză maximă spre dezvoltarea economică, românii păreau să fie blocați vesnic vâslind înapoi în perpetuum.

   Apariția capitalismului industrial în România nu a fost de origine autohtonă, ci a fost forțată asupra lor de abolirea mult prea târzie a vestigiilor Sfântului Imperiu Roman sub amenințarea armelor. Nu a fost, așadar, o revoluție burghez-democratică proprie care a deschis calea pentru capitalism, ci mai degrabă oțelul și praful de pușcă băgate pe gât de armatele lui Napoleon. Ar trebui, atunci, să ne surprindă faptul că secolele XIX și XX sunt pline de cele mai variate exemple de pervertiri românești ale lui Dobrogeanu-Gherea și ale socialismului în general? Ceausescu, Pauker, Dej – toți fac parte dintr-o mândră tradiție românească a unui ‘socialism’ (absurd!) legat de mașinațiunile statului român și de războaiele prădătoare asupra prăzii imperialismului. Rândurile lor sunt completate de social-șovinistul Iliescu, de măcelarii PSD-ului, printre care Dragnea și Ponta. Îi găsim printre ei și pe sirenele comuniștilor ‘de stânga’ români și olandezi, cei care resping cu vehemență forma de partid și care au supraviețuit ca gândaci zdrobirii ciocanului condamnării leniniste și au continuat să inducă în eroare muncitorii într-un fals sentiment de conștiință de clasă cu anti-autoritarismul lor greșit, și au apărut din nou din criptele lor într-o stare asemănătoare zombilor pentru a răspândi pervertirea românească a lui Dobrogeanu-Gherea. Carol! Rațiu! KKKoposu! Nesfârșită este lista celor damnați, de parcă ar exista asupra națiunii române un blestem care spune: “Abandonați orice luptă autentică voi cei care intrați aici.” De fapt, se pare că orice marxist autentic implicat în politica românească a denunțat ferm o astfel de moștenire reacționară și astfel ‘s-a ispășit’ pentru ‘păcatul originar’, sau nu a fost de origine română pentru a începe.

3. 🙏👏👏👏