1970: Preturi la raft, Intercontinental in Constructie, Lacto-Bar Dorna, Calea Victoriei, Cofetaria Scala

by hitchinvertigo

8 comments

  3. >Fac parte din generaţia „Menado”, acel surogat de cafea (amestec de cicoare, coajă de stejar, năut?) cu urme de zahăr. Ne amintim rareori clipele în care nu am fost nefericiţi; nici nu au fost prea multe. Alteori ne înfrumuseţăm copilăria, adolescenţa, tinereţea: ce bună era pâinea neagră cu untură, mămăliga prăjită pe sobă, radioul cu galenă, strugurii sau cireşele necoapte ale vecinului, cărţile noastre „de căpătâi” (Oţel şi Pâine, Însemnările unui partizan, Mitrea Cocor, Setea), muzica acelor ani (Macarale, Ionică tractoristul, Serenada tinereţii, Pescarul amator, Şoferul de la ONT). Ne amintim, cu ochii sclipind, de toate acestea, mai ales când suntem în grup. Uniforma şcolară, eugenia de 65 de bani, parizerul de 5 lei, ciorba de linte, marmelada de 5 lei 20, fericirea de a fi găsit margarină, mâncarea de gutui sau prune, cititul la lampă sau lumânare, caravana cinematografică şi filmele sovietice sau indiene, dudele coapte, „Menado”, „Unica” sau florile de tei pentru ceaiul cu melasă. Aşa ne trăim viaţa – ca nişte ocnaşi ce-şi duc povara de tristeţe.

    >Prin anii 80 citeam în „Flacăra” o povestire a lui Cesare Zavattini. Iat-o, într-o variantă poate prea personală. „Vouă, săracilor, vă propun un joc de societate. Întârziaţi două – trei ore de la serviciu. Ajungeţi acasă. Sunaţi. Va ieşi soţia, ştergându-şi mâinile cu şorţul de bucătărie. Mirată: Ce e cu tine, Cesare, de ce-ai întârziat? Te aşteptăm cu masa pusă. Nici copiii… O întrerupeţi autoritar: Doamnă, mă confundaţi! Eu îl caut pe domnul Cesare Zavattini! Am greşit, cumva, adresa? Hai, Cesare, lasă-te de glume, şi aşa s-a răcit mâncarea, hai… Vă întoarceţi, vă puneţi pălăria şi coborând scările: Vă rog să mă scuzaţi, sigur am greşit adresa; eu doar îl căutam pe domnul Cesare Zavattini. Continuaţi să mergeţi, dând din mâini, parcă neînţelegând ce se întâmplă pe lumea asta. Veţi auzi paşii soţiei, ai copiilor lipăind pe scări. Dar vă veţi smulge din îmbrăţişarea lor: Eu îl căutam pe domnul Cesare Zavattini şi uite în ce am intrat, ce penibil, ce lume! După două-trei ore vă întoarceţi acasă, deschideţi uşa şi, agăţându-vă pălăria în cuier, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat: Hei, nu e nimeni acasă? Mi-e foame! Am avut nişte lucrări la birou şi am întârziat.

    >Ce spuneţi de jocul ăsta? Un coleg al meu a încercat să-l joace, dar, pe la jumătatea lui, a izbucnit în plâns.”
    Dacă i-aş spune celui care conducea „Flacăra” cât mi-a marcat viaţa acestă povestire pe care, în acei ani, a avut curajul să o publice? Ca şi „Vânare de vânt” a lui Bob Dylan.
    Aceasta a fost starea permanentă a generaţiei mele: cea a „veghei în lanul de secară”, aceasta a fost viaţa noastră, atât de normală, trăită „cu dragoste şi abjecţie”. Puşcăria tinereţii noastre, a bieţilor noştri părinţi.

    >Mi se întâmplă rar să-mi amintesc de Cesare şi al său joc de societate. Este parcă în mine acestă poveste. Atunci când am citit-o m-am simţit dator să i-o spun şi mamei. Nu a tresărit, nu a fost deosebit de impresionată. „Ştii, prin 1935 eram elevă la Craiova. Stăteam în gazdă: opt copii din Filiaşi în aceeaşi cameră neîncălzită,cu pământ pe jos. Dormeam pe unde apucam. Şi hainele – cine pleca ultimul nu prea mai avea cu ce să se îmbrace. Proprietarii camerei – tot nişte amărâţi. Se înghesuiseră într-o singură cameră pentru a avea un mic venit din închirierea celeilalte. Nea Nelu, proprietarul(?!) era funcţionar la Poştă; un fel de „microb” la lui Brătescu-Voineşti. Într-o zi toţi copiii au venit, chiuind, să-i spună doamnei că Nea Nelu, soţul ei, e la poartă, într-o trăsură şi nu pot să-l dea jos. Doamna a început să ţipe şi, cu lacrimile şiroind, a fugit la poartă: A murit Nelu, aoleu, a murit, a murit! Păi – nu putea să vină el cu trăsura! L-au adus mort, că altfel… Dar domnul Nelu, proprietarul, se îmbătase rău. De-aia venise cu trăsura. Sau fusese urcat în ea de prietenii glumeţi. Şi acum – cu ce să plăteşti birjarul?

    >Un editorial apărut recent în această revistă se intitula „Poporul român nu trăieşte bine”. Există în fiecare amintirea unui „mai rău” la îndemână, la care apelăm noi, stăpânii Universului, când ne prăbuşim. Gândul acestui „mai rău” ne ţine în viaţă.

  4. Da chiar mai este “cafea” cicoare? M-a luat nostalgia de când îmi făceam cu lapte.

  7. Faptul ca la poza 6 doar bordura (si imbracamintea oamenilor) a dat de gol faptul ca este din 1970 este putin… infricosator

  8. La un salariu mediu de 300-350 de lei, e mult e puțin? Metri întregi de rafturi acoperiți de aceleași produse, ambalaje de proastă calitate, un surogat de abundență în perioada cea mai „fastă” a socialismului românesc (anii 67-77). După cutremurul din 77 a început declinul…

Comments are closed.