„Adică cum, eu, ca părinte, să nu am dreptul să controlez ce se întȃmplă cu copilul meu?” Psihoterapia: mituri, aşteptări şi realitate. Confidențialitatea
„Adică cum, eu, ca părinte, să nu am dreptul să controlez ce se întȃmplă cu copilul meu?” Psihoterapia: mituri, aşteptări şi realitate. Confidențialitatea
6 comments
“Eu l-am facut, eu il omor”
>“Adică cum, eu ca părinte, să nu am dreptul să controlez ce se întȃmplă cu copilul meu?”
Pai nu, ca daca nu erai ultimu distrus care incearca sa controleze viata copilului tau cu toate preconceptiile si mentalitatile tale idioate, probabil copilu ala ar fi vazut un sprijin in tine si-ar fi discutat cu tine ce era de discutat, si poate nici nu mai simtea nevoia de terapie.
Ca nu-s putine cazuri in care terapeutu ala se chinuie de fapt sa repare ce-au stricat parintii cu bunele lor intentii…
Asta imi aduce aminte de parintii unui coleg ce a fost bagat la “psiholog” ca sa il faca nebun. El fiind ok cu acte in regula.
Clar ca la 18 ani a plecat in America si la revedere. Cica io am vorbit de mai multe ori cu el decât el cu măsa care ii in Romania si mereu bagă circ.
A well.
Un terapeut care nu da in gât clientu ii ceva ce tre pretuit. Unu care iti da ca esti sanatos la cap cand parintii vor sa te declare dirulirlu.
Trecand peste faptul ca toti au senzatia ca trebuie sa controleze ce se intampla cu cei din jur, fie ca sunt sau nu adulti.
De ce nu poate participa un membru al familiei la cateva dintre sedintele de terapie daca pacientul isi doreste chestia asta? Nu ca supraveghetor, desigur, ci in calitate de co-participant, unde terapeutul faciliteaza o discutie deschisa intre pacient si o persoana cu care are o relatie complicata. Am auzit (si participat) despre genul asta de sedinta in cateva cazuri si mi se pare o unealta extrem de valoroasa.
Am avut o colega de birou care isi trimisese fiica (13 ani) la o psiholoaga. Psiholoaga ii povestea mamei toata sedinta, iar asa ma futea la cap a doua zi cam o ora povestind si mie ca dupa sa imi ceara parerea, de parca eu eram ceva expert in mindset-ul adolescentilor sau ceva.
Stiu pe cineva care avea aplicatii pe telefoanele copiilor si ii urmarea pe unde se duc, unde sunt (copii de 11-14 ani aprox) si ce aplicatii isi pun pe telefon. Si nu puteau sa si le instaleze decat daca le aproba el pe mail sau ceva. Si stiu ca povestea ca acum ei incearca tot felul de metode sa sparga aplicatia aia, ca au mai crescut, dar tot nu reusesc. Si cand am incercat sa spun ca nu mi se pare ok mi-a aruncat-o pe aia ca nu stiu eu, ca n-am copii.
Pun pariu ca in cativa ani vor avea nevoie de terapie copiii.