>*Atât baronii locali cât și oligarhii regionali din fosta URSS și-au acumulat averea și influența politică prin închegarea unor rețele politico-administrativ-afaceriste, acaparând simultan întreprinderi locale și posturi cheie din administrațiile sub-naționale. Ori în România o captare multi-judeţeană s-a dovedit a fi imposibilă: eu nu știu de nici un baron local care a reușit sa înghită două consilii județene, să nu mai vorbim de primăriile a doua reședințe de județ. Nu degeaba puținii oligarhi români s-au dezvoltat strict în București, unde centralizarea din ministere și ale unor industrii (e.g. sectorul mediatic) au facilitat rețele clientelare mai bogate și mai puternice. Găsindu-se limitați în județele lor, baronii locali s-au aliat fie între ei fie cu oligarhii din centru, dar aceste alianțe s-au dovedit prea instabile pentru a perpetua o dominație regională (sau măcar una județeană) de lungă durată. Dragnea aproape că a reușit să se folosească de centru ca să își perpetueze imperiul local, iar eșecul său a fost strâns legat de faptul că e greu să păstorești o turmă de capre încăpățânate, și dacă tu ești cel mai isteț țap.[…]*
>
>*Al doilea as din mâneca județelor e slăbiciunea mișcărilor regionaliste populare.[…]Și mai probabil ar fi un regionalism prin prisma căruia trece mai toată politica națională: schisma nord-sud italiană, excepţionalismul bavarez, sau clivajul franco-german din Elveția. Potențialele regiuni românești se bucură de toate caracteristicile găsite în exemplele mai sus menționate: trecuturi cu independență față de București, tensiuni etno-religioase și un context internațional favorizând slăbirea centrului față de regiuni, fie prin imixtiuni rusești fie prin politica europeană de regionalizare. Suporterii regionalizării susțin că statul ar trebui să fie mai aproape de popor. Sigur că da, dar crearea de regiuni noi riscă instaurarea unor tensiuni regionale care încet-încet pot fi speculate de către politicieni oportuniști, iar consecințele nu vor fi vizibile decât după doua-trei generații.*
Mofturi si de-o parte, si de celalalta. In realitate, daca vrem sa nu mai fim o tara saraca reorganizarea administrativa ar trebui sa urmareasca in primul rand crearea de orase mari/zone metropolitane reale, cu o autonomie cat mai larga dar cat mai deschise (atat ca identitate cat si ca accesibilitate financiara) ca sa poata atrage cat mai multi locuitori.
1 comment
>*Atât baronii locali cât și oligarhii regionali din fosta URSS și-au acumulat averea și influența politică prin închegarea unor rețele politico-administrativ-afaceriste, acaparând simultan întreprinderi locale și posturi cheie din administrațiile sub-naționale. Ori în România o captare multi-judeţeană s-a dovedit a fi imposibilă: eu nu știu de nici un baron local care a reușit sa înghită două consilii județene, să nu mai vorbim de primăriile a doua reședințe de județ. Nu degeaba puținii oligarhi români s-au dezvoltat strict în București, unde centralizarea din ministere și ale unor industrii (e.g. sectorul mediatic) au facilitat rețele clientelare mai bogate și mai puternice. Găsindu-se limitați în județele lor, baronii locali s-au aliat fie între ei fie cu oligarhii din centru, dar aceste alianțe s-au dovedit prea instabile pentru a perpetua o dominație regională (sau măcar una județeană) de lungă durată. Dragnea aproape că a reușit să se folosească de centru ca să își perpetueze imperiul local, iar eșecul său a fost strâns legat de faptul că e greu să păstorești o turmă de capre încăpățânate, și dacă tu ești cel mai isteț țap.[…]*
>
>*Al doilea as din mâneca județelor e slăbiciunea mișcărilor regionaliste populare.[…]Și mai probabil ar fi un regionalism prin prisma căruia trece mai toată politica națională: schisma nord-sud italiană, excepţionalismul bavarez, sau clivajul franco-german din Elveția. Potențialele regiuni românești se bucură de toate caracteristicile găsite în exemplele mai sus menționate: trecuturi cu independență față de București, tensiuni etno-religioase și un context internațional favorizând slăbirea centrului față de regiuni, fie prin imixtiuni rusești fie prin politica europeană de regionalizare. Suporterii regionalizării susțin că statul ar trebui să fie mai aproape de popor. Sigur că da, dar crearea de regiuni noi riscă instaurarea unor tensiuni regionale care încet-încet pot fi speculate de către politicieni oportuniști, iar consecințele nu vor fi vizibile decât după doua-trei generații.*
Mofturi si de-o parte, si de celalalta. In realitate, daca vrem sa nu mai fim o tara saraca reorganizarea administrativa ar trebui sa urmareasca in primul rand crearea de orase mari/zone metropolitane reale, cu o autonomie cat mai larga dar cat mai deschise (atat ca identitate cat si ca accesibilitate financiara) ca sa poata atrage cat mai multi locuitori.