>În București trăiesc peste 5800 de alte persoane cu dizabilități vizuale. La nivel național sunt peste 86.000.
>Cu toate astea, prea puține dintre municipiile, orașele și comunele României sunt adaptate pentru a ușura viețile persoanelor cu dizabilități. Nu doar vizuale, ci de orice fel.
Ti-e frica sa treci strada si ca vazator, nu vreau sa stiu cum e cand ai deficiente de vedere
e ostila si pt oamenii care vad..
E bine ca-si vede de treaba lui.
Prin București abia te descurci ca pieton, tânăr și agil fiind, cu toate simțurile 10/10.
În vară eram la trecerea de pietoni de pe bd. Ressu cu bd. Grigorescu. În dreapta mea, o fată cu baston.
“Mai vin mașini? La trecerea asta nu opresc niciodată.” Am fost surpinsă de faptul că vorbea cu mine, eram doar noi două și, pare-se, a sesizat că mai e o persoană lângă ea. Îi zic, da, încă vin mașini.
Erau șoferii care făceau dreapta pe intermitent de pe Grigorescu pe Ressu. Deși în intersecție există vizibilitate, nu opresc niciodată la pietoni, trebuie efectiv să te lansezi pe trecere ca să te lase.
Pun eu timid piciorul pe trecere și șoferii opresc. Haide, îi zic. Am traversat împreună. În timpul ăsta mă gândeam cât de greu îi este să își vadă de viața ei și mă întrebam cum se descurcă în restul situațiilor. Ăsta era doar un mic moment la o trecere cu semafor fără sonorizare, fără acele benzi tactile și cu șoferi nepăsători.
Văd atât de rar oameni cu dizabilități prin oraș, probabil că majoritatea nu ies din casă sau o fac foarte rar din cauza dificultăților de accesibilitate.
Avand in vedere cum se conduce in Bucuresti si nu numia, ti-e frica si sa traversezi strada ca vazator d-apai fara cateva simturi, cred ca este un infern sau macar pe aproape, n-am mai fost de cam demultisor prin Bucuresti, au bagat macar trecerile semnalizate sonor si cu buton pentru pornirea lor?
Numai astia nu mai incurcau masinile de pe trotuar.
Bucurestiul e total exluziv si pentru dizabilitati mult mai mici
Sunteti terorizati e safe Bucharestul
> Ionuț a crescut într-un mediu în care discriminarea – experimentată chiar și în școlile speciale pentru nevăzători – și lipsa de interes a autorităților îi condamnă pe mulți la izolare socială și o sănătate mintală precară.
[…]
>Ionuț a trebuit să-și accesibilizeze singur viața, pentru că autoritățile locale din București (dar și din țară) nu și-au bătut capul prea tare cu asta, deși cadrul legal există de foarte mulți ani.
[…]
>Multe lucrări de reabilitare se fac fără autorizații de construire și fără proiect tehnic, deci fiecare contractor lucrează după cum îl taie capul, ca apoi să fie recepționate de funcționari publici care nu cunosc prevederile legale.ajungi la 30-40 de ani să nu știi să faci nimic.
[…]
>„Accesibilizarea (n.r. din proiect) a fost gândită fix în proximitatea obiectivelor respective, de parcă oamenii se teleportează până acolo. Când vorbim de mobilitate, trebuie să te gândești la flux. Eu de acasă trebuie să mă duc la muncă, la școală, la magazin etc. Faptul că tu-mi facilitezi accesul 100 de metri în jurul acestor puncte de interes nu mă ajută cu nimic când vine vorba de plecatul meu de acasă”
[…]
> Nu-ți explică nimeni ce înseamnă să ai o persoană cu dizabilitate în familie, un copil cu dizabilități. Ei sunt tentați să te protejeze.
[…]
> «Lasă, mamă, nu spăla farfuriile, că le spăl eu.»
Părinții se duc, că asta e situația, tu intri în depresie sau ajungi într-un cămin, nu știu pe unde. Sau ajungi pe mâna rudelor, să-ți vândă casa, să te dea în stradă
Orice oras mare e ostil oamenilor.
Stilul de viata promovat “claie gramada”, nu stiu cum e prezentat ca o pozitie in care vrei sa te afli.
Tot ce vrei in viata, poluare, stres, preturi mari, cozi interminabile, etc.
Când am locuit in Viena am rămas șocat sa văd cati oameni cu dizabilități umblau singuri pe strada (fie ca erau orbi, in scaune cu rotile etc). Sunt convins de faptul ca in București sunt mai multe persoane in aceasta situație (având și o populație mai mare) dar nu vezi nici măcar o treime ca in occident.
13 comments
>În București trăiesc peste 5800 de alte persoane cu dizabilități vizuale. La nivel național sunt peste 86.000.
>Cu toate astea, prea puține dintre municipiile, orașele și comunele României sunt adaptate pentru a ușura viețile persoanelor cu dizabilități. Nu doar vizuale, ci de orice fel.
Ti-e frica sa treci strada si ca vazator, nu vreau sa stiu cum e cand ai deficiente de vedere
e ostila si pt oamenii care vad..
E bine ca-si vede de treaba lui.
Prin București abia te descurci ca pieton, tânăr și agil fiind, cu toate simțurile 10/10.
În vară eram la trecerea de pietoni de pe bd. Ressu cu bd. Grigorescu. În dreapta mea, o fată cu baston.
“Mai vin mașini? La trecerea asta nu opresc niciodată.” Am fost surpinsă de faptul că vorbea cu mine, eram doar noi două și, pare-se, a sesizat că mai e o persoană lângă ea. Îi zic, da, încă vin mașini.
Erau șoferii care făceau dreapta pe intermitent de pe Grigorescu pe Ressu. Deși în intersecție există vizibilitate, nu opresc niciodată la pietoni, trebuie efectiv să te lansezi pe trecere ca să te lase.
Pun eu timid piciorul pe trecere și șoferii opresc. Haide, îi zic. Am traversat împreună. În timpul ăsta mă gândeam cât de greu îi este să își vadă de viața ei și mă întrebam cum se descurcă în restul situațiilor. Ăsta era doar un mic moment la o trecere cu semafor fără sonorizare, fără acele benzi tactile și cu șoferi nepăsători.
Văd atât de rar oameni cu dizabilități prin oraș, probabil că majoritatea nu ies din casă sau o fac foarte rar din cauza dificultăților de accesibilitate.
Avand in vedere cum se conduce in Bucuresti si nu numia, ti-e frica si sa traversezi strada ca vazator d-apai fara cateva simturi, cred ca este un infern sau macar pe aproape, n-am mai fost de cam demultisor prin Bucuresti, au bagat macar trecerile semnalizate sonor si cu buton pentru pornirea lor?
Numai astia nu mai incurcau masinile de pe trotuar.
Bucurestiul e total exluziv si pentru dizabilitati mult mai mici
Sunteti terorizati e safe Bucharestul
> Ionuț a crescut într-un mediu în care discriminarea – experimentată chiar și în școlile speciale pentru nevăzători – și lipsa de interes a autorităților îi condamnă pe mulți la izolare socială și o sănătate mintală precară.
[…]
>Ionuț a trebuit să-și accesibilizeze singur viața, pentru că autoritățile locale din București (dar și din țară) nu și-au bătut capul prea tare cu asta, deși cadrul legal există de foarte mulți ani.
[…]
>Multe lucrări de reabilitare se fac fără autorizații de construire și fără proiect tehnic, deci fiecare contractor lucrează după cum îl taie capul, ca apoi să fie recepționate de funcționari publici care nu cunosc prevederile legale.ajungi la 30-40 de ani să nu știi să faci nimic.
[…]
>„Accesibilizarea (n.r. din proiect) a fost gândită fix în proximitatea obiectivelor respective, de parcă oamenii se teleportează până acolo. Când vorbim de mobilitate, trebuie să te gândești la flux. Eu de acasă trebuie să mă duc la muncă, la școală, la magazin etc. Faptul că tu-mi facilitezi accesul 100 de metri în jurul acestor puncte de interes nu mă ajută cu nimic când vine vorba de plecatul meu de acasă”
[…]
> Nu-ți explică nimeni ce înseamnă să ai o persoană cu dizabilitate în familie, un copil cu dizabilități. Ei sunt tentați să te protejeze.
[…]
> «Lasă, mamă, nu spăla farfuriile, că le spăl eu.»
Părinții se duc, că asta e situația, tu intri în depresie sau ajungi într-un cămin, nu știu pe unde. Sau ajungi pe mâna rudelor, să-ți vândă casa, să te dea în stradă
Orice oras mare e ostil oamenilor.
Stilul de viata promovat “claie gramada”, nu stiu cum e prezentat ca o pozitie in care vrei sa te afli.
Tot ce vrei in viata, poluare, stres, preturi mari, cozi interminabile, etc.
Când am locuit in Viena am rămas șocat sa văd cati oameni cu dizabilități umblau singuri pe strada (fie ca erau orbi, in scaune cu rotile etc). Sunt convins de faptul ca in București sunt mai multe persoane in aceasta situație (având și o populație mai mare) dar nu vezi nici măcar o treime ca in occident.