În [scrisoarea lui Costache Caragiale adresată ziarului Pruncul Român din 1848](https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/3/3d/Costache_Caragiale_-_Pruncul_Roman.jpg), scrisă în alfabetul chirilic, cuvântul se scrie „сѫnт”, care se pronunță /sɨnt/.

În [„Enciclopedia română” a lui Corneliu Diaconovici din 1896](https://www.google.ro/books/edition/Enciclopedia_rom%C3%A2n%C4%83/ckM6AQAAIAAJ?hl=en), scrisă în alfabetul latin, se scrie „sûnt”, care se pronunță tot /sɨnt/. Conform standardelor ortografice ale vremii, acel „û” reprezenta un „î din u”, arătând că la origine cuvântul se scria cu „u” (de la latinescul „sunt”) dar că se pronunță cu sunetul /ɨ/.

Cum „vênt” a devenit „vînt” și apoi „vânt”, cu aceeași pronunție (/vɨnt/), m-aș fi așteptat la aceeași evoluție și din partea cuvântului „sûnt” („sûnt” -> „sînt” -> „sânt”, cu pronunția /sɨnt/).

Așadar, de ce scriem și spunem „sunt” în prezent? Cum am ajuns să reînviem o pronunție apusă, probabil, cu câteva sute de ani înaintea comunismului?

Nu am studii formale în domeniul lingvisticii sau al istoriei limbii române. Aș aprecia dacă ați putea să mă ajutați cu o explicație sumară sau să mă îndreptați către cărți sau articole care explică situația de mai sus.

—

LE: Observ că răspunsurile se leagă în principal de scrierea cu „â”. Apreciez orice informație legată de acest subiect, însă întrebarea mea ține de cuvântul „sunt” și de pronunția acestuia cu sunetul /u/.

by delurkify

16 comments

  1. ​

    >sânt

    Never ever, scrierea cu â e o fantasmagorie scoasa ca sa aratam noi cât de anticomuniști suntem. Contravine principiilor limbii române să avem doua litere diferite pentru același sunet.

    Ca să nu mai zic de aberații de genul cuvintelor negate unde ai î în interiorul cuvintelor, dar în rest trebuie să ai â.

    Context complet pentru toata scarbosenia asta aici.

    https://www.scientia.ro/qa/5769/care-sint-argumentele-pentru-grafia-cu-i-si-sint-si-pe-de-alta-parte-care-sint-argumentele-pentru-grafia-cu-a-si-sunt

  2. Trecerea la â a reprezentat o rupere de regimul comunist și e o imbecilitate fără margini.

  3. Probabil o reminiscență a scrierii semi-etimologice care s-a păstrat după reforma ortografică de la începutul secolului XX. De ce? Nu știu, probabil să dea mai bine.

  6. *Sunt* s-a pronunțat *sînt* pînă au apărut prețioșii, apoi a crescut prima generație care a prins scrierea cu sunt și â.

    Reforma din ’93 a fost o tîmpenie mare cît casa, da’ e apărată vehement de oamenii care nu știu să scrie corect *dînsantrînsa*.

  7. Există oameni care pronunță sunt cu u și nu î? :)))

    Eu mereu am presupus că s-a dorit latinizarea ortografiei, dar pronunția a rămas aceeași (din ce aud în jur).

  8. Dezbaterea ar trebui sa fie dacă limba Română are o scriere pur fonetică (scriem cum pronunțăm) sau nu. Dacă e fonetică treaba, atunci ar trebui să scriem “sînt” dacă aceasta este Pronunția majoritară și “ieu”. Ar trebui să scriem “uameni” și altele la fel.

    Asta e dezbaterea de fapt. Iar dacă răspunsul este “nu scriem cum pronunțăm” atunci e irelevant de ce scriem “sunt” fiind pur și simplu o convenție.

  11. Pentru că s-a produs o relatinizare forțată. Ideea era să demonstrăm că nu suntem slavi.

  12. Scrierea nu a fost întotdeauna fonetica. O perioada de câteva decenii s.a încercat scriere etimologica, apoi s.a stabilit cea fonetica. Mai ales in prima jumătate a secolului 19, situația a oscilat destul de des.

  14. Simpla conventie. La fel cum e “corect” sa scrii mănânc, nu mânc, cum ar fi logic, din moment ce verbul este a mânca, nu a mănânca.

  15. Personal cred ca motivul principal este ca “vent” nu suna bine pentru noi. Nu prea e confortabil de spus cand vorbesti in romana. Din ce am observat, cele mai multe cuvinte au consoane care se pronunta cu tarie, dar “vent” nu are. In contrast, “sunt” este similar cu restul cuvintelor.

  16. Explicaţia e chiar foarte simplă, cuvântul vênt se scria cu “î din e” tocmai pentru că se pronunța cu “î din e”. Normele ortografice din ultimul secol au reglementat şi au îngrădit sunetele limbii române. Dacă ascultați bătrâni de 80-90 de ani (de preferință cu doar câteva clase) veți observa că se exprimă altfel dpdv fonetic decât orice adult din ziua de azi. Adică redau mai multe foneme.
    Cuvântul “sunt” se scrie cu “u” pentru a se vedea mai uşor că provine din latină, iar faptul că se scria “sûnt” acum vreo 200 de ani arată că se pronunța cu “î din u”, adică un fel de struțocămilă între î şi u. Există o grămadă de oameni care îl pronunță aşa şi azi.

    LE:
    Mai concret:
    Comparați cuvintele
    sunt/
    vânt/
    pâine sau câine

    Ele provin din cuvintele latineşti sum/sunt, ventus, pānis, canis. De-a lungul secolelor românii au dezvoltat sunetele respective în î-uri din u, e sau a.

Leave a Reply