Poveste de anul nou(1).

**M**-am trezit brusc în dureri, era încă întuneric. Am încercat să văd cât e ora dar nu era curent. Mi-a venit în ajutor [ceasul cu cuc](https://i.pinimg.com/originals/28/c2/a1/28c2a1769ddf9f4edd8197c37ac434f8.png) de pe hol, 4 bătăi. Durerile erau intermitente, aveam momente de pauză după care mă luau parcă mai tare decât înainte. Poate trebuia să nasc. Mă durea undeva în partea dreaptă în spate, chiar sub coaste. Din cunoștințele mele de anatomie putea fi inimă sau plămânii, habar n-aveam, dar durerea devenea insuportabilă așa că am hotărât să merg la spital. M-am îmbrăcat la lumina lumânării am lăsat un bilet pe masă, și am ieșit fără să-i deranjez pe ceilalți. Eram destul de speriat, nu avusesem niciodată probleme de sănătate.

=
**M**așină nu aveam așa că am luat-o spre spital pe jos. În oraș erau doar 4 taxiuri pe vremea aia, din care unul era mai mereu la reparat, nu cred că aveam vreo șansă să găsesc vreunul liber. Mă gândeam să sun de la un telefonul public din stația Peco din apropiere.

=
**E**ra toamna târziu, cred ca sfârșit de Octombrie, era destul de rece afară, chiar mai rece decat apartamentul părinţilor. Cartierul era înghițit de beznă, de abia dacă se vedeau 2-3 lumânări licărind pe la geamurile apartamentelor, lumea încă dormea. Nu exista poluare luminoasă pe vremea aia, nici nu știam ce e. Întotdeauna când rămâneam fără curent îmi plăcea să privesc milioanele de stele de pe cer, dar acum era o ceață deasă și nici nu aveam chef de ele.

=
**I**mediat lângă blocul meu era o Alimentara, nu erau decât vreo 5 oameni la coadă, dar de trei ori mai multe plase cu sticle goale erau deja aranjate frumos în șir indian. Mai încolo era coada la Măcelărie, era câțiva la coada chiar și la Bar, la “*Ţânţaru*”. Ba nu, erau doar câțiva tipi care jucau cărți. Era 4 dimineața. “*Țânțarul*” era un bar deschis recent la parterul unui bloc. Subsolul blocului era inundat în permanență, iar vara era invadat de țânțari, de aici și numele.

=
**L**a stația Peco, lipsea receptorul de la telefon, era rupt cu tot cu lanț, adio taxi cu soferii lor informatori la Securitate. Am luat-o încet pe lângă coada de mașini parcate la benzină, cred că se întindea pe vreo 2-300 de metri, nici nu i se vedea capătul din cauza ceții, dar de fiecare dată era cam la fel. Din când în când se zărea prin geamurile mașinilor câte un jar de țigară, oamenii așteptau singuri în întuneric. De când s-au înmulțit furturile de benzină din rezervoare lumea se temea să mai lase mașinile nesupravegheate. Făceau cu rândul, se ajutau între ei, vecini, colegi de muncă.

=
**Ș**oseaua părea abandonată, absolut nici o mașină. Din precauție mergeam prin mijlocul străzii, la un moment dat am auzit un fluier de milițian și am trecut pe trotuar, asta îmi mai lipsea, să se mai ia și ăla de mine.

=
**S**e mai auzea câte un lătrat de câine în depărtare, ieșisem din cartierul de blocuri și mă apropiam de spital. La vreo 200 de metri am văzut și primul stâlp de iluminat, cel puțin în zona asta era curent. Cam jumătate din stâlpii de iluminat aveau becurile arse, stăteau așa cu lunile, dar la stâlpul ăsta există întotdeauna lumină, era chiar în fața casei de oaspeți a partidului. Acolo l-am văzut și pe milițian, era împreună cu un membru al gărzilor patriotice, fumau și râdeau. I-am salutat și mi-am văzut de drum.

=
**C**lădirea Partidului era o clădire mare, mai mult ca sigur o casă naționalizată, puțin retrasă de la stradă, înconjurată de un gard enorm de verdeață. Puțină lume din oraș știa destinația ei, dar eu avusesem un unchi care a fost administratorul ei vreo câțiva ani. Era un om gospodar, discret, l-au scos din câmpul muncii și i-au încredințat casa până la intrarea în pensie. Dacă au mai fost și alte motive pentru care l-au ales, habar n-am. Am fost și eu pe acolo de câteva ori, acolo am văzut pentru prima dată în viața mea un televizor color, o să țin minte toată viața cum i-am bătut pe suedezi cu 2-0 în ’82, nu mai văzusem culori [atât de vibrante.](https://youtu.be/G9p3mefJ5Ps?t=82)

—

=
**A**m ajuns și la spital, cei de la urgențe mi-au spus că durerile sunt de la rinichi, mi-au dat un calmant și m-au trimis în spital. Acolo m-au întâmpinat niște asistente adormite și mi-au spus să iau loc să aștept să vină tovarășa doctor.

**-Când vine?** am întrebat.

**-Când ajunge, pe la 7-8.** Era doar 5 dimineața.

*Nu mai țin minte detalii din spital, au trecut totuși niște ani. Țin minte totuși atmosfera deprimantă de acolo. Totul era sărăcăcios, mobilierul, [paturi de fier](https://www.gds.ro/wp-content/uploads/2014/10/salon-vechi-pediatrie-I.jpg) cu vopseaua pe jumătate dispărută, instrumentarul medical care părea de pe vremea războiului. Se vorbea aproape tot timpul în șoaptă. Parcă toți erau bolnavi, inclusiv doctorii, era o atmosferă de abator.*

=
**P**este câteva ore eram internat, începusem să fac niște analize. Șefa secției era o tovarășă doctor la vreo 35 de ani, cu niște sâni apocaliptici, un pic mai plinuță dar plină de energie. Înaltă, blondă, cu un ușor accent moldovenesc, mi-o imaginam într-un film de război sovietic, călare pe țeava unui tanc conducând glorioasa armata sovietică spre victorie. Nu pot zice că era frumoasă, dar avea ceva aparte. Purta tot timpul un cojoc de blană [Alain Delon](https://images.okr.ro/serve/auctions.v7/2012/nov/01/be22361f16cfd9ead3cc5fcaef23d3c8-6774195-1000_1000) aruncat peste umeri, chiar și atunci avea grijă că sânii să-i fie la vedere. Aruncă zâmbete în toate direcțiile de parcă erau pe gratis. Domina tot salonul, când intra, toată lumea se oprea din preocupări sau șușoteli și-și îndrepta atenția asupra ei, iar ea savura fiecare secundă. ÎI plăcea să fie privită de cei aproximativ 20 de babalâci care erau în salonul ăla. Intră de multe ori brusc fără nici un motiv, se oprea undeva în mijlocul salonului, privea pierdută un punt imaginar undeva pe perete, trăgea un suspin urmat de un : **Ah ce uitucă sunt**. După care făcea o piruetă și dispărea mai repede decât a intrat, în privirile lipicioase ale ~~admiratorilor~~bolnavilor, care aveau ocazia să uite de boala lor măcar pentru câteva secunde. Toți o pipăiau din priviri cu excepția bătrânului de lângă mine.

=
**E**ra un moșneag la vreo 70 de ani, dintr-un sat din apropierea orașului. Avea nu știu ce cancer, arăta destul de rău. Stătea toată ziua în pat, avea un dulap de pulovere pe el și-un fes în cap în permanență. Bolborosea pierdut parcă în altă lume, din partea lui putea să intre și tancul din film, nu cred că ar fi observat. Nu am prea vorbit cu el, era zgârcit la vorbe și oricum era tot timpul cu gândul departe.

=
**A**m stat vreo 3-4 zile în spital, nopțile mergeam acasă, nu suportam frigul din salon și atmosfera deprimantă, preferam frigul meu de acasă. Nu aveam voie să ies, dar știam o gaură în gard, undeva în spatele morgii. Aceeași gaură era folosită și de personalul medical pentru a se strecura afară din spital, odată a trebuit chiar să stau la coadă. Ieșeam seară după ce se lăsa întunericul și mă întorceam dimineața după 7. Și de fiecare dată mă întorceam cu o ciocolată.

=
**Î**ntr-o zi am fost chemat în cabinetul doctoriței, ceva legat de analizele mele. A fost singura dată când am intrat în biroul ăla. Primul lucru care m-a izbit a fost căldura, iar în secunda următoare au fost sânii doamnei. La figurat bineînțeles. Stătea la un birou vechi acoperit cu o sticlă securizată. Sub securit erau diverse poze personale iar pe el printre fel și fel de dosare și hârtiuțe zăcea pachetul de Kent și ceașca de cafea. Era și un poster pe perete, ca în camerele adolescentelor, [Ricky Dandel.](http://www.palatulvechiturilor.ro/userfiles/20e22d01-319a-4615-8f2e-0556983463a4/products/6404393_big.jpg) Se descălțase și avea picioarele întinse spre un [reşou de BCA.](https://cdn.debanat.ro/wp-content/uploads/2018/02/Improvizatii-energie.jpg) Răsfoia prin rezultatele analizelor, dar eu eram cu o ureche la ea și cu doi ochi pe sânii ei, eram hipnotizat. Avea un lănțișor la gât probabil o imitație de aur, iar la capătul lui zăcea rătăcit printre sâni un trifoi cu patru foi, îl invidiam. Și-a ridicat brusc privirea și m-a surprins, probabil cu ochii cât cepele. A zâmbit discret și s-a prefăcut că își aranjează decolteul. De fapt a rămas tot așa.

**-Un pic de atenție te rog.** Și a continuat să-mi explice tratamentul pe care urma să-l fac.

Dar eu eram mai atent decât credea ea. Am bâlbâit ceva despre trifoi, la care ea: **Ah, chestia asta mică, îl am de la o prietenă din Germania.** Înseamnă că erau de aur.

=
**L**a întoarcerea în salon îl găsesc pe bătrânelul de lângă mine șezând în patul meu, exact peste cartea pe care o lăsasem desfăcută. Îmi face semn să mă așez lângă el, mă conformez, mă apucă ușor de încheietura mâinii și mă întreabă aproape în șoaptă

**-Cât i-ai dat?**

Nedumerit îl întreb **Ce să-i dau, cui?**

**-Doctoriței, cât i-ai dat copile?**

Mi-am dat seama la ce se referea și i-am răspuns **Nu i-am dat nimic**

**-Io i-am dat, să facă bine să mă pun pe picioare, că mai am treabă pe acasă. I-am dat 1000 de lei, acum că vine Crăciunul, vindem scroafa și oi face înapoi banii. Iar la primăvară dacă om fi sănătoși facem și nunta, se mărita fată ai’ mică, numa’ pe ea o mai am.**

=
**A** oftat și s-a așezat pe patul lui, a fost ultima dată când am vorbit cu el. Noaptea aia am petrecut-o din nou acasă iar a doua zi când am intrat în salon dis de dimineață tocmai îl scoteau cu targa , murise în timpul nopții.

=
**M**-am externat și eu în ziua aia, avusesem niște nisip la rinichi, am urmat un tratament cu Rowatinex timp de câteva luni și de atunci nu m-au mai supărat. Am uitat de tovarășa doctor, bănuiam că nu o să mă mai intersectez cu ea, dar “*life is like a box of chocolate*”.