Lolita e o domnișoară digitală care cântă mainly despre îndrăgostire și ultimately dezamăgire în dragoste. Depinzând de piesă, iubitul ei e fie căsătorit, fie fuckboy evitant & indisponibil emoțional sau just an asshole. Cântecele sale sunt lamentații pisicoase de dor și jale după acest șmecheraș de cartier cu cercel de tinichea și (posibil) nevastă acasă. Să-l lase naibii pe acest șomerilă emoțional, îi zic prietenele generate, dar ea persistă. Într-un fel, e simularea unei drame vechi de când lumea.
Instrumentalele ei sunt un fusion între vioara romanțelor, cobza și țambalul din muzica lăutărească și beaturile bass boosted din pop și hip-hop (cu un strop de neomanele pentru vibe-ul voit balcanic). Deci nimic din ce nu s-a auzit încă de prin 2016 (2016 e 2026!). Remarcabilă este verosimilitudinea vocii sale, un mix între Maria Răducanu, Irina Rimes, Paulina și puțin Ionuț Cercel (de aici și numele de familie?). Sunt notabile și pauzele pentru respirație, ezitările și înfloriturile aproape șaraimanice sau Z-uri mute de la unele cuvinte (precum macaz și necaz din melodia Pe peronu’ de la gară). Pe scurt, toate idiosincraziile care ocultează virtualitatea personagiului, corporalizând-o din punct de vedere sonic.
„În esență, AI-ul caută și analizează tipare într-o bază de date foarte mare, o bibliotecă digitală muzicală pe care a învățat-o în timpul antrenării. Pe baza acestei «memorii», face o sinteză a ritmurilor, melodiilor și armoniilor relevante și le combină într-o piesă nouă, care respectă cerințele primite”, spune Alexandra Belibou, conferențiar universitar și coautoare a unui articol academic despre muzica generată de IA. Am contactat-o sperând să aflu cum anume ia naștere această muzică și care ar fi efectele sale. Mi-a răspuns că „implicarea AI-ului în compoziția muzicală poate duce la diluarea personalității creatorului. Există riscul ca, în timp, rolul compozitorului să se transforme, iar acesta să nu mai fie un autor în sens deplin, ci mai degrabă un curator (o persoană care selectează și combină sonorități dintr-un volum mare de materiale generate de AI). În acest context, granița dintre creație și selecție devine tot mai neclară.”
În comentarii, lumea observă (pe drept) că melodiile Lolitei aduc cu ale Paulinei. A durat ceva mai mult să dau de artistă, dar am reușit până la urmă s-o întreb despre aceste similitudini: „Mi-a apărut și mie pe TikTok fiind un proiect deja viral. Eu nu sunt deloc fană a muzicii create cu AI și nu pot înțelege hype-ul. Mi se pare că încă se simte că nu este o muncă umană acolo sau că este într-o măsură mult prea mică. […] Probabil comparația vine din laitmotivele pieselor și din vulnerabilitate.” În trecut, activiști romi și comentatori online au reclamat faptul că Paulina își apropriază muzica culturii rome. În cazul Lolitei, avem de-a face cu automatizarea acestui proces.
Paulina adaugă că nefiltrarea organică și șablonizarea i se par înspăimântătoare, motiv pentru care în ultimul timp s-a detașat din ce în ce mai mult de tehnologie: „E cu atât mai scary cu cât devine tot mai realist și mai dificil să îți dai seama ce e real și ce e AI. Mi se pare că ne îndepărtăm de suflet și ni se ia și ultimul lucru care ne face umani – arta. Pe de altă parte, pot înțelege că este un instrument extraordinar pentru cei care văd în artă doar un business. E rapid și eficient.”
Extrem de eficiente sunt și clipurile Lolitei. Din punct de vedere al decupajului par relativ rudimentare. Câteva cadre, câteva prim-planuri și aia e. Stilistica asta minimalistă le dă o aparență de low effort zero budget (hai să tragem repede câteva șnururi cu artista lip sync-uind piesa), dar de fapt nu e deloc așa. Lumea prezentată (cât și cum apare din cele câteva prim-planuri) pare banală, dar privită cu atenție își relevă bizareria. Uneori subtil, ca în cazul stației Pe peronu’ de la gară, care e un mix superb între Gara Obor, Gara Sinaia, dar și cea de la Schönbrunn. Alteori pronunțat, ca în cazul Lipscaniului cu firme luminoase într-o limbă extraterestră din Stau la geam sau al bucătăriei cu cel puțin trei chiuvete din Ultima felie.
Deși mai prindem câte un glitch sau două prin fundalul clipului, întreaga forță a GPU-ului se vede în calitatea prim-planurilor și a gros-planurilor. Camera vine extrem de aproape de fața generată a Lolitei. Genul ăsta de încadratură denotă un grad mare de intimitate aparentă. Ochii ei digitali, plânși și neclipitori privesc direct prin noi. I-am trimis videourile futurologului Ștefan Tiron, ca să-i cer o părere. Ziua următoare am primit asta de la el: „Trăim o apocalipsă «hialuronică». Fără să vreau, venind din epoca audiovizualului digital glitchuit, a download-ului sau upload-ului sacadat sau a imaginii distorsionate și elastice pe un ecran modulat și magnetizat, am acum senzația că produsele audio-video IA sunt ieșite proaspăt dintr-o clinică de lux unde și orice defect, falsetto sau aluniță este adăugat ulterior, ca să taie din luciul și bronzul care poleiește aproape toate suprafețele și partiturile perfecționismului generativ. Nu numai că rar poartă urmele procesului facerii sale, dar împinsă de presiunea pieței, de cizelarea și injecția algo-capitalistă, marfa AI îmbobocește gata cizelată, degresată și depixelată.” Și cred că are dreptate. E deranjantă perfecțiunea în contentul generat cu IA. Chiar și atunci când mimează erori și stângăcii inerent umane, rezultatul dă cu straniu.
Însă există lucruri și mai problematice în proiectul Lolita. În primul rând, alegerea unui nume atât de fetișizant, într-un climat post-Ibrăileanu-Nabokov-Epstein, iar în al doilea rând portretizarea sa ca o tânără de etnie romă (atât textual, cât și vizual). Despre acest aspect al proiectului său, Tom spune că „Lolita este un avatar al sunetului balcanic modern. Muzica ei este o fuziune eclectică, pleacă de la vibe-ul de lăutărie și manea, dar trece prin hip-hop, trap și chiar jazz. Alegerea etniei a venit natural, ca o formă de onestitate față de genul muzical abordat. Am vrut un personaj care să aibă căldură, carismă și acea «șmecherie» specifică, nu un manechin de plastic perfect și steril. Lolita e o celebrare a acestei culturi, nu o caricatură.”
Pe de altă parte, există voci care critică genul ăsta de reprezentare. Pentru activista romă Alexandra Fin, proiectul Lolita „reprezintă o exploatare și instrumentalizare a culturii rome. Este intenționat rasializat, atât prin aspectul fizic, cât și prin referințele la practici spirituale rome, precum datul în bobi și temele din cântece, fără asumare sau responsabilitate culturală. Este profund inuman ca o identitate/cultură marginalizată să fie folosită pentru a genera profit printr-un artist virtual. Artiștii romi sunt tratați ca inferiori, în timp ce o identitate romă virtuală, rasializată și dezumanizată, devine apreciată și profitabilă. Diferența dintre cele două este rasismul.”
Și activistul Bogdan Burdușel ia poziție față de Lolita într-un TikTok: „Problema e ce spune acest proiect despre noi și despre felul în care România se raportează la cultura romă. Românii iubesc muzica romă, dar nu-i plac pe romi. Ne place sunetul, ne place vibe-ul, ne place să petrecem pe manele, dar dacă se poate să nu fie niciun rom implicat ar fi super. […] Practic, în contextul ăsta, o artistă AI e soluția perfectă. Cântă ce vrem, nu deranjează, nu ne obligă să ne gândim la realitatea romilor din România, nu vorbește despre rasism. Deci e super convenabil. Problema cea mai mare nu e că un algoritm cântă, ci faptul că noi ca societate n-avem curaj să acceptăm artiști romi în mainstream și alegem o copie artificială care ne face viața mai comodă.”