Situația
din Orientul Mijlociu este extrem de tensionată după ultimatumul
dat Iranului de Donald Trump. Un portavion american se află pe
poziții, iar riscul unui nou conflict este real. Ioana
Constantin-Bercean, expert în Orientul Mijlociu, explică la ce ar
trebui să ne așteptăm în următoarea perioadă.
Portavionul USS Abraham Lincoln e pe poziții. FOTO: AFP
Tensiunile au ajuns din nou la cote alarmante în Orientul Mijlociu, iar lucrurile ar putea să scape de sub control. În debutul analizei sale, expertul în Orientul Mijlociu Ioana
Constantin-Bercean prezintă raportul forțelor din teren. O impresionantă forță militară americană a fost deplasată deja în zonă.
„Statele
Unite concentrează din nou un număr impresionant de trupe,
echipamente militare și logistică în regiunea Orientului Mijlociu.
Grupul de atac al portavionului american USS Abraham Lincoln este
poziționat în prezent în apropierea coastei de sud a Sultanatului
Oman, la o distanță de mai puțin de 800 de kilometri de Iran. De
asemenea, Washingtonul a anunțat că are planuri să desfășoare
exerciții militare la scară largă în regiune, sub Comandamentul
Central al SUA (CENTCOM)”, spune Ioana Constantin-Bercean.
Experta
menționează și reacția Teheranului. Iranul a desfășurat nave de
transport pentru dronele Shahid spre Strâmtoarea Hormuz, pe măsură
ce situația pare să ducă spre escaladare.
„De
asemenea, la Teheran au fost numiți discret succesori de rezervă pe
mai multe niveluri ale conducerii politice și militare a Republicii
Islamice, pentru a păstra continuitatea puterii în cazul în care
personalități de rang înalt sunt ucise într-un potențial război.
Conform acestor scenarii, numirile de urgență și listele de
succesiune au fost deja pregătite pentru a se asigura că nu apare
un vid de putere. În cazul unui război, și dacă SUA nu își
revendică o victorie decisivă, șansele ca Iranul să treacă
pragul nuclear sunt foarte mari”, consideră Ioana Constantin
Bercean.
Risc real și pentru economia globală
În cazul unui nou război în Orientul Mijlociu, economia globală ar fi pusă din nou la grea încercare.
„Teheranul
are o influență asimetrică în Strâmtoarea Hormuz și prin
grupările partenere capabile să amenințe traficul de la Marea
Roșie; aceste vulnerabilități transformă orice război într-un
eveniment de risc economic global. Analizele din 2025 (din perioada
Războiului de 12 zile) avertizau în mod explicit că un război
prelungit ar putea pune în pericol aprovizionarea cu energie prin
Strâmtoarea Hormuz și ar putea perturba rutele maritime deja
suprasolicitate, cum ar fi cele din Marea Roșie”, spune experta.
Ea
mai spune că Emiratele Arabe Unite, Qatar și Arabia Saudită au
declarat, oficial sau în privat, că nu vor permite ca spațiul
aerian, teritoriul terestru sau apele lor teritoriale să fie
utilizate pentru nicio operațiune militară împotriva Iranului.
„Arabia Saudită are și un instrument de negociere cu SUA – petrodolarul. Astfel, nu este exclus să îl folosească pentru a preveni haosul
în care ar putea aluneca regiunea, în cazul unui ipotetic război,
haos care ar afecta strategia Viziunea 2030. O balansare a Riadului
spre BRICS/China, ar încetini și mai mult deja (din nou) amânatul
Pivot Asiatic al Americii”, susține Ioana Constantin-Bercean.
Ce poziții adoptă China și Turcia
Mai
departe, Ioana Constantin Bercean prezintă în detaliu și reacția
alto actori importanți care evident că monitorizează situația din
Orientul Mijlociu.
„Pentru
Turcia, acest potențial haos reprezintă o amenințare directă la
adresa securității naționale, având în vedere propria problemă
kurdă. Iranul are o populație kurdă considerabilă, estimată
între aproximativ 7 și 15 milioane de oameni. Atât în timpul
războiului de 12 zile dintre Iran și Israel, cât și al
protestelor recente, Turcia a căutat să împiedice kurzii iranieni
să revendice teritoriu și să ceară secesiunea în Kurdistanul
iranian, alertând Teheranul cu privire la mișcările kurde de peste
granița cu Irakul. Dincolo de problema kurdă, prăbușirea Iranului
ar putea declanșa un flux de refugiați în Turcia, care a construit
deja un zid la graniță, anticipând aparent instabilitatea din
Iran”, precizează experta.
Aici,
ea amintește și faptul că în Albania este staționat un important
grup al Mojaheddin-e-Khalq (MEK), grupare care de-a lungul anilor a
primit sprijin din partea republicanilor. Însă MEK și lidera lor
Maryam Rajavi sunt cu adevărați disprețuiți în interiorul
Iranului, iar alternativa unei conduceri de tranziție coordonată de
aceștia sau de fiul lui Mohammad Reza Pahlavi nu ar avea șanse
reale.
În
ce privește China, Beijingul adoptă o poziție diplomată și evită
să aleagă o tabără.
„China
nu alege o tabără în Orientul Mijlociu. Alege rute. China
nu se preocupă de conflictele antice sau de pământurile sacre. O
preocupă energia, infrastructura și puterea de influență. Iar
Iranul este un segment al Coridorului Mijlociu, parte din proiectul
chinez BRI. Deși rapoartele despre aterizarea a până la 16 avioane
de marfă militare chineze în Iran au apărut în urmă cu mai mult
o săptămână, implicațiile lor continuă să se manifeste.
Transportul aerian susținut indică o implicare mai profundă a
Chinei din culise, remodelând discret echilibrul dintre Iran și
SUA/Israel”, susține Ioana Constantin Bercean.
Iranul, un gigant gazos
În
viziunea sa, Iranul pare a fi un gigant gazos. Rezervele sale
dovedite de gaze se ridică la 34 de mii de miliarde (trilioane) de
metri cubi (tcm) începând cu 2024, clasându-se pe locul doi la
nivel global după Rusia (47 tcm). Producția de gaze a Iranului –
depășită doar de SUA și Rusia – a ajuns la 263 de miliarde de
metri cubi (bcm) în 2024, crescând cu o rată medie de 4,1% pe an
în ultimul deceniu. Iranul împarte cel mai mare zăcământ de gaze
din lume (South Pars/North Field) cu Qatar. De asemenea, Iranul
deține a treia cea mai mare rezervă dovedită de petrol din lume
(după Venezuela și Arabia Saudită), estimată la aproximativ
208-209 miliarde de barili în perioada 2025-2026, sunt detaliile
prezentate de expertă.
Pe
de altă parte, ea consideră că Donald Trump are motive serioase să
nu-și dorească noi confruntări militare în regiune. Decisiv va fi
și care consilierii săi va reuși să-l convingă să nu escaladeze
sau din contră să atace.
Cine l-ar putea convinge pe Trump
„Donald
Trump nu vrea război în Orientul Mijlociu, chiar dacă zgomotul
mediatico-analitic promovează intens acest scenariu. Însă ce va
urma depinde de negocierile din culise, de capacitatea președintelui
american de a rezista presiunilor așa-numiților Iran-hawks din
propriul partid și din grupurile de lobby, de anumite evoluții
regionale și de cât de determinată este actuala administrație
americană să nu mai inițieze războaie fără de sfârșit. În
plus, orice schimbare guvernamentală implementată sau organizată
de SUA și/sau Israel ar putea avea succes inițial, dar în cele din
urmă va eșua, din cauza memoriei controlului de tip colonialist din
trecut asupra țării, care este cu adevărat disprețuit de tot
poporul iranian.
Această
aglomerare militară căreia președintele american i-a dat undă
verde poate fi ȘI un mesaj pentru China care, recent, a intrat din
nou pe teritoriul sferei de influență a SUA, prin semnarea unui
parteneriat strategic cu guvernul canadian. Iar protestele din Iran
și actuala stare de tranziție spre care se îndreaptă Republica
Islamică i-au oferit președintelui american pretextul perfect
pentru o manifestare de forță pe care Beijingul nu o poate nici
ignora, nici subestima. Un gest de escaladare imagologică, cu două
luni înainte de întâlnirea Trump-Xi”, susține Ioana Constantin
Bercean.
În mintea lui Tump
Mai
departe, ea amintește și ultimul mesaj al lui Donald Trump
„devoalează’”adevărata intenție a Washingtonului privind
Iranul: „Make a deal!”.
Este vorba despre dorința președintelui
american de a încheia un nou acord nuclear cu Iranul, după ce, în
2018, tot el a retras SUA unilateral din JCPOA. Nu este vorba nici
despre proteste, nici despre drepturi și libertăți civile. Este vorba despre un proiect,
așa cum a fost și în Argentina, în perioada „Războiului
murdar” (1976–1983). Dacă elita politică de la Teheran va
accepta compromisul unui alt acord nuclear, administrația americană
nu va avea nicio problemă ca aceasta să rămână la conducerea
Republicii Islamice. Ce nu pare să pătrundă dincolo de pereții
Washingtonului, este că Iranul trece printr-o tranziție și, spre
deosebire de 2015, actorii cei mai mari ai lumii pan-musulmane –
Arabia Saudită, Pakistan, Turcia și Egipt – balansează spre Iran,
din considerente exclusiv pragmatice/geostrategice”, detaliază Ioana
Constantin Bercean.
În
continuare, ea încearcă să răspundă la o întrebare-cheie cae
poate să lămurească ce se va întâmpla, de fapt, în următoarea
perioadă în Orientul Mijlociu.
„Își
permite președintele Trump un război cu Iranul în an electoral și
cu câteva luni înainte de întâlnirea cu Xi Jinping? Da, dacă va
primi asigurări absolute că va fi o victorie decisivă și foarte
rapidă. Nu, dacă generalii săi vor reuși să îl convingă că
„we do desserts, not mountains”. Pentru că doar raidurile
aeriene și rachetele lansate de „armada” nici nu schimbă
regimuri, nici nu generează acorduri nucleare. Ba dimpotrivă,
întăresc puterea – chiar dacă temporar -, și produc imbolduri
societale de presiune asupra puterii de traversare a pragului
nuclear”, mai spune ea.
Trei scenarii posibile
Nici
Iranul nu stă deloc confortabil, iar un război ar fi devastator și
ar duce chiar și la o schimbare de regim la Teheran.
„Are
regimul iranian suficiente resurse și încredere în propria armată
– mai ales în ofițerii săi superiori – pentru a rezista
diplomației propusă prin coerciție? Memoria istorică și
precedentul irakian ar indica un răspuns afirmativ. Însă un război
ar duce, pe termen mediu, inevitabil, la o schimbare la vârful
elitei politico-religioase iraniene.”
Pe
final, Ioana Constantin-Bercean evocă trei traiectorii care par acum
plauzibile:
„Prima
este dezescaladarea către discuții axate în mod strict pe
constrângerile nucleare, ceea ce ar putea duce la un acord limitat
pe care ambele părți l-ar putea prezenta ca un succes.
A
doua este un impas prelungit, în care desfășurările militare și
amenințările indirecte persistă fără a se transforma într-un
război deschis – un echilibru inerent instabil, vulnerabil la
accidente și erori de calcul. A treia este o escaladare militară
serioasă, declanșând răspunsuri regionale mai ample pe care
niciuna dintre părți nu le intenționează neapărat pe deplin”,
punctează experta.
În
opinia sa, deocamdată, modelul dominant este diplomația coercitivă
sub presiune extremă. Trump semnalează că preferă un acord – dar
numai în termenii săi și sub umbra unei forțe copleșitoare.
„Iranul,
confruntat cu tulburări interne și dificultăți economice tot mai
mari, pare hotărât să evite aparența de capitulare, reamintind în
același timp Washingtonului că escaladarea nu va rămâne sub
control. Dacă această confruntare se va încheia la masa
negocierilor sau se va transforma într-un conflict mai amplu va
depinde mai puțin de intențiile declarate și mai mult de modul în
care fiecare parte interpretează liniile roșii ale celeilalte în
perioada imediat următoare”, încheie Ioana Constantin-Bercean.