Dreptatea fără empatie riscă să devină o simplă măsură de control

Portretizarea stupidității birocratice

Filmat timp de 19 zile în Apuseni, într-un decor care-ți taie răsuflarea, coproducția România – Italia este descrisă drept o satiră savuroasă, care îmbină poezia vizuală și umorul negru într-un stil cinematografic distinct. Povestea este inspirată din fapte reale, are în spate un scenariu multipremiat, la care regizoarea a lucrat ani buni, și surprinde o inspecție neașteptată, într-un sat de munte izolat. 

Imagine din filmul „CATANE”. Foto: Eduard Botofei

Ioana Mischie este cunoscută pentru proiecte inovatoare în domeniul audiovizual (Government of Children, Human Violins și Tangible Utopias), selectate la peste 250 de festivaluri din întreaga lume, inclusiv la festivaluri de clasă A, precum Cannes IFF, Venice Biennale IFF, Shanghai IFF. Multipremiată pentru film și VR, artista își propune să îmbine premise narative transformatoare, tehnologii neconvenționale și metodologii care să faciliteze forme de impact social. 

În „CATANE”, regizoarea a reușit să portretizeze vulnerabilitatea, reziliența, stupiditatea birocratică, empatia și cea mai pură formă de „scopul scuză mijloacele” într-o poveste care-ți va merge direct la suflet. Imaginea este superbă și aduce aminte de filmele lui Wes Anderson, muzica întregește istorisirea și o completează într-un mod sublim, jocul actoricesc (Costel Cașcaval, Iulia Lumânare, Cristian Bota) nu este forțat, ci intenționat dramatizat, iar umorul nu e penibil. Este un film despre care-mi vine să spun doar că este foarte frumos, atât vizual, cât și în esență. 

Așa cum apare notat în sinopsisul oficial, premisa acțiunii aduce în prim-plan un fenomen neportretizat anterior în cinematografie. Trei inspectori, intrigați de faptul că toți locuitorii satului CATANE solicită ajutor social (susțin că au dizabilități), merg să investigheze cazul neobișnuit. Într-un sat uitat de lume, care pare neatins de civilizație, descoperă o comunitate aparte, care și-a creat propriile reguli condamnabile pentru a supraviețui, foarte unită în încercarea lor de a găsi soluții creative la problemele grave care-i apasă. Comisia de inspecție este trimisă în teren pentru a stabili „adevărul”, însă descoperă, în schimb, o întreagă odisee de adevăruri contradictorii. 

„Filmul CATANE este o comedie tandră despre aspecte vitale care țin de supraviețuire, de justiție socială și de empatie radicală. Este o satiră pe care o recomand tuturor și mi-o recomand și mie, ca atunci când sunt în pericol de blazare să mă trezească și să mă facă să privesc lumea din jur cu mai multă toleranță”, spune Mischie în interviul acordat Libertatea.

Ioana Mischie la Cannes. Foto: Arhiva personală

Scenariu multipremiat internațional, respins în România

Ioana a început să scrie la scenariu în urmă cu peste un deceniu, în 2011, când l-a conceput ca parte din licența de la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” (UNATC), sub îndrumarea profesorului Valeriu Drăgușanu. Ulterior, precizează regizoarea, scenariul a fost selectat printre cele mai bune 10 din întreaga lume la Berlinale Talents Script Station, la Sundance Workshop sau Les Arcs Film Schools Village ș.a. 

Cu toate astea, revenit în țară cu posibilitatea de a fi transformat într-un film, nu primea finanțarea dorită. „Aveam 13 selecții internaționale în programe competitive, găzduite de festivaluri prestigioase, ceea ce reprezenta un palmares internațional ideal în orice sistem de evaluare corect. Când reveneam în țară, la capitolul potențial internațional în barem, pentru scenariu primeam 0 puncte. De ce? Pentru că acea persoană din juriul acelui an evalua după propriul gust, nu după barem, și își permitea să pună oricât, știind că nu o trage nimeni la răspundere. Și astfel, un scenariu de 10 oriunde pe glob poate ajunge într-un sistem nedrept să fie un scenariu de 0 puncte”, explică scenarista procesul prin care a trecut. 

„Artiștii sunt cei mai creativi inventatori ai acestui secol”

Așa cum adaugă, a luptat ani buni de la primul draft și până la predarea finală. „Sistemul de evaluare din România variază foarte mult de la ediție la ediție. Juriile sunt alcătuite pe bază de nominalizări din partea asociațiilor nonprofit, însă, dacă pe hârtie această regulă ar putea suna echidistant, în realitate nu este, pentru că adesea nominalizările pot include persoane fără portofoliu. Și apare subiectivismul.” 

În urma acestei experiențe cu sistemul cultural românesc, regizoarea punctează importanța artiștilor, pe care-i consideră cei mai creativi inventatori ai acestui secol, dar și un epicentru al inovației locale și globale. Ea crede că aceștia pot aduce nu doar vizibilitate României, ci și o „returnare a investiției” pe termen lung. 

„Cultura nu este un cost, ci o investiție enormă, este identitate. Nu este un moft, ci e definitorie pentru modul în care acționăm în această lume. Cultura este cel mai important tezaur, de departe. Avem multe proiecte notabile, ne lipsește însă o infrastructură funcțională pentru a le propulsa.”

În cele din urmă, producția a văzut lumina zilei cu un buget care a reunit resurse financiare, servicii prestate de multiple companii, 20 de sponsori și 20 de parteneri. „CATANE”, o coproducție România – Italia, sprijinită de Eurimages, este rezultatul unor eforturi constante, dar și a unei determinări neclintite de a-l face disponibil publicului. 

„Din partea CNC am obținut 150.000 de euro, sumă care a stat la baza proiectului și le suntem foarte recunoscători că ne-au sprijinit. Filmul a necesitat un buget mult mai mare. Ne-am zbătut foarte mult să reușim să avem condiții decente de muncă și să fie o configurare calitativă pentru întreaga echipă.” Din echipă au făcut parte 150 de profesioniști din România și Italia, iar filmul a avut 2 ani de producție (dintre care 19 zile de filmare, în septembrie 2023 ) și 2 ani de postproducție. 

Mischie iubește produsul final, deoarece aduce la viață întrebări care o preocupă și pe care le consideră vitale în societatea în care trăim: „Ce înseamnă justiție socială? Cum anume putem să facilităm o formă de reparație morală? Cum anume putem să ne resetăm colectiv, calitativ? Cum anume putem deveni o formă de sprijin unii pentru alții? Cum anume putem dialoga despre subiecte tabu, cu ingeniozitate, cu onestitate și cu deschidere? Cum putem îmbrățișa mai constructiv hazul de necaz astfel încât să nu fie doar o resemnare, ci o resetare?”

„Miza artistică ar fi să le ofer oamenilor șansa să se aprecieze unii pe alții”

Libertatea: Filmul pornește de la o situație inspirată din fapte reale. Poți să-mi povestești de la ce situații ai pornit mai concret la drum? Mai mult, ai generat o poveste empatică, fără să o transformi în senzațional. Care a fost miza ta artistică?
Ioana Mischie: Ca atmosferă, m-a inspirat mult propria mea copilărie petrecută într-un sat subcarpatic pitoresc. Am păstrat acea infuzie de senin și mi se pare că fiecare poveste pe care o scriu o emană involuntar. Ca povestire specifică, în facultate am descoperit întâmplător un articol despre un prim caz de ajutoare sociale oferite pe caz de boală, timp de zeci de ani, unor oameni care nu sufereau de nimic. 

La început mi s-a părut atipic și am căutat să aprofundez subiectul. Pe măsură ce am continuat cercetarea, am descoperit mii de astfel de cazuri din România, Grecia, Italia, Franța, Ungaria, Norvegia s.a. În Grecia, o întreagă insulă declarase că este locuită de orbi, dar toți aveau mașini. În România, peste 8 milioane de cetățeni erau asistați social. Unii le obțineau, bineînțeles, pe drept deplin, însă exista și o minoritate care căuta să le obțină pe nedrept. 

Am căutat să nu judec acest fenomen, ci să înțeleg motivele oamenilor, trăirile lor, întrebările lor existențiale; să explorez nu doar problema specifică a ajutoarelor sociale, ci și provocarea sistemică a egalității sociale.

În filmul „CATANE”, am vrut să prezint o fațetă nouă a întregii situații. Sătenii care au beneficiat de ajutoare nu au făcut asta din avariție, ci pentru că nu aveau un alt mod de supraviețuire într-un sistem în care nu existau pensii gândite pentru cei care muncesc pământul, de exemplu. 

Pe de altă parte, inspectorii nu sunt nici ei perfecți, pentru că sub masca autorității autodeclarate își permit să comită la rândul lor abuzuri. Și atunci se naște un întreg sistem de complicități și de imperfecțiuni și devine aproape imposibil să mai găsești vinovați și inocenți puri, descoperi oameni. Miza artistică ar fi să le ofer oamenilor șansa să se aprecieze unii pe alții, să se privească unii pe alții cu multă candoare, cu multă deschidere.

Posterul filmului „CATANE”

-Mi s-a părut interesant cum mulți producători ți-au zis să transformi „CATANE” într-o dramă dură, iar tu ai ales să rămâi la comedia tandră pe care o vedem în prezent. Crezi că cinemaul românesc a ajuns dependent de suferință ca formă de validare artistică?
-Dependența de suferință este, din nefericire, un interminabil trend. Remarc adesea nu doar în cinema, ci și în societate, în genere, un soi de mândrie cu această ancorare sau chiar afundare în traume adânci. Pare că existența cu totul este portretizată ca o colecție de traume și nimic mai mult. Avem un deficit de vulnerabilitate exprimată și este nevoie să vorbim deschis despre lucruri complicate mai mult ca oricând, dar cu cât vorbim exclusiv despre traume și despre suferință, mi se pare că nu facem decât să le permanentizăm.

Adevărata maturitate artistică pentru mine începe atunci când nu mai explorez trauma ca destinație, ci o văd ca pe o parte dintr-un proces evolutiv. Pentru mine este mai important să înțelegem cum putem depăși împreună o traumă sau cum putem să ne folosim de o traumă involuntară pentru a ne redefini și pentru a merge mai departe. 

Miza nu este existența suferinței în sine, ci ce facem cu ea, cum o transformăm, cum o aducem într-un punct de echilibru, înspre o formă de armonie interioară și exterioară. Astfel, umorul devine o formă de curaj și de protest, devine un sistem alternativ. Cred mult în cinemaul ca formă de vindecare, nu în cinemaul ca alienare. Mi-ar plăcea ca oamenii să se raporteze la cinema aproape terapeutic. Să meargă la cinema nu pentru a evada din realitate, ci pentru a înțelege realitatea profund și pentru a se înțelege pe ei înșiși. Cred într-un cinema care poate repara, nu într-un cinema care adâncește răni. „CATANE” este, până acum, o excepție în cinematografe, iar cei care vor avea bucuria să-l privească vor înțelege de ce. 

„O societate este avansată în proporția în care cel mai sărac membru al ei este avansat”

-Tu cum vezi România de azi?
-Văd o Românie cu potențial infinit, însă cu o motivație infinitezimală de a-și vindeca rănile, de a se reseta constructiv, de a inova. Și cred că, fără un dialog multigenerațional, fără o cercetare asiduă a provocărilor și soluțiilor, fără un plan pe termen lung foarte consistent, suntem încă departe de a obține vreo performanță societală. 

În proiectul „Government of Children” am intervievat sute de copii și am căutat să înțeleg cum ar reimagina copiii următorul secol. Mi s-a părut un proces de lucru revoluționar, pentru că, de multe ori, aceste întrebări nu se adresează sau, dacă se adresează, sunt izolate doar în conferințele efemere ale unor universități. Avem idei extraordinare; ne lipsește atitudinea potrivită de a le răspunde cu entuziasm, de a le continua, de a le perpetua.

-În același timp, filmul tău ridică întrebarea: ce mai înseamnă să fii corect atunci când viața te împinge la compromisuri? Când oamenii ajung să se descurce cum pot ca să supraviețuiască, mai rămâne loc pentru moralitate sau ea cade?
-Personal, consider că fiecare dintre noi are un grad variabil de imperfecțiune și că trăim într-o societate imperfectă. Important este să găsim metodologia ideală de a ne completa imperfecțiunile, nu de a le nega, nu de a le ascunde. Trăim într-o societate în care ni se spune adesea că suntem înconjurați fie de eroi, fie de antagoniști. 

În realitate, suntem simultan eroi și antagoniști și de-abia când conștientizăm asta devenim umani, devenim autentici, devenim reali. Mi-ar plăcea să ne conștientizăm aceste amestecuri de nuanțe, să le prețuim și să le recunoaștem. Atât în realitate, cât și în film. Când oamenii ajung să se descurce singuri ca să supraviețuiască, este un semnal de alarmă pentru un sistem societal modern. În cele din urmă, o societate este avansată în proporția în care cel mai sărac membru al ei este avansat. Altfel, nu putem vorbi de avansare sistemică. 

Cred cu tărie că pot fi găsite soluții echitabile pentru fiecare categorie. Cel mai important pentru mine este să nu ajungem să trăim într-o lume amorală. Atât timp cât trăim într-o lume morală, există soluții multiple și atât timp cât trăim într-o lume imorală, încă o putem vindeca, repara.

Inspectorii „CATANE”

„Nu cred că poate exista dreptate fără empatie”

-„CATANE” pornește dintr-o încredere în bine și în ideea că oamenii se pot repara moral. În lumea de azi, plină de inflație și disensiuni, oare cum putem să ne cultivăm optimismul, fără să ne mințim? E necesară o doză de naivitate în sensul ăsta?
-Întreaga temă a reparației morale mi se pare fundamentală și atât de insuficient explorată în cinema și în societate. „CATANE” își propune să o redea cu un ton optimist. Cred că fără o școală de gândire optimistă, umanitatea este în derivă. E important să cultivăm o formă de creativitate în ceea ce facem, o formă de bucurie, o formă de curiozitate exploratorie. 

Am uitat să zâmbim și este fundamental să reînvățăm asta. Am uitat să ne punem întrebări și este util să facem acest exercițiu zilnic. În contextul de astăzi, optimismul este o formă de curaj, o superputere. Nu aș confunda însă optimismul cu naivitatea. 

În România, naivitatea are o conotație negativă. Adesea ceea ce ține de gândire înaltă, obiective out-of-the-box, mize foarte ambițioase este catalogat drept „naiv”, când, de fapt, acele idei sunt cele care propulsează o comunitate și care mută munții. Avem nevoie să îmbrățișăm aceste idei cu mai multă naturalețe, cu mai multă normalitate. Doar așa putem ajunge să inovăm, nu doar să prestăm sau să repetăm alte patternuri. 

Suntem invadați adesea de scenarii de viitor întunecate, pe care ajungem să le credem și să le propovăduim, dar uităm că avem darul și harul de a ne scrie propria poveste individuală și colectivă. Scenariile de viitor nu trebuie să fie distopice – pot fi blânde, pot fi vizionare, pot fi creative.

-În scenariu, legea pare mai degrabă o mașinărie birocratică decât un act de dreptate. Poate exista dreptate adevărată fără empatie sau ajungem doar să pedepsim, nu să înțelegem?
-Legea este un instrument uman și, ca orice lucru uman, poate purta uneori imperfecțiuni. Și e foarte important să ne recunoaștem imperfecțiunile și, implicit, imperfecțiunile unor legi și să căutăm în permanență să acționăm cu bună-credință. Nu cred că poate exista dreptate fără empatie. Cred că empatia este piatra de temelie a dreptății. Dreptatea fără empatie riscă să devină o simplă măsură de control sau de răzbunare, un mecanism distant care uită de contextul uman, de circumstanțe și de nevoile reale ale oamenilor. 

Pentru mine, cel mai îngrijorător lucru din această lume este că adesea asistăm la forme de nedreptate care sunt mascate în acte ale dreptății. Mă cutremură acest fenomen. Se întâmplă în societate și se întâmplă în cinematografie, unde, de pildă, anumite războaie sunt prezentate drept necesare sau chiar benefice pentru o cauză nobilă. Însă un război nu poate fi nobil vreodată. Soluția temporară pe care am găsit-o este să facem un film care să adreseze întrebări. 

Să ne facă să ne ascultăm unii pe alții. Să ne iertăm unii pe alții. Și după film, să clădim o rutină un pic mai înțeleaptă, un ritual social un pic mai empatic, o viață mai senină cu totul. Acest film să fie un soi de epifanie mobilă care să ne facă să ne redescoperim pe noi înșine ca parte dintr-un întreg.

Ioana Mischie, portret recent. Foto: Arhiva personală

„Sub o estetică perfectă se ascunde o lume imperfectă”

-Coloana sonoră din CATANE, semnată de Emiliano Mazzenga, a fost nominalizată la Hollywood Music in Media Awards și selectată printre cele mai bune cinci partituri de film independent la nivel mondial. Este coloana sonoră un personaj invizibil al filmului?
-Muzica redă spiritualitatea acelui colectiv rural și îl propulsează poetic într-o lume imersivă. Coloana sonoră este unul dintre cele mai poetice ingrediente ale filmului. Emiliano a folosit instrumente precum saxofon, clarinet, pian, dar și acordeon, vioară, violoncel și violă pentru a reda multitudinea de emoții ale personajului colectiv din film. Muzica și sunetul converg într-o țesătură unică. Și se aude impecabil în sala de cinema!

-Colorizarea și compoziția cadrelor trimit, inevitabil, la un cinema extrem de stilizat, care amintește de Wes Anderson. A fost un obiectiv asumat să creezi un film deliberat „frumos” din punct de vedere vizual?  Ce rol joacă frumusețea într-o poveste despre precaritate și marginalizare – poate fi o formă de rezistență?
-Iubesc arhitectura cromatică în artă și în viața reală dintotdeauna. Sunt un om îndrăgostit de culori și de însemnătatea lor. Și iubesc să stilizez realitatea pentru a o face mai relevantă într-un anumit context. A fost un obiectiv filozofic ca, sub această mască vizuală perfect simetrică și cu o cromatică fascinantă, să descoperim o sumedenie de imperfecțiuni ale personajelor. 

Acest paradox este pentru mine esența filmului – o singură imagine poate conține două lumi diametral opuse. Sub o estetică perfectă se ascunde o lume imperfectă. Frumusețea are dublu rol: unul imersiv, care te atrage în acel univers, și unul trezitor, care te face să deschizi bine ochii, inima și mintea pentru a vedea dincolo de obiectele din prim-plan. Este un fel de exercițiu de concentrare, de ancorare. Frumusețea poate transforma o poveste despre precaritate și marginalizare într-o poveste despre abundență spirituală și incluziune. 

-Ești la primul tău lungmetraj. Cum vezi noua generație de cineaști români și starea actuală a cinematografiei românești, cu bune și cu rele? Există voci sau direcții pe care le urmărești cu interes?
-Admir mult generația tânără de cineaști români și internaționali și cred că este o generație extrem de diversificată, matură și creativă. Iubesc să colaborez cu profesioniști tineri și să creștem împreună. Sunt, la rândul meu, lector și îmi admir studenții pentru curajul lor de a spune povești îndrăznețe. 

Starea actuală a cinematografiei românești este, pe de-o parte, încurajatoare, în sensul că există încă multă creativitate; pe de altă parte însă, este descurajatoare, pentru că sistemul de finanțare este extrem de greoi, imprevizibil și nereglementat. Explorez cu multă curiozitate cinemaul românesc, iar anii recenți, cu precădere, au adus la viață noi genuri cinematografice, noi perspective și tematici: Anul nou care n-a fost (Bogdan Mureșanu) sau Jaful secolului (Teodora Ana Mihai). Dar cel mai mult mă inspiră domeniul artei imersive, pe care o găsesc extrem de captivantă. În domeniul imersiv se inovează constant și sunt căutate cu foarte multă ardoare maniere noi de expresie. Proiecte VR precum „Doghouse”, „Golyath”, „Carne y Arena” deschid noi școli de gândire artistică.

„Este un film-manifest și are foarte multe de oferit pentru public”

– După 15 ani de muncă, respingeri și reveniri, ce așteptări reale ai de la „CATANE”? Ce ar însemna, pentru tine, ca acest film să-și fi atins scopul?
– Toate eforturile din acești ani au fost o pregătire pentru acest moment: întâlnirea dintre acest film cu totul special și publicul român. Chiar dacă a călătorit în multiple țări de pe glob, mi-ar plăcea foarte mult ca acest film să ajungă să fie îmbrățișat acasă. Din 26 ianuarie 2026, filmul va fi disponibil în 76 de săli, din 40 de orașe din România. Îi invit pe spectatori să se bucure de o oră și jumătate hiperintensă. 

Este un film necesar. Sper ca etapa de distribuție să fie măcar la fel de longevivă ca etapa dezvoltării. Îmi doresc ca oamenii să vadă și să revadă acest film ca pe un ritual periodic, nu doar ca pe un eveniment de văzut once in a lifetime. Să fie o celebrare că acest film există și, odată cu el, se naște o nouă categorie de întrebări, un nou stil și o nouă metodologie de lucru. Este un film-manifest și are foarte multe de oferit pentru public. Ca atitudine, dacă acest film ne invită să dialogăm cu o persoană cu care nu suntem de acord, în loc să îi dăm block direct, și-a atins sau chiar depășit scopul.

Imagine din filmul „CATANE”

-Odată ce proiectul a prins viață și va ajunge în cinematografe, după tot parcursul său, te simți motivată să continui să faci filme? Te gândești deja la viitoare proiecte în sensul ăsta?
– Eu sunt, la bază, un creator de concepte și de povești transmedia pe care le exprim prin film, carte, VR, în funcție de specificul povestirii. Și acest demers creativ este parte din misiunea mea, indiferent de finanțările sau validările oricui din această lume. 

Mă simt mai motivată ca niciodată să fac filme de calitate. Nu mă interesează să bifez, ci mă interesează să aduc la viață idei, întrebări și perspective noi, mai presus de orice. Iubesc comedia neagră și îmi doresc să continui universul CATANE în cadrul unei serii de filme inspirate de povești reale. Dacă filmul reușește să facă un om să se uite cu mai multă blândețe la cel de lângă el, atunci și-a îndeplinit scopul. 

Avem deja în lucru multiple filme și proiecte imersive și abia aștept să le finalizăm cu bine. Până atunci, vă încurajez să mergeți la CATANE, să-mi spuneți ce a rezonat cu voi cel mai mult din acest film, ce replici v-au plăcut, ce emoții a generat, ce putem îmbunătăți pe mai departe și ce putem învăța unii de la alții. Vizionare plăcută!

*Versiunea publicată este o variantă editată și prescurtată a materialului original.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Urmărește cel mai nou VIDEO