Francesca Simionescu, fostă prezentatoare TV, care și-a început cariera în presă la Digi 24 Craiova, după care a continuat la Antena 1, a decis să se retragă din presă în 2021, după ani de muncă intensă și consum emoțional ridicat. A urmat o perioadă de căutări, proiecte în marketing și comunicare, iar în 2023 viața ei a luat o turnură neașteptată: l-a cunoscut pe Juan Bauza, fost jucător al FCU Craiova.
Relația lor s-a construit treptat, cu respect și echilibru, iar astăzi cei doi se pregătesc de nuntă. Stabilită în Columbia, acolo unde ”Pepe” evoluează în prezent, la Atlético Nacional, Francesca vorbește deschis despre adaptarea la o cultură nouă, despre sacrificiile unei vieți lângă un fotbalist profesionist și despre lupta interioară de a se redefini după ieșirea din presă.
”Ne-am văzut prima dată chiar ziua în care Argentina a câștigat Cupa Mondială”
Cum v-ați cunoscut și ce te-a atras prima dată la el?
Ne-am cunoscut în România, în online. Am început să vorbim pentru că el a descoperit că vorbesc spaniola. Ajunsese în România și nu avea cu cine să interacționeze în limba maternă, eu nu mai vorbisem în spaniolă de când am terminat facultatea, așa că a fost interesant. După un an de zile, am făcut pasul și ne-am cunoscut și în persoană.
Ziua în care ne-am văzut prima dată a fost chiar ziua în care Argentina a câștigat Cupa Mondială. Ne-am simțit foarte bine și confortabil de la prima întâlnire, încât nu voiam să se termine seara. După ce am fost la un restaurant argentinian din București, pentru că deja era târziu și totul se închidea, l-am plimbat cu mașina să îi arăt orașul. El fusese acolo doar la meciuri, nu știa nimic despre Capitală.
A fost o relație care s-a construit treptat sau ai simțit din prima că e „ceva serios”?
Fiecare era implicat în proiectele lui, relația s-a construit treptat. Nu ne-am grăbit, ne-am dat spațiu și posibilitatea de a ne cunoaște cu adevărat în timp. Autenticitatea fiecăruia ne-a făcut să câștigăm rapid încredere unul în celălalt și să construim ceva frumos. Dar am început „serios” în sensul în care am stabilit de la început că, înainte de orice, între noi trebuie să existe respect.
Eu am respectat meseria lui și faptul că nu putea să vină el la București să ne vedem, el a respectat faptul că eu aveam o viață în alt oraș și că puteam veni la Craiova o dată la două săptămâni. Printr-un concurs de împrejurări, am putut apoi să petrecem mai mult timp împreună, la Craiova. Încă de la început, eu i-am spus că sunt dispusă să merg cu el oriunde, câtă vreme relația noastră este solidă.
Ce a însemnat pentru tine faptul că partenerul tău vine din lumea fotbalului, o lume pe care probabil o cunoșteai deja din profesia ta?
Cunoșteam și nu prea… Știam despre fotbal, mai ales despre FCU, dar nu știam ce înseamnă cu adevărat viața unui fotbalist. Sincer, nu am știut în ce mă bag. Poate că din afară pare că viața lor este perfectă. Dar există multe situații în care ei nu pot să iasă din casă, viața zilnică e destul de monotonă pentru că un fotbalist profesionist întotdeauna va prioritiza antrenamentele și odihna.
Nu pot fi prezenți la multe evenimente de familie sau ale prietenilor. Este și multă incertitudine chiar dacă au un contract pe mai mulți ani. Aici, în Columbia, de exemplu, abia dacă are o zi liberă pe lună. Nu avem mult timp să călătorim și să ne bucurăm și de altfel de experiențe. Iar eu stau în casă în 90% din timp.
Ce ai descoperit despre tine de când ești alături de Juan?
Am descoperit că așa cum o femeie poate da forță unui bărbat să își îndeplinească viziunea, și bărbatul de lângă tine te poate susține în a crește și a aspira la mai mult. Ne susținem reciproc și ne celebrăm succesele unul altuia, indiferent cât de mari sau mici sunt.
În presă se scrie, chiar și fostul patron al lui Juan a spus asta, că urmează nunta.
Da, așa este. Pe 4 iulie ne vom căsători la Craiova. Vom face și cununia civilă, și pe cea religioasă, apoi petrecerea. Iar în decembrie planuim să facem o nuntă mai „relaxată” și în Argentina. Este dificil să strângem toată familia și prietenii în aceeași țară, așa că am decis să organizăm două petreceri. Ne gândim să facem și acolo o ceremonie religioasă, ca o binecuvântare, pentru ca bunica lui să ne poată vedea și în biserică, pentru că ea nu poate călători atât de mult.
Când ai știut că vrei să faci pasul spre căsătorie?
A venit ca un pas natural de urmat pentru amândoi. Ideea a venit când locuiam în Abu Dhabi. Apoi, când s-a terminat campionatul și am plecat în Argentina, în vacanță, a venit și cererea oficială, într-un cadru intim, în Bariloche, Patagonia. Voiam să facem cununia civilă încă de anul trecut, dar din cauza timpului scurt și a unor proceduri birocratice, nu am avut ocazia.
Ce înseamnă pentru tine acest nou capitol din viață?
Este cel mai frumos capitol pe care îl încep. Consider că tot ce am făcut până acum m-a adus în acest punct. Vine în cea mai potrivită perioadă a vieții mele.
Cum a fost trecerea de la viața ta din presă la rolul de parteneră a unui fotbalist?
Sincer, extrem de grea și a venit la pachet cu niște sacrificii. Eu am încheiat perioada de presă în 2021, iar relația cu Pepe a început în 2023. Între timp, eu am lucrat în marketing și comunicare, am deschis și două magazine de bijuterii în București, împreună cu niște brazilieni. Munceam extrem de mult, de la 8 dimineața până la 11 noaptea. În tot acest timp, mă organizam încât să pot merge și la Craiova.
Am funcționat așa aproximativ un an și jumătate, apoi am decis împreună cu Pepe să mă mut la Craiova. La 2-3 luni după, am plecat în Emirate. În realitate, acolo m-a lovit procesul de adaptare. Am trecut de la a munci 14 ore pe zi la o viață în care singura mea „treabă” era să fac mâncare. Nu pot să zic că m-am acomodat foarte bine nici la cultura de acolo. Nu am știut să profit de timpul liber pe care l-am avut ca să mă odihnesc și în continuare puneam presiune pe mine să găsesc ceva de muncit.
Am participat la diferite castinguri, am mai făcut sesiuni foto pentru diferite business-uri din Dubai, îmi puneam alarma să mă trezesc la 8-9 dimineața ca să fac ceva și să mă simt utilă. Îmi dau seama și că întruchipăm un stereotip în viziunea multora, dar nu dau atenție. Amândoi suntem persoane chibzuite, am realizat tot ce ne-am propus de la fiecare an, avem în continuare multe planuri de viitor și muncim în echipă să le îndeplinim. Cred cu tărie că tot ce am trăit până acum, mai ales în presă, m-a călit suficient de tare și mi-a dat versatilitatea de a mă adapta la orice în viața asta, inclusiv la a fi partenera unui fotbalist.
Ce a fost cel mai greu în procesul de adaptare?
Cel mai greu a fost să înțeleg cât de important este rolul pe care îl am în noua noastră viață. Dintr-o dată nu mai eram doar eu, cu emoțiile, nebuniile, programul, independența, nevoile mele. Cu toate că am avut dintotdeauna sprijinul necondiționat al lui Pepe, anul trecut a fost foarte greu pentru mine, marcat de foarte multă anxietate. Abia acum, după ce am început să merg la terapie, înțeleg mai bine ce mi se întâmplă și să mă redefinesc eu, ca persoană, în afara cuplului.
Ce te-a surprins cel mai mult la viața din afara jurnalismului?
Ce m-a surprins este că există viață și după jurnalism. Am trăit mult timp cu impresia că dacă nu lucrez în presă, nu sunt în stare de nimic altceva. Lucrând pentru jurnale de știri, eram în continuă mișcare, stres, alergătură. Nici în zilele libere nu te puteai deconecta de la muncă. Am rămas mult timp în paradigma asta. Consideram că dacă ziua mea nu e plină de evenimente și lucruri de făcut, e o zi pierdută.
”Iubesc meseria asta, dar fizic nu mai puteam continua, a fost foarte important pentru mine să iau o pauză”
Despre ieșirea din jurnalism – cum ai simțit momentul în care ai decis să te retragi din presă?
A fost o durere foarte mare și nu a fost o decizie luată ușor. Atunci am renunțat la o parte din mine. Iubesc meseria asta, dar fizic nu mai puteam continua, a fost foarte important pentru mine să iau o pauză. Țin minte că nu îmi doream altceva decât să dorm, așa că m-am retras o lună în casa părinților mei din Craiova doar ca să mă odihnesc. Nici măcar nu aveam alt job pregătit, pur și simplu am spus că nu mai pot. Credeam că o să simt eliberare, dar nu a fost așa. Ba chiar am simțit că mă dezamăgesc pe mine pentru că dezertam din luptă. Am tras foarte mult, cu toate resursele pe care le-am avut, să fac lucrurile bine și să cresc în carieră. Apoi am stopat-o brusc.
A fost o decizie planificată sau una care a venit natural?
În realitate, decizia a venit după ce oboseala a început să își spună cuvântul fizic și să se resimtă destul de urât. Mai ziceam la nervi că îmi dau demisia și plec, dar eu niciodată nu am luat vreo decizie impulsivă, mai ales una care urma să îmi schimbe traiectoria în viață. Știu că las impresia de multe ori că iau decizii pripite, dar eu de fapt le cântăresc de mult timp în capul meu. Cred că și colegii mei au crezut asta, la momentul respectiv. Uitându-mă acum în spate, îmi dau seama că pandemia a jucat un rol crucial în felul în care am început să văd realitatea în acel moment.
Ce ți-a lipsit cel mai mult din meseria de jurnalist?
Cel mai mult îmi lipsesc colegii, toți. Ca reporteri, petrecem foarte mult timp cu cameramanii și asistenții, iar împreună cu ei am amintiri extrem de frumoase, mai ales din deplasări. Îmi lipsesc adrenalina, senzația că faci ceva important pentru oameni.
Ce nu ți-a lipsit deloc?
Cred că perioada petrecută în Parlamentul României și stresul, bineînțeles.
Simți că ai închis definitiv acel capitol sau lași o ușă deschisă?
Am înțeles că nimic nu e definitiv, aștept ca viața să mă surprindă. Nu m-am gândit la asta până acum. Nu cred că l-am închis definitiv și nici nu cred că o voi face vreodată. Presa e un microb de care nu scapi niciodată, e o vorbă pe care o spunem cu toții, nu? Dar mă gândesc că totuși împlinesc 33 de ani și nu mai am aceeași energie să străbat străzile în căutare de știri.
Ce ai învățat despre tine din această schimbare radicală de viață?
Am învățat că pot tot ce îmi propun și că am aceeași ambiție pe care am avut-o încă de la 18 ani, când am decis să plec să studiez în străinătate. Cu toate că am schimbat mediul și stilul de viață, sunt același om, iar pentru mine asta e foarte important.
Cum ai descrie relația voastră în trei cuvinte?
Împlinitoare, sănătoasă, necondiționată.
Ce înseamnă ”fericire” pentru tine acum, față de acum câțiva ani?
Am trecut prin multe experiențe de viață în ultimii ani, așa că pentru mine, acum, fericirea e să îmi văd familia sănătoasă, unită ca întotdeauna, mai ales acum că ne-am mărit având și familia lui Pepe. Și, desigur, să mă bucur de fiecare moment prezent cu tot ce aduce și mai ales de relația frumoasă pe care o avem.
Desigur că, și acum câțiva ani îmi doream același lucru pentru familia mea, dar nu am aveam capacitatea emoțională de a defini ce înseamnă cu adevărat fericirea pentru mine. În presă am fost fericită, dar îmi lipseau foarte mult timpul și energia pentru a avea o relație care să ducă într-un final la formarea unei familii. De fapt, aici a și fost declicul.
Regreți ceva din decizia de a ieși din presă?
Deciziile pe care le-am luat au fost întotdeauna asumate. Am cântărit mereu ce câstig și ce pierd, în funcție de fiecare context. Nu am niciun regret din tot ce am făcut în viață. Cred foarte mult în căile pe care Dumnezeu le are pregătite pentru fiecare. Și ăsta a fost drumul meu.
Ce urmează pentru Francesca Simionescu, dincolo de titulatura de ”soția unui fotbalist”?
În prezent studiez la Oxford College of Marketing pentru a mă perfecționa. Împreună cu colega și buna mea prietenă, Maria Stan, gestionăm clienți în zona de marketing și comunicare și avem planuri mai mari pentru business-ul nostru. Sunt recunoscătoare că am posibilitatea de a lucra online. Iar acum, nu mai am neaparat o problemă cu titulatura asta, pentru că știu ce om/fotbalist am lângă mine.
Te-ai întoarce vreodată în jurnalism dacă contextul ar fi potrivit?
Am învătat să nu spun “nu” niciodată oportunităților, după cum ziceam, Dumnezeu știe mai bine de ce ne dă diferite experiențe. În contextul potrivit, orice e posibil.
Ce te-a învățat dragostea despre tine?
M-a învătat că am resurse nemărginite în mine câtă vreme am rezervorul plin. Nimic din ce fac acum nu mi se pare greu, pentru că port în mine o dragoste imensă pentru Pepe, pentru familia mea și prietenii mei, dragoste pe care o primesc înapoi pe măsura a ceea ce dau.
Care e cel mai mare vis al tău acum?
Sunt tentată să spun că nu mai sunt atât de visătoare ca acum ceva ani, odată cu vârsta, câștigă mai mult așezarea interioară și repet, încrederea în planurile lui Dumnezeu.
Aș vrea să povestesc o întâmplare care, pentru mine, a însemnat foarte mult și care explică de ce nu am un vis concret. Înainte de a ajunge în Columbia, noi credeam că Pepe va semna cu o echipă din Grecia. Asta se întâmpla miercuri dimineața. Seara, cei de la Atletico Nacional au venit cu contra-ofertă. Eu îmi doream foarte mult să mergem în Grecia, ador tot ce ține de această țară și eram temătoare gândindu-mă la Columbia.
Ba mai mult, crezând că mergem în Grecia, cu toată euforia mi-am programat o vacanță cu prietenele mele în Mykonos, crezând că eu voi fi deja în țară. În seara în care a venit oferta din Columbia, m-am rugat la Dumnezeu și la Maica Domnului ca, fie ce o fi, să ne ducă pe drumul pe care el îl are pentru noi, iar eu îl voi urma fără ezitare și fără întrebări. Duminică, Pepe a ajuns în Rionegro, aici unde locuim, era în postul Adormirii Maicii Domnului, și în casă a găsit o icoana a ei.
O icoană ortodoxă, într-o țară 99% catolică, ei având statui în altare. Cineva a lăsat-o aici, iar eu am interpretat că e un semn că rugăciunile mi-au fost ascultate. Nu pot să consider altfel, mai ales uitându-mă la cât de bine i-a mers lui Pepe aici, și-a îndeplinit visul de a juca cu Messi, va merge în SUA în martie pentru un amical cu cea mai mare echipa din Mexic. Eu m-am acomodat foarte rapid și sunt surprinsă de frumusețea acestei țări. Trăiesc un vis din copilărie. Eu am învățat spaniola uitându-mă cu mama la telenovele columbiene și mexicane. Îmi imaginam încă de pe atunci cum ar fi să ajung pe aici. Daca chiar trebuie să spun un vis al meu, ar fi să fiu mamă. Dar și asta va fi după cum va vrea Dumnezeu.
Ai simțit vreodată că a trebuit să renunți la o parte din tine?
Da, viața te pune des în situația de a renunța la parți din tine pentru cei dragi. Ieșirea din presă a însemnat să renunț la o parte din mine. Cât despre experiența asta, în concret, deși am lăsat în spate părți din mine, am câștigat altele. Nu îmi pare rău de nimic. Cu toate că sunt departe și am ales calea asta, încerc să fiu cât mai prezentă în viața familiei și a prietenilor mei din România, ba chiar și a celor pe care i-am cunoscut în călătoriile noastre.
Ce ai câștigat din această schimbare?
Sunt împreună cu un bărbat care mă iubește și pe care îl iubesc necondiționat și cu care mă simt în siguranță să trăiesc orice fel de experiență, oriunde în lume.
Urmărește iAMsport.ro și pe Google News, pentru cele mai relevante știri din lumea sportului.