ONU a împlinit 80 de ani de paralizie decizională, dar ar putea fi la capăt de drum, în timp ce Donald Trump forțează nota cu o nouă arhitectură globală: Consiliul pentru Pace. Politologul Aurelian Mohan, de la Universitatea Columbia din New York, explică în ce măsură participarea României ca observator este o mișcare de geniu strategic sau o formă de izolare diplomatică mascată.
Președinții Nicușor Dan și Donald Trump. FOTO: Președinția României
Adevărul: Consiliul
pentru Pace al lui Trump pare a fi răspunsul „executiv” la
paralizia ONU. Din perspectiva dumneavoastră, acest Consiliu este o tentativă
de a reforma arhitectura globală prin ocolirea ONU sau asistăm la
nașterea unui instrument care va lăsa Organizația Națiunilor
Unite să devină o simplă platformă de dezbateri umanitare, fără
putere politică reală?
Aurelian Mohan: Preambulul
Cartei Consiliului pentru Pace (în engleză, Board of Peace) începe
cu următoarea frază: „pacea durabilă necesită judecată
pragmatică, soluții de bun simț și curajul de a ne îndepărta de
abordări și instituții care au eșuat adesea.” Președintele
Trump a transmis mesaje contradictorii pe această temă, declarând
recent că noua organizație internațională ar putea înlocui
ONU, dar în același timp ONU “trebuie lăsată să continue
pentru că potențialul său este foarte mare.”
Dacă evaluăm modul în care Președintele SUA s-a
raportat la ONU în ultimul timp, ne dăm seama că noua sa
organizație – intitulată sugestiv Consiliul pentru Pace – se
dorește a fi o tentativă de a remodela abordările specifice
multilateralismului contemporan, o metodă de a evita Consiliul de
Securitate al ONU când vine vorba de soluționarea conflictelor din
variate zone geografice (desigur, doar dacă Consiliul va încerca să
faciliteze pacea în afara Fâșiei Gaza), dar și un mecanism menit
a spori influența și puterea SUA. Administrația Trump consideră
că eforturile diplomatice realizate prin intermediul Sistemului ONU
sunt extrem de lente, nu sunt eficiente (anumite demersuri ale SUA
fiind blocate de ceilalți membri ai Consiliului de Securitate –
denumiți P5 – China, Franța, Rusia, și Regatul Unit) și nu oferă
toate pârghiile necesare pentru ca SUA să-și impună propriile
proiecte.
Organizația Națiunilor Unite a împlinit, pe 24
octombrie 2025, optzeci
de ani de activitate și operațiunile sale acoperă multe
domenii pe care Consiliul pentru Pace nu le cataloghează drept arii
de competență specifică în documentul său fundamental, inclusiv
protecția drepturilor omului, asistența tehnică, ajutor umanitar,
gestionarea dezastrelor naturale, dezvoltarea, și sustenabilitatea.
Observațiile în cauză, împreună cu lipsa unor rețele vaste de
ajutor umanitar, know-how referitor la menținerea păcii și resurse
financiare relativ limitate, mă ajută să concluzionez că, în
prezent, Consiliul pentru Pace nu deține caracteristicile necesare
pentru a reprezenta un înlocuitor al ONU și al agențiilor sale.
Consiliul pentru Pace, mai eficient ca ONU?
Până
acum, ONU a părut că a eșuat în multe privințe și nu a reușit
să prevină o serie de războaie sau măcar să prevină
escaladarea lor. Ar putea fi mai eficient și să reușească acest
Consiliu pentru Pace acolo unde a eșuat ONU?
Momentan este imposibil de estimat cât de eficientă ar
putea să fie o organizație internațională precum Consiliul pentru
Pace. Pur și simplu, avem prea puține informații despre resursele
financiare, angajamentele reale ale membrilor săi, proiectele pe
care le va derula în afara Fâșiei Gaza, ONG-urile internaționale
și rețelele de experți cu care va lucra, etc. pentru a realiza o
analiză exhaustivă.
Aurelian Mohan adresându-se tuturor reprezentanților ONU din România (2018). FOTO: Arhivă personală
Cu toate acestea, ne putem folosi de exemplele altor
administrații tranzitorii/interimare (misiuni de pace sub egida ONU
care, pentru o perioadă de timp bine delimitată, controlează
teritoriul unui stat din punct de vedere administrativ, legislativ și
executiv) pentru a înțelege mai bine cu
ce fel de provocări se va confrunta Consiliul pentru Pace. De
exemplu, ONU a mai avut administrații interimare în Timorul de Est,
Kosovo, și Papua de Vest (acum parte a Indoneziei), iar SUA a condus
o coaliție
provizorie în Iraq (în engleză, Coalition Provisional
Authority).
Misiunile menționate se aseamănă suficient de mult cu
demersul actual al SUA (evident, diferențe majore există când le
comparăm cu Consiliul pentru Pace) într-atât încât putem
extrapola o serie de probleme extrem de serioase ce vor trebui
soluționate prin metode total diferite față de cele utilizate în
trecut, asta dacă Administrația Trump își dorește să aibă
succes cu proiectul său din Gaza. Desigur, dilema majoră este
reprezentată de atitudinea populației din Gaza, ce s-ar putea arăta
nemulțumită de participarea lor limitată în procesul de
administrare sau design a politicilor publice; istoria ne-a
demonstrat că structurile de conducere hipercentralizate și
controlul exercitat de puteri străine exacerbează
clivajele etnice sau religioase și nu elimină adevăratele
cauze ale conflictului. Totodată, când administrațiile interimare
se bazează pe cadre legale și instituționale construite
superficial, adesea fără implicarea directă a comunităților
locale, tranziția către un regim politic stabil, coordonat sau
format în totalitate din lideri locali, este aproape
imposibilă.
Într-o manieră similară, dacă Consiliul pentru Pace
nu va stabili coordonate precise de măsurare a progresului,
mecanisme clare de atingere a obiectivelor operaționale, și termene
limită realiste, șansele implementării eficiente a planului de
pace scad vertiginos.
ONU vs. Consiliul pentru Pace. Care e mai bun
ONU
funcționează pe baza dreptului internațional și a consensului.
Consiliul lui Trump pare să funcționeze pe baza artei
negocierii și a raportului de forță. Nu riscăm ca acest
Consiliu să valideze o pace a celor puternici, în detrimentul
principiilor de suveranitate pe care ONU încerca să le protejeze?
Trebuie să înțelegem că organizația a fost
constituită în limitele
dreptului internațional (deja există dezbateri despre care
document reprezintă, de fapt, actul constitutiv al Consiliului). În
vederea simplificării analizei, considerăm următoarele: Consiliul
pentru Pace a luat naștere pe baza Rezoluției
2803 (2025) a Consiliului de Securitate al ONU, iar, la rândul
ei, rezoluția susține în mod explicit implementarea Planului de
pace pentru Gaza (în engleză, Comprehensive Plan to End the Gaza
Conflict) semnat pe 9 octombrie 2025. În conformitate cu punctul 19
al planului, când anumite condiții vor fi îndeplinite, inclusiv
reconstrucția Fâșiei Gaza, se va negocia o cale pentru crearea
unei entități statale palestiniene. Deducem că Planul de pace
pentru Gaza și mandatul oferit Consiliului pentru Pace de către ONU
nu sunt incompatibile cu autodeterminarea poporului palestinian.
Desigur, anumiți experți
în drept internațional au semnalat că modul în care va opera
Consiliul de acum înainte, dar și o serie de caracteristici
structurale, incluse în Carta sa, produc incompatibilități cu
principiile generale ale dreptului internațional, multe izvorând
din Carta ONU. De exemplu, impunerea unei condiționalități de
plată (în cazul de față, o donație de cel puțin un miliard de
dolari) în legătură cu obținerea statutului de membru permanent
al organizației poate aduce atingere principiului egalităţii
suverane a statelor, țările cu resurse financiare reduse neavând
posibilitatea de a oferi o astfel de donație. Totuși, articolul 2.2
alin. (c) din Carta Consiliului indică clar că Președintele
Consiliului poate reînnoi mandatul inițial de trei ani al unui
membru chiar dacă respectivul stat nu a plătit suma indicată
anterior.
Aurelian Mohan la Comisia pentru Dezvoltare Socială a ECOSOC ONU în 2018
Semne de întrebare trebuie ridicate și în legătură
cu alte elemente: se va ajunge oare la implementarea tuturor
punctelor din Planul de pace pentru Gaza? Ce se va întâmpla cu
Cisiordania dacă Gaza își va contura propriile sisteme politice și
administrative? Nu cumva se va genera o fragmentare și mai mare a
teritoriilor palestiniene? Cum va (re)acționa Consiliul pentru Pace
când unul dintre membrii săi va fi parte
a unui conflict? Va opera Consiliul ca un arbitru imparțial sau
nu? Se va implica Consiliul pentru Pace în rezolvarea alor conflicte
și cum va lucra cu ONU în acele cazuri? Va ține cont Consiliul
pentru Pace de principiul non-intervenției, de principiul
autodeterminării sau de principiul interzicerii folosirii forţei şi
ameninţării cu forţa?
Rezoluția 2803 nu conferă Consiliului pentru Pace un
mandat nelimitat (există limite temporale și geografice),
observație care ne trimite cu gândul la scenariul în care
Președintele Trump ar dori să soluționeze conflicte din alte
regiuni. Ce vor face SUA și Președintele Trump atunci? Va opera
Consiliul în afara mandatului său, iar SUA va bloca în Consiliul
de Securitate al ONU orice altă misiune de menținere a păcii de
acum înainte pentru a face loc unor viitoare demersuri din partea
Consiliului pentru Pace?
Multe variabile rămân necunoscute, dar sunt sigur că
vom primi răspunsurile dorite în curând.
Ce înseamnă Consiliul pentru Pace pentru România
România
a ales statutul de observator în acest Consiliu. Este această
poziție o dovadă de prudență diplomatică pentru a nu supăra
Bruxelles-ul, sau riscăm să pierdem „trenul” marilor decizii
și al beneficiilor economice de la masa membrilor plini?
Încă nu știm cu precizie ce dorește Donald Trump să
realizeze cu ajutorul sau prin intermediul Consiliului pentru Pace în
afara mandatului privind Fâșia Gaza. Nu cunoaștem câte resurse
vor fi alocate, ce obiective se urmăresc pe termen lung, care va fi
nivelul de implicare al SUA în operaționalizarea organizației și
ce alte state se vor alătura demersului. Fără aceste detalii, o
analiză exhaustivă a avantajelor și dezavantajelor este aproape
imposibil de realizat. Din câte am înțeles, România încă
dialoghează cu SUA despre implicațiile juridice ale statutului
de membru deplin, decizia finală urmând a fi luată după
clarificarea tuturor întrebărilor adresate de partea română.
Participarea României la Consiliul pentru Pace sub
formă de observator, este o dovadă de prudență diplomatică, iar
oportunitatea ar putea fi utilizată pentru a transforma România
într-un actor politic important în Orientul Mijlociu. Momentan,
ambițiile României cu privire la Fâșia Gaza par să fie limitate
la reconstruirea
sistemului judiciar, antrenarea forțelor de ordine și alte
activități umanitare cu impact relativ redus. Percepția mea
generală este că prudența diplomatică de care am amintit anterior
nu se manifestă în raport cu UE și Bruxelles-ul, ci în raport cu
Statele Unite, Administrația Dan calculând că este mai bine să
își demonstreze disponibilitatea de a ajuta partenerul strategic
într-un moment în care alte state europene au decis să nu o facă.
În concluzie, pe baza informațiilor disponibile, nu
cred că riscăm să pierdem noi oportunități sau accesul la
anumite beneficii politico-economice, chiar dacă luăm parte la
activitatea Consiliului doar din postura de observator (Carta
Consiliului însă nu menționează nimic despre un astfel de rol).
Ceea ce Carta prevede este posibilitatea ca un stat să opereze timp
de trei ani ca membru în cadrul Consiliului pentru Pace înainte de
a decide dacă dorește să doneze un miliard de dolari pentru a
deveni membru permanent.
Cât va rezista consiliul lui Trump
Consiliul
pare galvanizat de figura lui Trump. Ce se întâmplă cu această
structură peste 3 ani? Poate ea să supraviețuiască fără
„motorul” de la Casa Albă sau este doar o soluție temporară
la crizele pe care ONU nu mai vrea sau nu mai poate să le
gestioneze?
Conform Rezoluției 2803 (2025) a Consiliului de
Securitate al ONU, mandatul din Fâșia Gaza al Consiliului pentru
Pace este valabil până la 31 decembrie 2027. Desigur, mandatul
poate fi reînnoit printr-o nouă rezoluție a CS ONU.
În mod cert, atât eficiența, cât și supraviețuirea
Consiliului pentru Pace sunt strâns legate de puterea politică a președintelui SUA. Viitorul acestei organizații, pentru a vă
răspunde la întrebare, poate lua multiple forme în funcție de
variate scenarii, fiecare cu diferite probabilități de a se
materializa. Un aspect cheie în contextul dat este
mandatul lui Donald Trump de președinte pe viață al
Consiliului, dar și prerogativa
sa de a alege un succesor. Intuiesc că, dacă nu apar modificări
neprevăzute în agenda Casei Albe și ceilalți membri ai
Consiliului de Securitate al ONU vor fi de acord, mandatul
Consiliului condus de Președintele Trump va fi prelungit în
decembrie 2027.
De exemplu, un prim scenariu de lucru include, începând
cu 2029, un nou președinte republican, apropiat de Donald Trump, la
Casa Albă. Atunci este posibil ca SUA să mențină neschimbat sau
chiar să sporească ajutorul oferit Consiliului pentru Pace. Într-un
scenariu similar, noul lider republican de la Casa Albă ar putea fi
nominalizat de către Trump ca succesor în funcția de președinte
al Consiliului. Situația în cauză ar facilita continuitatea
organizației, dacă nu cumva va interveni vreo ruptură ideologică
majoră între noul lider și Donald Trump.
Desigur, este posibil ca noul președinte al SUA să fie
democrat, eveniment care ar complica situația Consiliului pentru
Pace. Pe de-o parte, dacă în perioada 2026-2028, Consiliul se
dovedește a fi extrem de eficient din punct de vedere operațional
(atât în Gaza, cât și în alte regiuni geografice), costul unui
potențial abandon devine destul de mare. Președintele SUA, în
scenariul de față, fiind obligat să ofere în continuare ajutor
pentru implementarea demersurilor Consiliului pe o perioadă limitată
de timp sau pe termen lung pentru a evita producerea unor crize
umanitare, destrămarea unor acorduri de pace, utilizarea
iresponsabilă a unor alocări bugetare și pierderea de capital
politic. Cum există o probabilitate ridicată ca domnul Trump să
își continue mandatul de Președinte al Consiliului și în 2029,
s-ar putea contura tensiuni majore între liderul democrat al SUA și
leadershipul organizației.
Pe de altă parte, dacă în următorii trei ani,
Consiliul pentru Pace nu îndeplinește anumite obiective, rata de
abadon este mare (i.e., multe state membre se retrag unilateral) și
situația din Fâșia Gaza se deteriorează semnificativ (acordul de
pace devine, din varii motive, invalid și imposibil de implementat),
atunci un viitor președinte democrat nu va ezita să părărească
organizația.
În
prezent, la fel cum sugeram și în răspunsul precedent, nu avem
suficiente detalii pentru a ne da seama dacă Consiliul va putea
reprezenta o soluție, fie ea și temporară, la impasul întâlnit
în Consiliul de Securitate al ONU. Activitatea sa s-ar putea extinde
dincolo de atribuțiile privind menținerea securității și
reconstrucția Fâșiei Gaza, dar organizația nu va reuși, cel
puțin nu în forma actuală, să înlocuiască Sistemul ONU în
domenii precum protecția drepturilor omului, acordarea de ajutor
umanitar, reducerea inegalităților, asistență tehnică și
dezvoltare.
Mai mult decât atât, precedentele
istorice, precum misiunile ONU din Timorul de Est sau Kosovo, ne
demonstrează că organizația condusă de Donald Trump va avea o
misiune extrem de dificilă, dacă nu cumva cea mai dificilă din
cele două mandate prezidențiale ale actualului Președinte al SUA.
De ce a refuzat președintele Dan să meargă la Davos și München
Asistăm
aparent la o chimbare de paradigmă: președintele Nicușor Dan a
lipsit de la UNGA 80, Davos și München, gesturi interpretate de
mulți ca o formă de izolare sau lipsă de experiență în
politica mare. Ce s-a schimbat acum? Este deplasarea sa în SUA o
recunoaștere a faptului că „izolarea idealistă” nu
funcționează în fața pragmatismului administrației Trump?
Am ascultat cu atenție interviul
acordat de Nicușor Dan la Radio România Actualități. Conform
președintelui, două elemente principale motivează participarea
noastră ca observator la prima reuniune a Consiliului pentru Pace:
a) este în interesul României să devină mai activă la nivel
internațional și b) România își dorește întărirea relației
transatlantice.
Estimez că ar mai exista încă două motive adiacente
celor deja amintite. Mai precis, întrucât Consiliul este un proiect
extrem de îndrăgit de către președintele Trump, Administrația
Dan a considerat că ar fi momentul oportun pentru ca România să
iasă în evidență și să se facă remarcată de către liderul de
la Casa Albă (i.e, vorbim de conturarea unei relații personale
între doi lideri politici), mai ales datorită faptului că multe
alte state europene au refuzat să participe. Totodată, dimensiunea
electorală a acestei deplasări cred că a contat la rândul ei
deoarece intuiesc că Președintele Nicușor Dan vrea să transmită
un mesaj votanților care l-au criticat că a evitat interacțiunile
directe cu Donald Trump.
Sper că, de acum înainte, președintele României va
fi prezent la majoritatea activităților de politică externă,
specifice mandatului prezidențial, însă nimic nu sugerează că
asistăm la o schimbare de paradigmă. Dacă ar fi să prezic cum vom
evolua lucrurile, aș opina că el va refuza să ia parte, de
exemplu, la multe dintre (sau chiar la toate) demersurile ONU la care
o să fie invitat în viitorul apropiat.
Referitor la impactul real al prezenței României în
aceste zile la Washington, D.C, am mari dubii că eforturile domnului
Nicușor Dan vor conduce la îmbunătățirea relației bilaterale.
Concluzia mea se fundamentează pe importanța acordată de americani
alegerilor prezidențiale din România, pe inabilitatea președintelui
României de a se alinia ideologic cu Casa Albă și pe lisa unei
explicații care să justifice în mod credibil anularea scrutinului
prezidențial din 2024.
Nicușor Dan, „subaltern” la Washington și Bruxelles?
Există
voci care spun că președintele român pare „pierdut” în
contextul summiturilor de mare intensitate. Spun unii că această
vizită în SUA este menită să repare o imagine de „subaltern”, alții că e o încercare de a obține garanții de securitate pe care
partenerii europeni (Franța, Germania) par tot mai ezitanți să le
ofere. Așa să fie?
Oricât de nemulțumit aș fi de prestația domnului
Nicușor Dan, nu există motive care să ne facă să concluzionăm
că președintele României are o „imagine de subaltern.”
Recomand critica civilizată și constructivă atunci când cetățenii
se raportează la instituții precum cea a Președintelui României,
indiferent cine ocupă poziția în cauză. Cu alte cuvinte, nu pot
nega lipsa de experiență a lui Nicușor Dan, abordarea relativ
sceptică față de multilateralism și absența sa nejustificată de
la cele mai importante evenimente diplomatice din lume, precum
Adunarea Generală a ONU, Conferinţa de Securitate de la
München și Forumul Economic Mondial de la Davos.
Deplasarea Președintelui României la Washington, D.C.,
are șanse infime să aducă noi garanții de securitate din partea
aliatului american. Nu acesta a fost scopul urmărit de Administrația
Dan, iar garanțiile suplimentare de securitate pentru Europa de Est
nu sunt incluse în agenda primei reuniuni a Consiliului pentru Pace.
Domnul Nicușor Dan a răspuns pozitiv invitației Președintelui
Trump ca să transmită un mesaj ferm conform căruia România este
dornică să contribuie la menținerea păcii în Orientul Mijlociu
și, în general, să fie alături de partenerul strategic atunci
când acesta inițiază noi proiecte de mare anvergură.
Ce poate obține Nicușor Dan de la Trump
Nicușor
Dan a fost ales pe un val de valori europene. Cum se va împăca
discursul său cu o administrație americană condusă de Marco
Rubio și Donald Trump, care pune preț pe tranzacționalism și
rezultate imediate, nu pe retorică idealistă?
Spre deosebire de unii dintre colegii mei politologi, eu
am rămas un puternic susținător al parteneriatului strategic
româno-american și încerc să analizez obiectiv opțiunile de
politică externă în raport cu schimbările specifice ciclicității
mandatelor prezidențiale. Chiar dacă Administrația Trump are o
abordare diferită și uneori se poziționează în răspăr cu
normele și valorile europene, SUA rămâne puternic conectată
diplomatic, comercial, militar și cultural/civilizațional cu
aliații săi europeni, continuă să furnizeze securitate în
regiune, și sunt sigur că își va îndeplini angajamentele din
cadrul NATO. Despre conexiunile acestea și despre angajamentul ferm
al SUA cu privire la viitorul Europei a
vorbit Marco Rubio în cadrul Conferinţei de Securitate de
la München.
În contextul prezentat, din punctul meu de vedere,
oricine militează pentru înghețarea relației transaltantice și
pentru reducerea legăturilor româno-americane comite o eroare
majoră. Nu aceasta este calea, cum nici izolaționismul nu
reprezintă calea pentru a rezolva marile dileme de politică
externă. Acum, probabil mai mult ca niciodată, liderii români
trebuie să comunice eficient și să se facă auziți la Washington,
D.C., pe holurile Capitoliului, Casei Albe și think-tankurilor.
Președintele României are misiunea dificilă de a naviga o serie de
situații inconfortabile, de a participa la cât mai multe întâlniri
internaționale, de a învăța numeroase reguli de negociere la
nivel înalt, și de a răspunde la întrebări dificile. Până în
prezent a evitat aceste îndatoriri, dar nu va putea face asta la
infinit, cel puțin nu dacă își dorește să conteze din punct de
vedere geopolitic.
Domnul Nicușor Dan are, totuși, și un mare avantaj:
gândește sistematic și este pragmatic. Calitățile în cauză îl
vor ajuta în discuțiile sale cu liderul de la Casa Albă, la fel
cum l-au ajutat și pe Președintele Finlandei, Alexander Stubb.
Ce ar fi trebuit să aducă președintele român în bagaj la întoarcerea din
SUA pentru a demonstra că România nu este doar un „furnizor de
securitate” pasiv, ci un jucător care înțelege noua ordine
mondială coordonată de la Washington?
România nu este un actor geopolitic relevant. Nu
trebuie să ne facem iluzii că vom deveni peste noapte extrem de
implicați în marele dosare de politică internațională. Prin
urmare, nu am mari așteptări de la Președintele României,
atitudinea mea sceptică fiind cristalizată de-a lungul ultimilor
opt ani pe baza lipsei de ambiție de care a dat dovadă România. În
cele mai
recente interviuri acordate Adevărul,
am explicat în detaliu câte oportunități am ratat și câte
realizări de ordin diplomatic a avut Bucureștiul. Cu un palmares
modest și un președinte cu experiență redusă în relații
internaționale, îmi este greu să cred că vom reuși să obținem
rezultate pozitive majore la reuniunea Consiliului pentru Pace.
Consider că România și-ar amplifica soft powerul în regiunea
Orientului Mijlociu și Africii de Nord dacă ar participa cu trupe
de menținere a păcii și cu variate alte resurse (fonduri,
know-how, pregătirea forțelor de ordine, ajutor logistic, etc.).
Se spune
că aliații europeni nu au altă cale decât să evolueze în
„ecosistemul american de influență”. În acest context,
Nicușor Dan merge la Washington să negocieze condițiile
supraviețuirii noastre în acest ecosistem sau merge doar să „dea
cu subsemnatul” pentru a nu tulbura apele?
Sunt absolut sigur că statu quo-ul nu poate fi descris
în termenii menționați de către dumneavoastră în cadrul acestei
întrebări. Vreau să fiu foarte bine înțeles. România nu
negociază „condițiile supraviețuirii” sale întrucât, în
ultimii douăzeci de ani, a fost un aliat foarte apropiat de SUA și
a ajutat adesea la îndeplinirea obiectivelor sale de politică
externă. În ciuda considerentelor enunțate mai sus, România are
nevoie de reînnoirea canalelor de comunicare cu cel mai important
partener strategic, de dezvoltarea unor conexiuni personale cu membri
de rang înalt din Administrația Trump, și clarificarea unor dileme
referitoare la ultimele alegeri prezidențiale. Bucureștiul trebuie
să învețe să comunice mai bine dacă chiar își dorește să
rămână un aliat de încredere sau să devină un actor relevant la
nivel internațional.
Oricât de mult ar nega europenii, ei sunt dependenți
de ajutorul militar american și, în următorii ani, situația nu se
va schimb în mod radical. Dezvoltarea unor capabilități similare
cu cele oferite de către SUA ar putea dura un deceniu, dar, având
în vedere că Uniunea Europeană este totuși o putere economică,
comercială și militară care nu poate fi ignorată la nivel global,
ar fi nejustificat să discutăm despre simpla participare într-un
ecosistem de sfere de influență. Recomand evaluarea dinamicii
transatlantice pe baza rețelelor de alianțe dintre SUA și statele
membre ale Uniunii Europene. Nuanțele sunt importante și, prin
distincția pe care am trasat-o, vreau să aduc în prim-plan ideea
că ajutorul oferit de către multiple state europene contribuie
semnificativ la amplificarea puterii pe care Statele Unite ale
Americii o exercită în diferite zone geografice. Uniunea Europeană
și Regatul Unit sunt aliați de nădejde ai SUA.
Recent ați acordat un interviul pentru Le Monde; v-aș întreba, prin prisma
reacțiilor de la Paris, cum este văzută acolo această aparentă reorientare a Bucureștiului către inițiativele lui Trump,
în timp ce axa franco-germană rămâne reticentă?
În primul rând, nu cred că putem vorbi despre o „reorientare” strategică sau despre o schimbare a priorităților
întrucât România a fost, în ultimele două decenii, unul dintre
cei mai loiali parteneri ai SUA. Parteneriatul strategic cu Statele
Unite ale Americii este una dintre „pietrele de temelie”
(împreună cu apartenența la NATO și Uniunea Europeană) pe care
este fundamentată atât securitatea cât și politica externă a
țării noastre. Tocmai din acest motiv, consider că partenerii
noștri europeni nu au fost surprinși de faptul că, în cele din
urmă, Președintele României a decis să participe la reuniunea
Consiliului pentru Pace. Ei sunt eminamente conștienți că România
nu își dorește să intervină nicio schimbare de natură
calitativă în relația bilaterală cu Washingtonul, iar că, din
perspectiva liderilor români, prezența domnului Nicușor Dan în
SUA este considerată benefică intereselor de politică externă.
Deoarece ați discutat despre interviul pe care l-am
acordat Le Monde, este absolut necesar să menționez că președintele României transmite europenilor un mesaj
contradictoriu: merge în capitala SUA pentru o întâlnire cu
Președintele Donald Trump, dar a absentat fără o justificare
serioasă de la cea de-a 80-a Sesiune a Adunării Generale a ONU, de
la Conferinţa de Securitate de la München și de la Forumul
Economic Mondial de la Davos. Între timp, Consilierul prezidențial
pentru securitate națională Marius Lazurca a stârnit
un scandal național după ce a afirmat că președintele nu
umblă „teleleu prin lume.” Un astfel de comportament indică
nesiguranță și generează o oarecare incertitudine referitoare la
viitoarele poziționări geopolitice ale Administrației
Prezidențiale, element ce ar putea dăuna pe termen lung. Vreau să
subliniez că România devine relativ impredictibilă la nivel
internațional într-un moment când politicienii din Paris, Berlin,
Londra, sau Roma se așteaptă la stabilitate și unitate.
Multe șanse irosite de România la ONU
România,
așa cum am mai discutat în alte interviuri, a ratat multe oportunități
în cadrul ONU. Am putea oare obține mai multe de la Consiliul pentru Pace?
Cred cu tărie că România ar trebui să fie mai activă
la nivel regional, continental și global. Drept urmare, am militat
adesea pentru adoptarea unei abordări de tip multilateralism
angajat (în engleză, engaged
multilateralism), iar un prim pas spre atingerea acestui deziderat
este fructificarea la maximum a oportunităților din cadrul
Sistemului ONU. De exemplu, candidatura pentru mandatul 2028-2029 de
membru nepermanent al Consiliului de Securitate al ONU din partea
Grupului Europa de Est ar trebui să fie prioritară deoarece, exact
cum am
menționat în alt interviu, reprezintă un demers cu implicații
majore (am deveni membru cu drept de vot al CS ONU), o candidatură
de succes necesită resurse relativ limitate, iar particularitățile
procedurale ne sunt cunoscute. Momentan, nu îmi pot forma o opinie
despre demersul Președintelui Trump întrucât există foarte multe
variable necunoscute. Mai mult decât atât, îmi mențin părerea că
România ar trebui să se concentreze și pe promovarea unui candidat
din Europa de Est (ar fi bine să fie chiar un candidat român)
pentru funcția de Secretar General al ONU, în special pentru că,
pe 14 ianuarie 2026, Annalena Baerbock, Președinta Adunării
Generale a ONU, chiar a
rugat Statele Membre să propună mai mulți candidați. Asta nu
înseamnă că România nu ar trebui să joace un rol important în
reconstrucția Fâșiei Gaza și în menținerea securității în
Orientul Mijlociu. Țara noastră deține un capital poltic și
diplomatic important în regiunea Orientul Mijlociu și Africa de
Nord, iar soft power-ul în cauză ar putea fi utilizat pentru a
demonstra tuturor partenerilor noștri – inclusiv SUA – că
suntem un aliat de încredere, capabil a ajuta la nevoie. România
trebuie însă să decidă ce fel de actor gepolitic își dorește
să fie (unul relevant, pe care te poți baza, sau un actor irelevant
care depune doar un efort minim), care sunt obiectivele ei strategice
dincolo de regiunea Europa de Est – Marea Neagră, ce principii și
valori vrea să urmeze, și care sunt compromisurile pe care nu le va
face niciodată. Mă tem că, în prezent, nu ne dorim să ieșim din
zona noastră de confort sau din minoratul cu care suntem deja
obișnuiți.
Cine este Aurelian Mohan
Aurelian Dragoș Mohan este un politolog specializat în tranziții democratice, relații internaționale, politici de securitate și Organizația Națiunilor Unite. În prezent, el lucrează la Universitatea Columbia din New York ca manager al proiectului REMENA. În trecut, Aurelian a primit premiul Forbes 30 Under 30 pentru realizările sale în diverse organizații, precum Departamentul Operațiunilor de Pace al ONU, UN Joint SDG Fund, UN Economic Commission for Europe și PwC.