Bucureștiul are o calitate minunată: reușește să-și surprindă primarii. Nu pe noi, locuitorii, care ne strecurăm zilnic printre garduri ruginite, clădiri abandonate, trotuare mâncate de mașini și mobilier urban „pestriț” (în sensul în care ai într-un singur colț și bancă ruptă, și coș strâmb, și un stâlp pe care stă lipit tot anul același afiș cu un eveniment din 2019). Ci pe primar.

Ziua în care primarul general Ciprian Ciucu a ieșit „în inspecție” și a constatat, cu un aer de revelație, că Bucureștiul e, de fapt, foarte urât, e genul de moment care ar trebui trecut în calendarul orașului, lângă „prima ninsoare care ne găsește nepregătiți” și „prima ploaie care închide un pasaj”.

Conform mesajului lui, în oraș a găsit „dezordine, degradare, delăsare, nepăsare”: clădiri abandonate, ziduri vandalizate, mobilier urban vechi, ruginit, trotuare transformate în parcări improvizate, pietoni care se strecoară printre „râuri” de mașini.

Aici e partea frumoasă, ușor comică: toate lucrurile enumerate sunt exact cele pe care Bucureștiul le practică de ani buni cu o consecvență demnă de un proiect european. Dar e bine că le-a văzut și primarul. Mai ales că reacția lui nu e „asta e”, ci „așa nu se mai poate” și vine cu promisiunea unor măsuri „radicale”: de la intervenții pe străzi (trotuare refăcute, spații verzi „readuse la viață”, porțiuni pietonalizate), până la reorganizarea teraselor și demolarea construcțiilor ridicate ilegal.

Pe partea cu terasele, mesajul e interesant tocmai pentru că e dublu: pe de o parte, construcțiile ilegale „vor dispărea treptat”; pe de altă parte, administrația promite că va face mai ușor pentru restaurante și cafenele să închirieze legal spațiul public – ca să rămână orașul viu, dar fără improvizația aia tipic bucureșteană în care „o masă” devine „o terasă” și apoi „o construcție” și, după câteva veri, pare că era acolo dinaintea trotuarului.

Mai apare și un cuvânt care, în București, ar trebui tipărit pe stemă: „incremental”. Primarul spune că va aborda „zonă cu zonă”, adică în pași mici, cu răbdare. Ceea ce, sigur, sună rezonabil, doar că „răbdarea” e deja o resursă exploatată intensiv în Capitală. Noi avem deja răbdare pentru: șantiere, gropi, zăpadă murdară, termoficare, trafic, poduri, pasaje și promisiuni.

Totuși, există și un lucru bun în toată această revelație: dacă primarul chiar a ajuns la concluzia că Bucureștiul e urât, înseamnă că, teoretic, a ajuns și la concluzia că urâtul nu e un accident, ci un sistem. Și că nu se repară doar cu proiecte mari, ci cu o disciplină zilnică: curățenie, reguli, sancțiuni, consecvență. În București, „frumosul” nu înseamnă doar pavele noi. Înseamnă să nu mai lași clădiri să putrezească, să nu mai transformi trotuarul în anexă de parcare, să nu mai accepți improvizația ca stil de administrare.

Așa că da, șoc: Bucureștiul e de fapt neîngrijit. Știrea adevărată nu e că a descoperit asta. Știrea adevărată va fi dacă, după această descoperire, urmează și partea grea: nu o postare, nu o listă de intenții, ci un oraș care începe să arate – încet, incremental, cum o fi – ca și cum cineva chiar locuiește în el și îi pasă. 

Ceea ce nu pare foarte posibil, cu toată dragostea. Pentru că niciunul dintre primarii care vin nu vorbeşte frumos cu el, doar îl ceartă, că e aşa, că e pe dincolo. N-are o viziune. Uite cum a avut Hidalgo la Paris. Şi, să mă iertaţi, Parisul nu e deloc uşor de administrat. Cum i-a ieșit lui Anne Hidalgo să schimbe Parisul (și de ce la noi pare SF) nu e un secret de „carismă” sau de „viziune” în powerpoint. A fost, în mare, o combinație de decizii mici, repetate, ținute cu dinții, plus câteva lovituri mari, asumate, care au schimbat regula jocului.

În primul rând, a mutat spațiul din oraș de la mașini către oameni. Nu doar cu vorbe, ci cu metri pătrați: benzi auto transformate în piste de biciclete, parcări scoase de pe stradă ca să apară trotuare mai late și spații verzi. Parisul a ajuns să aibă peste 1.000 km de rute de bicicletă (sursele diferă pe cifre, dar direcția e clară: rețeaua a crescut masiv), iar accelerarea a venit și din perioada post-2020, când multe soluții „temporare” au fost păstrate.

Apoi, a mers pe ideea de „15 minutes city”: adică să nu mai trăiești cu orașul ca o navetă zilnică interminabilă, ci să ai servicii, școli, parcuri și lucruri de bază mai aproape de casă. Nu e o magie, e o politică urbană care face ca oamenii să se deplaseze mai puțin cu mașina pentru orice fleac.

Al treilea lucru, foarte important: a folosit consultări și referendumuri ca să legitimeze schimbările nepopulare. Parisul a avut referendum pentru interzicerea trotinetelor electrice de închiriat, apoi unul pentru tarife mult mai mari la parcare pentru SUV-urile grele (în special pentru non-rezidenți). 

Și, recent, parizienii au votat și pentru un proiect de pietonalizare și înverzire a încă 500 de străzi („garden roads”), cu participare mică, dar cu susținere mare în vot.

Pe scurt, Parisul s-a schimbat pentru că cineva a spus, repetat, „așa facem” și chiar a făcut. Nu perfect. Nu fără scandal. Nu fără critici (mai ales dinspre navetiștii din suburbii). Dar consecvent: mai puține mașini, mai mult spațiu public, mai multă bicicletă, mai multă pietonalizare, și o direcție susținută ani la rând.

Și aici e lecția utilă pentru București, în contextul „șocului” lui Ciucu: dacă vrei să schimbi un oraș neîngrijit, nu începi cu fraza „ne trebuie răbdare” (deși da, ne trebuie), ci cu reguli simple aplicate zilnic, cu spațiu redat pietonilor, cu lucrări care se termină, cu parcări scoase de pe trotuar, cu curățenie și disciplină. Parisul n-a devenit mai frumos dintr-o dată. A devenit pentru că a fost împins, cu încăpățânare, în aceeași direcție, ani la rând. Iar până acum primarul Ciucu doar s-a plâns. N-a luat nicio decizie.