Înalta Curte de Casație și Justiție (ICCJ) a clarificat astăzi că termenul de prescripție de trei ani pentru compensarea în bani a zilelor de concediu neefectuate începe să curgă de la momentul încetării contractului de muncă. Totodată, pentru zilele de concediu neluate care depășesc perioada de report de 18 luni prevăzută de Codul muncii, dreptul la compensare există doar dacă angajatorul nu a oferit efectiv posibilitatea efectuării concediului.

„În interpretarea dispoziţiilor art. 268 alin. (1) lit. c) raportat la prevederile art. 146 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, termenul de prescripţie de 3 ani, prevăzut de dispoziţiile art. 268 alin. (1) lit. c) din acelaşi act normativ, în ipoteza pretenţiilor pecuniare derivate din zilele de concediu neefectuate până la încetarea raporturilor de muncă/de serviciu, izvorâte dintr-un drept actual începe să curgă de la momentul încetării raportului de muncă.

Pentru intervalul care depăşeşte termenul de report de 18 luni prevăzut de art. 146 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, dreptul de a obţine compensarea în bani a zilelor de concediu de odihnă subzistă atunci când angajatorul nu a oferit în mod efectiv angajatului posibilitatea de a exercita acest drept şi, respectiv, nu există atunci când angajatul s-a abţinut să-şi efectueze concediul anual plătit, deşi i s-a oferit această posibilitate”, a decis Înalta Curtei astăzi în cadrul completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

La acordarea concediului de odihnă există trei reguli esențiale prevăzute de Codul muncii:

  • acesta se acordă anual (se dobândește puțin câte puțin pe parcursul anului, proporțional cu timpul efectiv lucrat);

  • dacă angajatul are motive justificate care îl împiedică să-și efectueze concediul, parțial sau integral, acesta nu se pierde, ci se acordă ulterior – angajatorul este obligat să acorde concediul de odihnă neefectuat într-o perioadă de 18 luni începând cu anul următor celui în care s-a născut dreptul la concediul de odihnă anual;

  • nu este posibilă compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat decât într-o singură situație: în cazul încetării contractului individual de muncă.

Esențial, concediul de odihnă este un drept acordat „în natură” – cu alte cuvinte, angajatul nu vine la muncă și este plătit pentru acele zile libere. Regula este aceea că concediul trebuie acordat „în natură”, iar acordarea unei compensații se face doar excepțional. Pentru cei care nu pot să-și ia o parte sau chiar niciuna dintre zilele de concediu dintr-un an, există posibilitatea, în continuare, de a primi acele zile de concediu în următoarele 18 luni calculate începând din anul următor celui în care nu s-a putut efectua integral concediul (de pildă, zilele neluate din 2025 pot fi luate „în natură” până la final de iunie 2027). Astfel, se deduce că după trecerea celor 18 luni nu ar mai fi posibilă efectuarea în natură a concediului, ci doar compensarea sa când contractul va înceta.

Dacă se ajunge însă la încetarea contractului, toate zilele neluate, atât din anul în curs, cât și din trecut, trebuie compensate în bani. Și aici apare întrebarea: cât de departe în spate trebuie să privim pentru aceste zile de concediu neefectuate? Și, de asemenea, de când începe să curgă termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de Codul muncii?

  • Dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.

  • Cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator.

Ce clarifică Înalta Curte astăzi, în raport de respectivele prevederi din Codul muncii, este că termenul de prescripție de trei ani pentru compensarea zilelor neluate începe să curgă de la momentul încetării contractului, dar trebuie să ne aflăm în ipoteza unui drept actual. 

În ipoteza în care avem zile neluate de dincolo de acel interval de report de 18 luni, compensarea e posibilă doar dacă zilele de concediu nu au putut fi luate din motive ce țin de angajator. Totuși, subliniază Curtea, dreptul la compensare „nu există atunci când angajatul s-a abţinut să-şi efectueze concediul anual plătit, deşi i s-a oferit această posibilitate”. 

Rămâne să vedem și care este motivarea ICCJ în acest caz. 

Cum s-a ajuns la ICCJ?

Un fost procuror a cerut în instanță compensarea în bani a zilelor de concediu neluate pentru perioade care totalizau peste zece ani de muncă, mergând în spate până în vara lui 2008 – mai exact, un total de 146 de zile de concediu neluate. Tribunalul, ca primă instanță, a considerat că cererea s-a prescris, dar reclamantul a făcut apel. 

„Problema de drept care impune pronunțarea de către Înalta Curte a unei dezlegări este cea a corelării modului de calcul al termenului general de prescripție de 3 ani, mai exact a sintagmei «de la data la care drepturile respective erau datorate» din cuprinsul art. 171 alin. 1 din Codul muncii, cu prevederile art. 146 alin. 2 din Codul muncii potrivit cărora compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat este permisă numai în cazul încetării contractului individual de muncă, urmându-se a se aprecia dacă termenul de trei ani începe să curgă de la data la care raporturile de serviciu/de muncă au încetat sau de la o altă dată anterioară acestui moment.

Dificultatea constă în faptul că, în sine, datorarea contravalorii zilelor de concediu neefectuate poate fi apreciată ca subzistând începând cu anul următor celui în care salariatul nu și-a efectuat, integral sau parțial, în natură, concediul de odihnă la care avea dreptul, de vreme ce dreptul la acordarea concediului este unul anual.

În acest context, s-ar putea susține, pentru a corobora prevederile legale mai sus arătate, că, în sine, datoria reprezentând compensarea concediului de odihnă rămas neefectuat se naște din punct de vedere juridic în anul următor celui în care ar fi trebuit efectuat în natură concediul de odihnă, dar exigibilitatea sa este condiționată de data la care raporturile de muncă/de serviciu sau ar putea fi considerată ca fiind temeinică interpretarea asupra căreia s-a oprit instanța de fond în prezenta cauză”, prevede sesizarea trimisă către ICCJ (textul este reprodus ca atare, cu tot cu inadvertențele ce rezultă din documentul scanat).

Instanța de sesizare amintește în acest context de o decizie a CJUE din 2022, care stabilește că:

„Articolul 7 din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru și articolul 31 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale în temeiul căreia dreptul la concediu anual plătit dobândit de un lucrător într-o perioadă de referință se prescrie la expirarea unui termen de trei ani care începe să curgă la sfârșitul anului în cursul căruia a luat naștere acest drept, atunci când angajatorul nu a oferit în mod efectiv lucrătorului posibilitatea de a exercita acest drept”.