Joi, 09 Aprilie 2026, ora 19:02
1363 citiri
Trump și liderii europeni în Biroul Oval FOTO: Hepta
Războiul din Golf oferă o perspectivă asupra modului în care s-au schimbat relațiile dintre Statele Unite și aliații lor tradiționali. Dacă în trecut intervențiile conduse de Washington erau urmate de o mobilizare internațională amplă pentru stabilizare și reconstrucție, în prezent acest model pare mai dificil de replicat.
În conflictele anterioare, după faza militară, Organizația Națiunilor Unite juca un rol central în stabilirea unui cadru politic și juridic, iar o coaliție largă de state — inclusiv din Europa și Asia — contribuia la reconstrucție și menținerea păcii. Astăzi, în cazul Iranului, o astfel de arhitectură internațională nu este încă vizibilă, scrie, în Zerkalo Nedeli, Oleksi Izhak, șef de departament la Institutul Național ucrainean pentru Studii Strategice (INSS).
Statele Unite acționează în principal alături de Israel, cu sprijin limitat din partea Regatului Unit. În același timp, alte puteri, precum China și Rusia, folosesc canale diplomatice pentru a influența evoluția conflictului, inclusiv prin inițiative legate de încetarea focului.
Această situație reflectă o schimbare mai largă: ceea ce era adesea numit „interesul Occidentului” nu mai are aceeași coerență. În locul unei coaliții extinse, se conturează un parteneriat mai restrâns, fără o strategie clară pentru perioada post-conflict, susține cercetătorul.
Un model istoric aflat sub presiuneCiteste toate stirile despre SUA și Iran au agreat un armistițiu de două săptămâni
După Războiul din Golf 1990–1991, comunitatea internațională a stabilit rapid mecanisme de încetare a focului și de monitorizare, iar mai multe state au contribuit la stabilizarea regiunii și la refacerea infrastructurii. Un model similar, deși mai complex, a fost aplicat și după intervenția din Irak din 2003.
În alte regiuni, precum Balcanii, cooperarea dintre NATO, Uniunea Europeană și ONU a fost esențială pentru gestionarea perioadelor de după conflict.
În prezent, însă, capacitatea de a reproduce aceste mecanisme este pusă sub semnul întrebării.
Alianțe mai fragmentate
Statele Unite dispun în continuare de o rețea extinsă de parteneriate și baze militare la nivel global. Potrivit datelor oficiale, acestea includ zeci de instalații în Europa, Asia și Orientul Mijlociu, susținute prin acorduri bilaterale și multilaterale.
Printre principalele cadre de securitate se numără tratate precum cel al NATO sau acorduri bilaterale cu țări precum Japonia și Coreea de Sud. Cu toate acestea, aceste structuri nu garantează automat sprijin într-un conflict specific, mai ales în absența unui consens politic.
În cazul actual, sprijinul aliaților este selectiv. Unele state europene au permis utilizarea infrastructurii militare sau a spațiului aerian, în timp ce altele au impus restricții.
Limitele sprijinului colectiv
Articolul 5 al Tratatului NATO, care prevede apărarea colectivă, a fost invocat o singură dată — după atacurile din 11 septembrie 2001. În prezent, nu există un context similar care să determine o mobilizare colectivă.
În plus, prioritățile de securitate diferă. Statele europene sunt concentrate în mare parte pe războiul din Ucraina și pe riscurile din proximitatea lor, ceea ce limitează disponibilitatea pentru implicare în alte regiuni, notează Oleksi Izhak.
Provocările unei eventuale reconstrucții
Chiar dacă operațiunile militare ar avea succes, reconstrucția Iranului ar necesita resurse semnificative și coordonare internațională. Instituții precum Fondul Monetar Internațional sau Banca Mondială ar putea juca un rol, însă implicarea lor depinde de consens politic și de stabilitate pe termen lung.
Statele din Golful Persic ar putea contribui financiar, dar este puțin probabil să conducă singure un astfel de efort.
O schimbare de paradigmă
Analiștii sugerează că problema nu este lipsa potențialilor parteneri, ci dificultatea de a construi un cadru comun de acțiune. Relațiile dintre SUA și aliații europeni au trecut prin tensiuni în ultimii ani, iar diferențele de viziune asupra securității globale au devenit mai vizibile.
În acest context, capacitatea Washingtonului de a mobiliza o coaliție largă — similară celor din trecut — pare mai limitată. Iar fără o astfel de coaliție, atât gestionarea conflictului, cât și perioada de după acesta devin semnificativ mai complexe, conchide cercetătorul ucrainean.
Ți-a plăcut articolul?
Vrem să producem mai multe, însă avem nevoie de susținerea ta. Orice donație contează pentru jurnalismul independent
SUA și Iran au agreat un armistițiu de două săptămâni