Oare cât de mult este prea mult când vine vorba de copii? Care mai e granița între copilărie și maturitate? Când lasă păpușile și mașinuțele, când uită de clublul lui Mickey Mouse și când intră într-un club de-adevăratelea, la agățat? Se pare că prin clasa a IV-a, dacă ar fi să judecăm după „Mamacita”, piesa fraților Velea, copiii de 10 și 12 ani ai Antoniei și ai lui a și Alex Velea. Scriu aceste rânduri în calitate de mamă, de psihopedagog, dar și de fost profesor. Iar pentru a înțelege mai bine scandalul „Mamacita” am stat de vorbă un sociolog și cu un psiholog.

La finalul săptămânii trecute, Dominic și Akim Velea au lansat piesa „Mamacita” pe YouTube, cu videoclip cu tot. Opinia publică a luat foc: puștii cântau despre o fetiță pe care voiau s-o „facă a lor” și s-o ducă în club, în timp ce o puștoaică de 8-9 ani dansa și se prefăcea supărată, semn că „se lasă greu” la insistențele masculilor alfa în devenire. La câteva zile de la lansare, în momentul redactării acestui articol, videoclipul nu mai era disponibil pe canalul oficial de YouTube al casei de producție fondate de Alex Velea, care are 824.000 de urmăritori. Deși videoclipul a fost șters de pe acest cont, piesa este promovată în continuare în toate conturile de social media ale artistului, dar și pe proaspătul canal de YouTube al minorilor (în formă audio).

După a a stârnit reacții aprinse în mediul online, videoclipul melodiei a fost retras de contul casei de discuri. Piesa rămâne, însă, în varianta audio/video pe Instagram, Facebook, Tiktok. FOTO: colaj din fotografii Instagram (conturile „Frații Velea”, „iamvelea”)Ce înseamnă „mamacita” și cum am perceput eu toată această poveste

„Mamacita” vine din spaniolă și e un fel de alint pentru mamă, un fel de mămică, mămicuță. În argou, în muzica underground, se schimbă lucrurile, pentru că se referă la „păpușă”, „femeie sexy”, „o tipă superbă”. Nu discutăm aici despre licențe poetice și despre „libertatea în artă”, ci despre cât de potrivit e să te adresezi astfel unei fetițe. Iar pentru a înțelege clar gravitatea, las aici versurile:

„Mă duc în club, o iau la dans, îmi place că are haz,
Mamă, ce fată nebună, pare că-mi face necaz.
O zic, pe bune, chiar îmi place de ea,
Dar nu mă las până nu o fac a mea.
Luminile sunt fixate pe ea,
Toți în jur: «uite-o, mă, pe fata aia»,
Colorată mică, vine din Columbia,
Ola, que pasa mi chica,
Mami, vino încoa.
Shakalaka, fata asta e belea,
Vreau să vii cu mine în Punta Cana sau Belize,
Ia bani de la mami și plecăm în Caraibe. (…)

Sângele îmi fierbe că e de latino vero,
Mamasita, que bonita, dame, dame tu cosita.”
(in trad. „Mami, ce drăguță, dă-mi, dă-mi chestia ta micuță” – n.r.) 

E cenzură dacă solicităm, ca părinți, retragerea unei astfel de piese? Sau e normalitate, e lupta pentru dreptul la copilărie, la educație, la modele de moralitate și principii? Le-am întrebat cum văd lucrurile pe Ozana Cucu-Oancea, cercetător la Institutul de Sociologie al Academiei Române și pe psihoterapeutul Georgiana Tănase, de la „Fabrica de emoții”.

De la „Ghiță”, la „Mamacita”: o presiune de a arde etapele

Ozana Cucu-Oancea, sociolog și mamă a două fete, spune că cei doi băieți joacă rolul unor adulți, arzând niște etape de viață și normalizând limbajul sexualizat, centrat pe posesie și cucerire. „Frații Velea, dincolo de a fi „copiii unor părinți celebri”, sunt doi copii talentați și dezghețați, care cântă ceea ce li se oferă ca model. Și aici apare, de fapt, problema: nu ei, ci rolurile pe care sunt puși să le joace. La 10 și 12 ani, reproduc un limbaj și un imaginar relațional tipic adult – sexualizat, centrat pe posesie și cucerire («nu mă las până nu o fac a mea»). Astfel de mesaje nu sunt noi în cultura pop, dar aici copiii devin purtătorii lor direcți. Copilăria nu mai este doar expusă acestor modele, ci este pusă să le performeze și, implicit, să le normalizeze. „Mamacita” sare direct într-un imaginar adult: club, seducție, posesie. Șocul vine din această comprimare a etapelor de viață – un fel de scurtcircuit al copilăriei. Iar retragerea videoclipului sugerează că există încă o limită socială a acceptabilului: tolerăm aceste mesaje la adulți, dar, când sunt rostite de copii, devin brusc mai vizibile și mai greu de acceptat”.

„Mă gândesc, continuă sociologul Ozana Cucu-Oancea, inevitabil, la adolescența mea din anii ’90, cu «Do You Remember?» al lui Phil Collins. O piesă despre iubire spusă cu ezitare, cu întrebări, nu cu revendicare. Și, mai aproape de noi, «Ghiță» a Cleopatrei Stratan – tot un copil de vedetă pe scenă, ca și frații Velea, dar într-un univers recognoscibil ca fiind al copilăriei, cu joc, poveste și umor, unde eventualele accente de cochetărie rămân în registrul ludic, nu în cel al seducției adulte. Diferența nu ține doar de stil, ci de felul în care sunt imaginate relațiile: de la vulnerabilitate la siguranță afișată, de la întrebare la afirmație, de la relație la cucerire”.

Am întrebat sociologul ce efect ar putea avea astfel de piese asupra generației actuale de copii. „Din perspectiva socializării, mesajul este puternic: a crește nu mai înseamnă explorare și formare, ci performanță precoce într-o lume a aparențelor și a relațiilor adultizate. Pentru ceilalți copii, efectul nu este neapărat imitația directă, ci deplasarea reperelor despre vârstă și adecvare – o presiune simbolică de a arde etapele. Iar întrebarea, ca părinte, nu este dacă putem opri aceste modele, ci cât de devreme vrem ca ele să devină scenariul după care copiii noștri învață ce înseamnă să iubești”.

„Jocul firesc al copilăriei începe să fie înlocuit de performarea seducției”

Psihoterapeutul Georgiana Tănase are în terapie mulți copii care ascută trapanele și știe direct de la ei cum se raportează la astfel de versuri și care le este nivelul de înțelegere.

„Copiii cu vârste între 9 și 12 ani se află într-o etapă extrem de sensibilă de dezvoltare, la granița dintre copilărie și începutul pubertății. În această perioadă, creierul, identitatea corporală, înțelegerea relațiilor și capacitatea de a pune limite sunt încă în formare. Tocmai de aceea, expunerea repetată la limbaj, imagini, dansuri, atitudini sau scenarii cu încărcătură sexuală nu este neutră. Ea poate influența profund felul în care copilul începe să se privească pe sine, să îi privească pe ceilalți și să înțeleagă apropierea, validarea și propria valoare.

Este important să facem o diferență clară între dezvoltarea firească a sexualității, care apare gradual și în acord cu maturizarea copilului, și hiper-sexualizare, adică introducerea prematură a copilului într-un registru erotic, estetic sau relațional specific adulților. Copilul nu are încă instrumentele cognitive și emoționale pentru a înțelege pe deplin ceea ce imită, însă poate prelua foarte repede gesturi, expresii, posturi și modele care îi influențează dezvoltarea”, e de părere psihoterapeutul Georgiana Tănase.

La 9-12 ani, copiii încă mai au nevoie de joacă, iar aceasta este o parte esențială a dezvoltării personalității umane. „Jocul firesc al copilăriei începe să fie înlocuit de performarea seducției. Copilul poate învăța, fără să conștientizeze, că valoarea lui stă în felul în care arată, în cât de „provocator” poate fi, în reacțiile pe care le stârnește, nu în autenticitate, creativitate, joacă sau dezvoltare sănătoasă. În plus, se pot produce confuzii de granițe: ce este intim, ce este public, ce este potrivit vârstei sale și ce aparține lumii adultului”, atenționează psihoterapeutul.

La 11-12 ani copiii sunt extrem de vulnerabili, imaginea de sine e influențată de validarea celor din jur, iar relațiile pot fi confundate cu performanța sau expunerea. Psihoterapeutul spune că, la această vârstă: „corpul se schimbă, sensibilitatea la evaluarea celor din jur crește, iar apartenența la grup devine și mai importantă. În același timp, autocontrolul emoțional și capacitatea de discernământ sunt încă în formare. Acesta este motivul pentru care expunerea la conținut sexualizat poate avea un impact și mai puternic.

Copilul începe să își pună întrebări despre propriul corp, despre atractivitate, despre ce înseamnă să fii plăcut sau dorit. Dacă în acest moment primește constant mesaje care sexualizează imaginea, prezența sau expresivitatea lui, există riscul să își construiască identitatea în jurul ideii că trebuie să atragă, să provoace sau să pară mai matur decât este. Astfel, imaginea de sine poate deveni dependentă de validarea externă, iar relațiile pot fi confundate cu performanța sau expunerea”.

Și părinții (mai) pot fi educați

„În spatele multor astfel de situații nu stă lipsa de iubire, ci lipsa unor repere psihologice fine despre dezvoltarea copilului” e de părere psihoterapeutul. Mulți părinți își susțin copiii din dorința sinceră de a le încuraja talentul, de a le oferi șanse și vizibilitate, fără să realizeze întotdeauna când expresivitatea artistică începe să alunece într-o zonă nepotrivită vârstei.

Mai ales în cazul copiilor artiști, granița dintre spectacol, expresivitate și supra-sexualizare poate deveni uneori greu de observat pentru un adult care nu are educația psihologică necesară. „De aceea, părinții nu au nevoie de judecată sau rușinare, ci de mai multă conștientizare, ghidaj și susținere. A proteja un copil nu înseamnă a-i opri lumina, ci a avea grijă ca lumina lui să fie cultivată frumos, în acord cu vârsta, fără a-l împinge prea devreme într-un rol pe care mintea, emoțiile și sufletul lui nu sunt încă pregătite să îl poarte”, concluzionează Georgiana Tănase.