Desenele animate din anii ’90 sunt mult diferite de cele la care se uită copiii azi. Inocența lui Sandy Bell, curajul Țestoaselor Ninja ori poantele veverițelor Chip și Dale sunt greu de regăsit în scenariile desenelor cu super-eroii care fascinează generațiile actuale. Totuși, copiilor de acum, expuși de mici la o sumedenie de stimuli și la conținut video cu ritm alert, le e tot mai greu să rămână ancorați într-o poveste simplă, liniștită, fie că vorbim despre o poveste citită sau despre un episod de desen animat. Jurnaliștii de la parents.com au observat o tendință în rândul familiilor de americani: părinții au început să le ofere copiilor desenele animate ale anilor ’90. Ei revin astfel la ceea ce numesc „gentle TV”, adică un conținut blând. Iar o astfel de decizie ar putea fi potrivită și pentru familiile din România.
Multe dintre desenele urmărite de copiii anilor ’90 din România (Sandy Bell, Țestoasele Ninja, Ciocănitoarea Woody, Ștumfii, Sandy Bell etc) sunt disponibile online, majoritatea pe Youtube. Iar pe platformele de streaming se găsesc, ocazional, și seriale precum Autobuzul magic, Chip și Dale, Powerpuff Girls.
Ce este, de fapt, „gentle TV” și de ce revine în atenția părinților
„Gentle TV” desemnează un tip de conținut pentru copii construit într-un ritm lent, cu povești clare, fără suprastimulare vizuală sau sonoră, în care accentul cade pe emoții ușor de înțeles, relații simple și situații din viața de zi cu zi. Spre deosebire de multe producții actuale, care mizează pe schimbări rapide de cadru, culori intense și acțiune continuă pentru a menține atenția, acest tip de programe lasă spațiu pentru liniște, pentru urmărirea firului narativ și pentru procesarea a ceea ce vede și simte copilul, contribuind astfel la dezvoltarea atenției și a reglării emoționale.
Michael Hirsh, autorul volumului „Animation Nation: How We Built a Cartoon Empire” (Națiunea animației: cum am construit un imperiu al desenelor animate) și unul dintre producătorii de seriale americane de acest tip, spune că nu este deloc surprins de această revenire: „Am considerat întotdeauna că acele cărți după care au fost adaptate serialele au fost testate în timp și s-au dovedit atractive pentru copiii mici”, explică el. Și asta pentru că multe dintre aceste desene au avut la bază povești clasice pentru copii: Babar, Little Bear, Franklin, Pippi Șosețica, Corduroy, Autobuzul magic. Nu mizau pe agitație continuă, ci pe o poveste spusă simplu, pe înțelesul copilului, fără grabă.
Desenele moderne pot afecta dezvoltarea copiilor
Stephanie O’Dea, autoarea cărții „Slow Living: Cultivating a Life of Purpose in a Hustle-Driven World” (Viața trăită încet: cultivarea unei vieți cu sens într-o lume obsedată de agitație), susține revenirea la conținutul de tip blând și atrage atenția asupra unui lucru pe care mulți părinți îl observă în viața de zi cu zi. „Mulți copii mici au dificultăți în a-și menține atenția chiar și pe durata unui episod obișnuit sau a unei povești citite”, spune ea. „Unul dintre reperele importante pentru pregătirea pentru școală este capacitatea de a sta liniștit și de a asculta o poveste de 10 minute. Imaginile rapide și poveștile scurtate nu sunt potrivite pentru creierele aflate în dezvoltare.”
La rândul ei, psihologul Caitlin Slavens, citat de MamaPsychologists, subliniază că producțiile actuale sunt construite intenționat pentru a fi mai „captivante”, ceea ce poate avea efecte vizibile în comportamentul copiilor. „Poveștile mai lente și mai deliberate ajută la reglarea emoțională”, explică ea. „Timpul petrecut în fața ecranului nu înseamnă doar cât se uită copiii, ci și cum îi influențează ceea ce văd.” Iritabilitatea, agitația sau dificultatea de a rămâne concentrați nu apar exclusiv din cauza desenelor animate urmărite, dar tipul de conținut consumat joacă un rol mai mare decât suntem tentați să credem.
De ce contează să te uiți împreună cu copilul la desene
Chiar și în cazul „gentle TV”, problema controlului asupra conținutului rămâne în picioare, mai ales în condițiile în care copiii au telefoane ori tablete proprii de la vârste din ce în ce mai mici. „Având în vedere că mulți copii au propriile ecrane încă de foarte mici, a devenit foarte dificil să controlăm ce urmăresc”, spune Hirsh. „Dar vizionarea împreună este o parte importantă a soluției.”
Să vizionezi alături de copilul preșcolar nu înseamnă doar să verifici conținutul, ci să creezi un context în care povestea poate fi discutată, înțeleasă și integrată. În felul acesta, experiența nu mai este una pasivă, ci devine o formă de relaționare. Iar pe măsură ce copiii înaintează în vârstă, este firesc să caute povești mai dinamice și personaje mai complexe. Dar dacă baza a fost construită pe un anumit tip de conținut, copilul va avea deja repere pentru a face diferența între ceea ce îl stimulează sănătos și ceea ce îl suprasolicită.