Pentru unele femei din Iran, viața de zi cu zi vine cu limite care nu se văd mereu din afară. Se simt în lucruri mici, în gesturi banale și în felul în care îți construiești viața. Povestea Yelnei Pascu aduce mai aproape o realitate rar spusă, dincolo de imagini și proteste.
O femeie poartă un steag iranian în timpul unei demonstrații pro-guvernamentale. FOTO: Getty Images
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
Schimbările de regim din Iran au avut, de-a lungul timpului, efecte directe asupra vieții de zi cu zi. Fiecare etapă politică – de la modernizarea forțată din secolul XX până la instaurarea regimului islamic după 1979 – a venit cu reguli noi, cu libertăți câștigate sau pierdute și cu limite care au ajuns, inevitabil, în viața personală a oamenilor. Separat de aceste transformări interne, Iranul a rămas, în ultimele decenii, prins într-o relație tensionată cu Statele Unite ale Americii. De la intervenții și conflicte indirecte până la sancțiuni și crize diplomatice, această relație a influențat atât politica externă, cât și felul în care statul își controlează societatea. În acest context, discuțiile despre drepturile femeilor revin constant, mai ales în momentele de criză. În 2022, moartea Mahsei Amini a declanșat un nou val de proteste și a readus în atenția globală realitatea trăită de femeile din Iran.
Dincolo de aceste momente vizibile, există însă și povești personale, mai puțin auzite. În România, ele ajung rar în spațiul public. Acest text urmărește portretul uneia dintre ele: Yelna Pascu, o femeie născută în Iran și stabilită astăzi în România, care își reconstruiește relația cu țara de origine prin amintiri, experiențe și legături care nu s-au rupt complet.
Un câine pe care nu-l poți plimba, o bicicletă pe care nu te urci
„Din ce am văzut, viața femeilor în Iran se simte adesea ca fiind trăită pe jumătate. Există permanent niște limite – legate de cum te îmbraci, ce ai voie să faci sau chiar ce drumuri poți să alegi în viață“. Acesta este rezumatul unui destin de la aproape 3.000 de kilometri distanță, o viață reconstruită din amintiri, din legături păstrate și dintr-o relație cu Iranul care nu s-a întrerupt, chiar dacă s-a schimbat.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
Este relatarea Yelnei Pascu, o tânără pe jumătate iraniană, pe jumătate bengaleză, în vârstă de 34 de ani. Este psihoterapeută și lucrează în mare parte cu femei, cu accent pe traume din copilărie și vindecare psihosomatică. A locuit în Iran până la 14 ani, iar după ce mama ei – care era iraniană – a murit, legătura cu țara de origine a devenit mai degrabă ocazională. Se mai întorcea pentru vizite, pentru familie, dar înțelegerea ei vine mai ales din amintirile din copilărie și din contactul constant pe care l-a păstrat în timp.
Nu s-a mutat în România direct din Iran, ci din Malaysia, unde și-a petrecut cea mai mare parte a vieții de adult. Acolo l-a întâlnit și pe partenerul său, român, Alex, cu care s-a căsătorit. În perioada pandemiei, România a devenit locul care a primit-o și, treptat, s-a transformat în ceva mai stabil. Și-a construit o viață aici, a găsit un echilibru, iar în timp România a devenit acasă.
Fotografie cu Yelna din copilărie. FOTO: Arhivă personală
Una dintre primele sale amintiri despre viața pe care a lăsat-o în urmă este legată de cât de liber te poți deplasa. De exemplu, povestește Yelna, femeile nu au voie, în multe contexte, să conducă, să meargă pe bicicletă sau pe motocicletă. Sunt și sporturi și libertăți de zi cu zi care pentru bărbați sunt normale, dar pentru femei sunt restricționate. „Până și lucruri aparent banale, cum ar fi să ai un animal de companie, pot deveni o sursă de teamă. Eu, de exemplu, nu aveam voie să am un câine – autoritățile îl puteau confisca sau chiar răni, iar simplul fapt de a-l plimba în public putea avea consecințe serioase“. În același timp, regulile se extind dincolo de spațiul public și ajung și în zonele cele mai personale ale vieții, inclusiv în relații. Pentru tineri care abia încep să-și descopere identitatea și să aibă propriile alegeri, aceste limite se simt imediat, dar au și efecte pe termen lung. Pot schimba direcții de viață, pot forța decizii și pot închide opțiuni înainte ca ele să fie cu adevărat posibile. „Îmi amintesc de o prietenă apropiată din gimnaziu care s-a îndrăgostit, cum se întâmplă la vârsta aceea. Pentru că relațiile în afara căsătoriei sunt ilegale, a fost forțată să se căsătorească la 15 ani. Nu era doar o presiune culturală sau religioasă – era ceva impus prin lege, cu consecințe reale“.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
În ciuda acestor constrângeri, Yelna spune că femeile din Iran sunt incredibil de puternice. Se gândește la mama ei, la mătuși, la verișoare și la prietene, la femei care au refuzat să renunțe. „Rezistă în felul lor. Chiar și în lucruri aparent mici, cum ar fi felul în care se îmbracă, găsesc modalități de a se exprima – mai ales în orașe ca Teheran, Shiraz sau Isfahan, unde vezi forme discrete de sfidare a felului în care se prezintă“. Multe dintre ele fac asta în mod conștient, știind că pot fi oprite de Poliția Moralității și că se pot confrunta cu consecințe care le pot pune viața în pericol. Acesta este unul dintre lucrurile pe care Yelna spune că le-a luat cu ea din Iran. Reziliența acestor femei a format-o, a învățat-o să-și apere drepturile, să gândească în propriii termeni și să nu accepte automat reguli care contravin valorilor ei.
Recuperarea unei istorii nespuse
De-a lungul timpului, situația din Iran, în ceea ce privește drepturile femeilor, nu a evoluat liniar. Pentru a înțelege prezentul, e nevoie să ne uităm și la felul în care a arătat trecutul. În societatea tradițională, femeile aveau un rol limitat în principal la spațiul privat, cu acces redus la educație, viață publică sau autonomie juridică. Primele forme de revendicare apar devreme, dar rămân marginale. Schimbările devin vizibile în secolul XX, odată cu modernizarea inițiată de stat. În perioada dinastiei Pahlavi, femeile încep să aibă acces la educație, intră treptat în profesii și, în timp, obțin și drepturi politice, inclusiv dreptul de vot. Prezența lor în spațiul public crește, iar imaginea femeii se schimbă vizibil în marile orașe.
Așa cum explică și specialiștii, aceste transformări nu au fost însă rezultatul unei evoluții organice a societății, ci mai degrabă măsuri venite de sus, parte dintr-un proiect de modernizare accelerată. În multe cazuri, ele au funcționat mai degrabă ca un paravan de modernitate, fără să fie însoțite de o schimbare profundă a mentalităților sau a raporturilor de putere. Pentru o parte a societății, aceste schimbări au fost resimțite ca forțate. În 1979, acest parcurs se rupe brusc. Revoluția Islamică răstoarnă monarhia și aduce la putere un regim religios, condus de Ruhollah Khomeini, iar multe dintre drepturile și libertățile câștigate anterior sunt puse sub semnul întrebării: vălul devine obligatoriu, legislația familiei este modificată în defavoarea femeilor, iar accesul lor la anumite profesii și poziții de putere este restrâns.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
Cum este privită astăzi acea perioadă depinde însă mult de generație și de experiențele personale. Pentru cei care nu au trăit direct anii de dinaintea Revoluției, imaginea se construiește din fragmente, mai ales din povești auzite rar, pentru că subiectul nu era unul despre care să se vorbească deschis, spune Yelna Pascu, descriind felul în care generația ei încearcă, abia mai târziu, să înțeleagă un trecut ținut mult timp în tăcere. „Multe lucruri rămâneau nespuse, mai ales în familii marcate de război și de trauma colectivă de după războiul dintre Iran și Irak. Abia mai târziu am început, mulți dintre noi, să ne uităm înapoi mai critic și să ne întrebăm ce s-a pierdut și ce a fost distrus“.
Când vede imagini și filmări din acea vreme, spune că recunoaște un anumit sentiment de demnitate și de respect pe plan internațional asociat cu identitatea de a fi iranian. Astăzi, mai adaugă ea, mulți iranieni trăiesc cu un sentiment puternic de durere, furie și, uneori, chiar rușine, în mare parte pentru că nu sunt reprezentați la nivel internațional într-un mod care să reflecte cine sunt ei cu adevărat. „Există un sentiment tot mai prezent că sistemul actual nu îi înțelege, nu îi reprezintă și nu le oferă drepturile de bază, demnitatea și libertatea de a alege pe care oamenii le merită. Cred că e esențial de subliniat și diferența clară dintre poporul iranian și regimul actual. Mulți iranieni nu se simt reprezentați de acesta, iar această ruptură dintre oameni și cei aflați la putere continuă să influențeze atât felul în care își trăiesc viața în țară, cât și modul în care își construiesc identitatea în afara ei“.
2022: un moment de speranță într-un tipar cunoscut
În anii care urmează Revoluției din 1979, schimbările sunt consolidate și devin parte din viața de zi cu zi. Controlul se extinde dincolo de nivelul legii, ajungând în spațiul public, prin mecanisme de supraveghere și sancțiune care reglementează inclusiv felul în care femeile se îmbracă sau se comportă. Pe fondul acestor tensiuni, nemulțumirea se adună în timp. Pentru multe femei, viața de zi cu zi înseamnă să găsească constant limitele regulilor – cât pot să le respecte, cât pot să le ocolească, cât pot să le ignore. Uneori o fac în lucruri mici – felul în care își poartă hijabul, cum se îmbracă, cum se mișcă prin oraș. Alteori aleg să fie mai vizibile și să spună direct că nu sunt de acord.
Un nou punct de ruptură apare în 2022, odată cu moartea tinerei Mahsa Amini, reținută de Poliția Moralităţii pe motiv că nu purta hijabul conform regulilor impuse de stat. Cazul declanșează proteste ample, în care femeile ies în stradă și contestă deschis regulile care le-au definit viața timp de decenii. Manifestațiile se extind rapid și depășesc cazul individual. Sub sloganul „Femeie, viață, libertate“, protestele devin o formă de contestare a sistemului în ansamblu, marcând una dintre cele mai vizibile mișcări de opoziție din ultimii ani.
Femei iraniene în costume tradiționale, în 1971. FOTO: AFP
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
În aceeași perioadă a anului 2022, Yelna Pascu trăia primul ei an în România, un moment încărcat emoțional, marcat de frică, anxietate și incertitudine. „Eram profund îngrijorată pentru prietenii și familia mea din Iran. Ca mulți alți iranieni din diaspora, am încercat să-mi folosesc vocea pentru a atrage atenția asupra a ceea ce se întâmpla. Am vorbit deschis pe rețelele sociale, dar asta a venit și cu un cost. Am primit amenințări și mesaje de hărțuire, inclusiv avertismente să mă opresc din a vorbi. A fost înfricoșător și, la un moment dat, a trebuit să fac un pas în spate pentru propria siguranță“.
Dincolo de aceste trăiri, spune că a existat și un fir de speranță, aproape palpabil, împărtășit de mulți iranieni care credeau că momentul ar putea aduce o schimbare reală. În același timp, a recunoscut un tipar care se repetă. „Oameni, mai ales tineri, au ieșit în stradă cu curaj, cerând drepturi de bază și demnitate. Și mulți dintre ei au plătit cu viața. Mahsa Amini a devenit un simbol al acestei mișcări, dar nu a fost singura. Au fost și alții, femei și bărbați tineri, care au murit în timpul protestelor“.
În Iran, povestește Yelna, nu există, în realitate, spațiu pentru opoziție. Nu există drept real la protest și nici libertate de exprimare în sensul în care o înțelegem în societățile democratice. Criticarea sistemului este rapid sancționată, iar eticheta de „trădător“ apare aproape imediat. Nu există loc pentru dialog sau pentru opinii diferite. „Așa că, deși mișcarea a adus atenție internațională și un sentiment de solidaritate între iranieni, realitatea de la fața locului a devenit, în multe privințe, și mai dificilă“.
„Există atât de multă înțelepciune, iubire și forță în femeile din Iran“
Dacă pune în balanță trecutul și prezentul, Yelna ajunge la concluzia că atât constrângerile legale, cât și cele sociale asupra femeilor din Iran s-au accentuat în ultimele decenii. Realitatea din țară, spune ea, este foarte diferită de imaginea care este uneori prezentată în exterior. Deși există o narațiune promovată de Corpul Gardienilor Revoluției Islamice (IRGC) – o structură militară și de securitate care apără regimul, controlează o parte importantă din economie și are un rol central în menținerea ordinii interne și reprimarea opoziției – potrivit căreia femeile sunt protejate sau susținute, experiența de zi cu zi spune altceva. „Multe dintre prietenele mele din copilărie simt că viețile lor au fost puse pe pauză. Oportunitățile sunt limitate, iar dezvoltarea personală este adesea blocată de restricții sistemice“.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
În același timp, mai spune ea, efectele sistemului nu se opresc doar la femei. Deși constrângerile sunt mai vizibile și mai apăsătoare în cazul lor, limitele impuse de regim se resimt la nivelul întregii societăți. „Cunosc oameni extrem de inteligenți și creativi, cu idei, ambiție și potențial, care ajung să aibă joburi foarte prost plătite. Sunt absolvenți de doctorat care lucrează ca șoferi de taxi, în timp ce, dacă ai conexiuni în interiorul sistemului, îți este practic garantat un loc de muncă“.
Statisticile, irelevante pentru realitate
Diferența dintre potențial și realitate se vede clar și în datele prezentate de Consiliul Național al Rezistenței Iraniene (NCRI), o organizație a opoziției iraniene din exil. Femeile din Iran sunt foarte bine educate, reprezentând peste 50% din studenți în 2025. Cu toate acestea, acest lucru nu se reflectă în piața muncii, unde participarea lor rămâne foarte scăzută, de doar 14%, fiind aproape absente din funcțiile de conducere. Yelna crede că acesta este un rezultat direct al controlului și opresiunii sistemice. „Atunci când există lideri religioși influenți care vorbesc deschis despre femei în termeni care le dezumanizează, reducându-le la roluri de a servi sau de a fi obediente, devine foarte greu să te aștepți la oportunități egale în practică“.
Discursul recurent despre „protejarea femeilor“, promovat de regimul islamic, vine în realitate la pachet cu limite stricte. În această logică, femeile nu sunt privite ca individe independente, cu autonomie, ci mai degrabă ca persoane care trebuie controlate și supravegheate. „Ca urmare, chiar dacă multe femei sunt foarte bine educate, accesul lor la oportunități profesionale reale – mai ales în poziții de conducere – este limitat. Femeile participă pe piața muncii, dar de multe ori în roluri de nivel inferior sau administrative, unde munca lor nu este valorizată sau recunoscută în mod egal. Așa că acest decalaj nu e surprinzător. El reflectă un sistem mai larg care nu susține pe deplin femeile ca individe autonome, capabile să-și construiască propriul drum“.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
Yelna s-a stabilit în România după pandemie, dar nu a uitat de Iran. FOTO: Arhivă personală
În aceste condiții, mulți oameni încearcă să plece din Iran, iar alții, treptat, au renunțat la viața pe care și-o imaginau pentru ei. Regulile sunt resimțite mai degrabă ca niște mecanisme de control care influențează aspecte foarte personale ale vieții – cine ai voie să fii, ce carieră poți urma, cum te poți exprima și ce fel de viitor îți este permis să construiești. „În realitate, nu prea există o modalitate de a gestiona acest sistem – mai degrabă înveți să supraviețuiești în el și să încerci, pe cât posibil, să nu-ți pierzi speranța“.
În căutarea drepturilor de bază
Odată ajunsă și instalată în România, Yelna a început să observe schimbări în ceea ce ține de statutul femeilor. Îi este însă greu să le numească diferențe, pentru că le vede ca drepturi de bază, nu ca privilegii. „De exemplu, văd mai multe femei în poziții de conducere și există o prezență vizibilă a femeilor în viața publică și profesională. Observ și că femeile se pot mișca mai liber – pot merge singure, în anumite zone, și noaptea fără teamă, pot alege cum se îmbracă și își pot trăi viața cu un sentiment mai mare de autonomie“. Privite mai atent, spune ea, acestea sunt tocmai drepturile pentru care multe femei din Iran încă luptă, într-un context în care lipsa libertăților fundamentale și a unui cadru democratic funcțional continuă să le modeleze viața de zi cu zi.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
Dincolo de aceste diferențe de context, experiențele se suprapun în moduri mai puțin vizibile. Femeile ajung adesea să ducă o presiune constantă – emoțională, socială și practică –, fiind cele care țin în echilibru viața de familie, responsabilitățile cotidiene și munca invizibilă, în timp ce își gestionează propriile dificultăți, completează Yelna. „Așa că, mai mult decât diferențele, ceea ce văd cel mai clar este o experiență comună: peste tot, femeile au nevoie de mai mult sprijin, egalitate și mai multă recunoaștere. Mai este încă mult până să existe, la nivel global, spații în care femeile să se simtă cu adevărat în siguranță, valorizate și libere“.
Pe final, dacă ar fi să descrie, cu propriile cuvinte, ce înseamnă să fii femeie în Iran, Yelna se gândește la ideea de a fi o luptătoare – o realitate trăită zi de zi, în gesturi mici și în decizii personale. Femeile iraniene sunt incredibil de puternice, reziliente și curajoase, mai spune ea. Continuă să reziste, să vorbească și să se ridice, chiar și sub o presiune uriașă. Iar din acest punct de vedere, sloganul apărut după protestele declanșate de moartea tinerei Mahsa Amini – „Femeie, Viață, Libertate“ – surprinde ceva foarte real. „Femeile sunt în centrul acestei mișcări. Nu luptă doar pentru ele, ci și pentru generațiile viitoare. Există atât de multă înțelepciune, iubire și forță în femeile din Iran. Iar ceea ce cer ele nu este ceva extraordinar – sunt drepturi fundamentale. Dreptul de a alege, de a trăi liber, de a exista fără constrângeri permanente. Sunt drepturi care nu ar trebui să necesite un astfel de nivel de luptă pentru a fi obținute“.
Cu gândul la Iranul aflat încă într-o situație apăsătoare, dar și la oamenii care nu au renunțat să îşi dorească o viaţă normală, Yelna vorbește despre viitor cu speranță, în ciuda a tot ce se întâmplă – cu speranța că, într-o zi, țara ei natală va deveni un loc în care oamenii pot trăi liberi, cu demnitate și cu posibilitatea de a-și construi propriul viitor. „Există încă o convingere profundă, împărtășită de mulți dintre noi, că schimbarea este posibilă“.