În urmă cu câteva luni, într-o emisiune Euronews, o profesoară de limba română a făcut o declarație intrigantă: le-a cerut scuze foștilor elevi spunând că modul în care le-a predat, care a fost ca la carte, i-a adus în zona analfabetismului funcțional. E o asumare rară. Am căutat-o și am rugat-o să ne explice cum a ajuns la această concluzie, care sunt adevăratele hibe ale sistemului educațional și ce responsabilitate poartă, de fapt, fiecare dintre cei implicați. Profesoara Mirela Ștețco spune lucrurilor pe nume: în educație, problema nu este lipsa reformelor, ci felul în care (nu) ajung în clasă. După peste 40 de ani petrecuți în acest domeniu, vorbește despre frică, impostură, evaluări care ratează esențialul și profesori care, fără să-și dea seama, nu mai văd copiii.

Mirela Ștețco are 65 de ani și aproape o viață dedicată educației. După 14 ani de formare și 30 de ani petrecuți la catedră în sistemul public, și-a continuat activitatea cu încă 12 ani în zona ONG, în organizații precum Teach for Romania, Coaliția pentru Educație și ReThink Education. A fost profesor, metodist, formator, evaluator și membru în structuri de management educațional, experiențe care i-au oferit o perspectivă directă asupra sistemului – de la sala de clasă până la nivel de politici publice.

A predat în Maramureș, în contexte dificile, marcate de lipsuri, navetă și bariere lingvistice, dar și de ambiția de a face diferența. Deși a atins toate etapele profesionale clasice – titularizare, gradul I, recunoaștere – a ales să părăsească sistemul formal nu din confort, ci din frustrare și nevoia de sens. Astăzi, deși este oficial pensionară, continuă să lucreze cu școli și comunități care încearcă să aducă educația mai aproape de nevoile reale ale copiilor. Am vrut să înțelegem unde se pierde, concret, copilul în sistemul de educație. Mărturia Mirelei Ștețco este incomodă – și necesară.

Adevărul e că am ieșit din disperare. Din furie neputincioasă

Am profesat în Maramureș și am trăit direct toate «darurile» pe care un sistem disfuncțional le oferă unui profesor: de la navetă cu mașina poștei, dimineața la 6.00, și întoarcerea cu autobuzul minerilor, seara pe la 9.00, la predat unor copii de etnie ucraineană care abia rupeau câteva cuvinte în limba română, până la disprețul celor care îmi spuneau «dacă nu vă convine, găsiți multe locuri de muncă în agricultură sau minerit».

Mi-ar plăcea să pot spune că am ieșit din sistemul formal atrasă de o viziune. Adevărul e că am ieșit din disperare. Din furie neputincioasă. Am înțeles că ceva era profund greșit în felul în care poate fi exercitată profesia didactică. Prea mulți copii pe care nu-i vedem, prea mulți copii lăsați în urmă, prea multă impostură profesională, prea multe vorbe mari, prea mari decalajele între ceea ce declaram că facem și ceea ce se întâmpla de fapt în sala de clasă.

După 30 de ani, am lăsat în urmă postul, casa, cariera, stabilitatea și m-am alăturat unei organizații care atunci se înființa, într-un apartament de bloc. Ce m-a atras? Teach for Romania căuta răspuns la aceeași întrebare: cum arată o educație care să susțină real fiecare copil. Cred că aceasta a fost cea mai riscantă, dar categoric cea mai bună decizie profesională, pentru că mi-a oferit acces direct la educația din țări dintre cele mai diferite. Practicianul din mine a putut vedea cu ochii săi educație de cea mai bună calitate pe un cap de pod în India sau într-o comunitate tribală din Malaezia, a putut vedea ce înseamnă incluziunea autentică în Noua Zeelandă sau soluțiile testate deja în Spania și Bulgaria.

Foarte valoroasă a fost colaborarea cu partenerii din Coaliția pentru educație și ReThink Education, care m-a ajutat să văd puterea leadershipului colectiv și să fiu parte din proiecte care vizează reformarea profundă de paradigmă. Astăzi, legal vorbind, sunt pensionar. Practic, contribui la succesul unor școli care îndrăznesc să fie real aproape de copii.

Nu știa să scrie. Își scria doar numele mic, cu litere de tipar, în rest desena niște rotocoale

Deși astăzi privesc sistemul cu o înțelegere sistemică, totul a pornit de la o experiență trăită ca profesor debutant, când eram profund îndrăgostită de disciplina predată. Îmi amintesc cu câtă pasiune le-am vorbit copiilor despre Eminescu, despre profunzimea gândirii lui, stăruind pe niște versuri care mie mi se păreau incredibile. În prima bancă era un copil care mă sorbea din priviri. Am ieșit de la oră atât de convinsă că am reușit ceva extraordinar: să duc într-un liceu industrial minier o înțelegere altfel a unui poet atât de valoros. La primul test am descoperit cu durere și groază că acel copil cu ochii mari, complet absorbit de ce spuneam, nu știa să scrie. Își scria doar numele mic, cu litere de tipar, în rest desena niște rotocoale.

Lecția mea de-atunci a fost: nu e spectacolul meu; profesia asta nu este despre mine, ci despre copii, despre felul în care disciplina pe care eu o iubesc ajunge real la ei și îi ajută cu ceva. Cred că abia atunci am început să văd real elevii și ce li se întâmplă în școală. Această «ieșire din orbire» m-a ajutat să văd apoi, ca metodist, mii de alte situații similare în tot județul: copii bătrâni de la atâta muncă chinuindu-se cu pronumele reflexiv sau elevi de liceu care nu știau deloc să scrie, dar cărora li se predau subtilități despre propoziția predicativă.

Am descoperit astfel că această incapacitate de a vedea copilul și de a așeza un proces de învățare pornind de la nevoile lui reale nu e doar o neputință profesională, ci și o anomalie sistemică. În școlile noastre, «a termina materia» a devenit mai important decât a asigura progres real și relevanță pentru fiecare copil. Am ajuns să deprioritizăm elevii pentru a bifa manualul, iar rezultatul este analfabetismul funcțional cu care ne confruntăm astăzi.

Școala nu e despre elevi. E despre funcții, bani și orgolii

În toți anii ăștia, sunt câteva lucruri care m-au preocupat constant. Nu ne-am întrebat încă, onest, de ce să mai vină copiii la școală azi. Care e rostul școlii în prezent, nu cel pe care îl avea atunci când aveam nevoie de oameni alfabetizați pentru a construi România modernă. Nu formăm, cu adevărat, profesori, ci specialiști în diverse discipline – fizicieni, biologi, matematicieni, filologi. Oameni mai conectați la o materie și la conținuturi decât la antrenarea unor minți și caractere. Nu e deloc întâmplător că «a termina materia» ajunge să fie mai important decât progresul real al fiecărui copil. Mulți nici nu știu să citească o programă școlară și aleg, pur și simplu, să «facă manualul».

Declarăm că educația este centrată pe elev, dar procesele care susțin sistemul nu sunt construite pentru elevi. Sunt construite pentru posturi și funcții, pentru câștigurile celor care produc manuale și auxiliare, pentru orgolii de statut – «disciplina mea e mai importantă», «merită mai multe ore». Și pentru un management al performanței care favorizează imaginea, nu impactul real.

Apoi, frica și neputința sistemică sunt cultivate constant în școli, mai ales printr-un leadership păgubos. Aud des: «așa ni se cere», «trebuie să respect programa», «îmi cere ARACIP-ul». Și aceste mecanisme rămân chiar și atunci când demonstrezi, cu legislația în mână, că lucrurile nu stau așa, că există opțiuni. Mai nou, apare tot mai des și «îmi cer părinții să fac tot manualul». Asta spune mult despre felul în care alegem să ne poziționăm ca profesori.

Analfabetismul funcțional cu care ne confruntăm astăzi are legătură directă cu felul în care ne-am exercitat rolul. Copiii de acum cresc în jurul unor adulți care sunt, la rândul lor, în zona disfuncțională sau minim funcțională – părinți, profesori, antrenori, vecini. Sunt, de fapt, foștii noștri elevi pe care nu i-am văzut, pe care i-am lăsat în urmă, preocupați fiind să ne «terminăm materia».

Imaginea profesorului încurcat de prezența elevilor în clasă m-a bântuit multă vreme

Ca metodist și, mai târziu, ca formator și evaluator de profesori, am cunoscut mulți colegi capabili să creeze întâi o relație și un spațiu sigur, conectând învățarea cu viața reală. Din păcate, am văzut și nepermis de multe școli cu practici păguboase, născute din felul absolut inadecvat în care ne formăm profesorii sau din ignorarea modului în care învață creierul. În aceste clase, profesorul doar transmite informații și cere reproducerea lor, fără feedback și fără să implice curiozitatea copilului. Astfel de practici nu dezvoltă competențe, pentru că informația nu este internalizată și nu poate fi folosită pentru a rezolva o problemă concretă.

Dar cel mai mult m-a bântuit imaginea «profesorului-administrator de resurse», cel care pare încurcat de prezența copiilor în clasă. Îmi amintesc o școală întreagă în care, într-o zi, toți profesorii numărau absențe pentru raportul la «Cornul și laptele» în loc să fie la catedră. Această lipsă de responsabilitate, unde improvizația – «văd eu ce le spun, doar predau asta de 10 ani», «scrieți despre ce știți», «conspectați de la pagina» – și «chiulul profesorului» sunt mascate de birocrație, este o realitate pe care am întâlnit-o mult prea des.

„Lumea noastră și lumea profesorilor sunt complet paralele”

Cred că una dintre cele mai tulburătoare experiențe trăite ca profesor a fost aceea de a fi elev pentru o zi alături de copiii cărora le eram diriginte. Voiam să înțeleg de ce «nu vor să învețe elevii», mai ales la anumite discipline, și ce am putea face altfel ca să ne fie tuturor mai bine. A fost năucitor și neînchipuit de trist. Am înțeles că elevii vin la școală mai ales pentru socializare, că au zeci de alte lucruri «vitale» pentru ei. Peste bucuria și trăirea intensă din pauze, intră profesorii, fiecare cu disciplina sa, fără nicio legătură cu ce a trăit copilul în ora anterioară sau cu ce are după, fiecare profesor cu stilul său, fiecare cu așteptările sale, fiecare năspustind asupra copiilor o multitudine de concepte abstracte și de terminologie foarte tehnică, fiecare purtând convingerea că ceea ce are de spus e critic pentru toată lumea.

Am văzut cum se simte ceea ce o elevă a definit așa: «lumea noastră și lumea profesorilor sunt complet paralele. Se întâlnesc foarte rar și atunci e foarte frustrant de ambele părți. Fiecare însă crede că știe totul despre lumea celuilalt». Am înțeles atunci că nu avem copii care trebuie «reparați», că aceștia nu au butoane magice de motivare și că ar trebui să fie misiunea școlii să asigure coerență și relevanță în învățare.

Pentru 20% performeri sacrificați 80% dintre copii

Îmi amintesc o conversație pe care am avut-o imediat după revoluție cu un coleg din UK venit într-un schimb de experiență la noi. În vremea aceea eram complet dedicată pregătirii copiilor pentru concursuri școlare, mai ales pentru olimpiada de limba și literatura română și eram foarte mândră de rezultatele de la națională. M-a descumpănit rău afirmația lui categorică: «pentru 20% performeri sacrificați 80% dintre copii». Nu mi-a fost deloc ușor să accept că omul chiar avea dreptate. Să mă văd pe mine dând atât de mult spațiu și atât de multe resurse celor «buni» și să am atât de puține soluții pentru cei care formau marea masă de copii din clasă. Mi-am dat seama că aproape că nu-i mai vedeam pe cei care nu puteau încă și pentru care ajutorul potrivit ar fi avut potențialul de a le schimba poate traseul de viață.

Cea mai mare iluzie a școlii românești

Iluzia mea cea mai mare a fost că scăpăm de toată demagogia și de lemnoleza comunistă din educație, de perspectiva strâmbă, mincinoasă, de impostura academică, de schilodirea caracterelor, de disprețul față de învățare și față de valorile autentice. Din păcate, așa cum observa domnul Liiceanu, am luat cu noi și, mă tem că purtăm în noi, «strigoii»: patriotismul de fațadă, lipsa reperelor, lipsa încrederii în puterea educației, lipsa capacității de a vedea, de a iubi și de a susține sănătos creșterea copiilor acestei țări.

Avem un sistem traumatizat și traumatizant

Avem un sistem traumatizat și traumatizant, cu un corp profesoral căruia i s-a spus constant că nu este destul de bun, cu inspecții care au cultivat dubla măsură, lipsa unor standarde comune, birocrația, cu «tranziții» și «reforme» niciodată finalizate, cu marginalizarea și pedepsirea publică a celor care au ieșit din rând, cu multă invidie profesională și mult prea puțină meritocrație, cu miniștri care nu rezistă mai mult de un an în funcție, cu o cumplită lipsă de claritate pe direcție și pe așteptări, pe ce este non-negociabil și pe care este zona de autonomie reală.

Tind să cred că cea mai mare vulnerabilitate este absența cvasigeneralizată a responsabilității pe întreaga verticală a educației. Nu avem criterii de performanță și nu avem consecințe. Nu răspunde nimeni pentru calitatea slabă a unui document curricular. Nu răspunde nimeni pentru o formare inițială a profesorilor decuplată de realitatea din majoritatea școlilor noastre. Nu răspunde nimeni pentru calitatea procesului de învățare din sala de clasă. Nu răspunde nimeni pentru dimensiunea înspăimântătoare a analfabetismului funcțional. Nu răspunde nimeni pentru cultura și climatul școlar toxic, pervertit, care încurajează bullyingul și violența uneori extremă. Nu răspunde nimeni pentru furtul intelectual. Nu răspunde nimeni pentru că avem un sistem educațional disfuncțional, care se susține în primul rând pe sine și politrucii, și mult prea puțin copiii. Sunt sigură că orice părinte mai poate pune încă multe pe această listă.

Educația suferă în primul rând de neiubire

Încă îndrăznesc să visez că vom înțelege cândva, cât mai mulți dintre noi, că educația nu poate fi tratată doar tranzacțional – fabrică de diplome/certificări, loc pentru sinecuriști, chinul necesar din viața omului care-și «tocește coatele» pe băncile școlii pentru un post mai bun, jucăria profesorului pentru alinarea orgoliului personal etc. Că educația merită iubită și onorată, pentru că de ea depinde siguranța noastră națională, prosperitatea noastră colectivă, sănătatea noastră civică. Frumusețea ei e dată de faptul că ea ne aparține tuturor, că fiecare voce este la fel de importantă și că, dacă n-o mutilăm, la fiecare atingere ne face mai buni. Aș încheia cu un gând: cred că educația suferă în primul rând de neiubire.