Articol de Daniel Scorpie – Publicat joi, 14 mai 2026, 11:57 / Actualizat joi, 14 mai 2026 21:32
Chivu n-a intrat în istoria lui Inter, pentru că deja era acolo, după ce a reușit „Tripla” acum 16 ani în echipa legendară condusă de Mourinho.
Cristi Chivu a accesat ceea ce-a fost imposibil pentru (mult) mai experimentații predecesori antrenori nerazzurri, devenind și primul în cei 118 ani de existență ai clubului de pe „Giuseppe Meazza” cu „event” făcut ca jucător și ca tehnician.
Mai pun la socoteală că a câștigat „scudetto” și cu echipa Primavera, certificatul său de naștere într-o nouă carieră, începută în subsol (Parma chiar acolo era, mai aproape de Serie B decât de supraviețuire) și care a continuat cu un formidabil dublu salt mortal.
Discursul și-a păstrat nota dominantă, mereu despre ceilalți
Pentru că acum exact un an Chivu se aduna după un eșec dureros la Empoli și tremura într-o cursă în care puțini îi dădeau șanse să reușească. Iar astăzi, se uită în jos în Serie A (în pericol de a ameți), la 15 puncte distanță de fosta campioană și 18 de rivala rossonera, de care a fost învins tur-retur, și aduce a zecea Coppa Italia. Ambele la prima stagiune pe banca nerazzurrilor, într-un moment în care nu are în spate decât 69 de meciuri ca antrenor la seniori!
Cristi Chivu și un gest cât o mie de cuvinte după finala Cupei Italiei câștigate de Inter, 2-0 cu Lazio
Sunt mult mai puține decât țigările topite, ascuns de ochii lumii (și-a păstrat viciul de pe vremea când era jucător!), pentru a se descărca de presiunea pe care mereu a ținut s-o ia de pe umerii elevilor săi. Dacă discursul și-a păstrat o notă dominantă, atunci acesta a fost întotdeauna despre ceilalți.
Nota 10, a Nadiei, despre care a amintit la conferința de presă pe Olimpico, a atribuit-o cu modestie nedisimulată echipei. A refuzat zecele, acordat „cu laude” la zona mixtă de căpitanul Lautaro și de omul finalei Cupei, Dumfries, celui care le-a resetat mințile după supliciul de la Munchen și a făcut abil „Pacea de la Charlotte” între golgheterul și regizorul lui Inter. „Nu te poți întoarce ca să schimbi începutul, dar poți începe să schimbi sfârșitul…”. Și chiar așa a fost.
Chivu a preferat să facă mereu un pas în spate sau lateral, să iasă din prim-planul pozei triumfătorilor. La fiesta de după titlul câștigat matematic contra Parmei, l-am văzut cum s-a simțit stânjenit când a fost împins în fața Peluzei Nord, alunecând pe o panglică de hârtie. A arătat atunci cu degetele spre jucători, la fel cum, la întâlnirea cu presa, a ținut să-i scoată în față pe cei din stafful său, care au ajutat-o pe Inter să înscrie 85 de goluri în campionat, 115 în tot sezonul, 25 din faze fixe și așa mai departe.
Chivu și-a pierdut ego-ul în 2010, dar Inter i l-a redat acum!
Chivu n-a apărut în tradiționala poză în care antrenorul este aruncat pe brațe de jucători. Nu pentru că a amânat-o, poate, pentru celebrarea oficială de duminică, pe stadion și apoi în autocarul deschis care va parcurge drumul către Dom. Ci pentru că, așa cum a dezvăluit, „sunt o persoană neobișnuită, a trebuit să vorbesc cu mine însumi la un moment dat între viață și moarte, așa că atunci mi-am pierdut ego-ul. Nu simt nevoia să vorbesc despre mine”.
Nu, „Domnul Dublă”, nu mai e cazul acum! Titlul și cupa (performanță cotată cu 20 și mai mult la casele de pariuri) însemnau rezultate nescontate la startul sezonului, precum eliminarea din Liga Campionilor cu Bodo/Glimt, o pată pe care și-a asumat-o.
Cristi Chivu a sărbătorit cu familia câștigarea Cupei Italiei/ foto: captură sport.ro
„Eventul” nu e eventual al lui Chivu. Desigur că are merite Marotta, care a pariat câștigător pe el în dauna lui Cesc Fabregas. Că au contat slăbiciunile rivalilor, care s-au ascuns însă mereu în spatele obiectivului de „Top 4”. Că a avut un lot valoros, cu jucători trecuți prin două finale de Champions League. Că a câștigat doar cu echipele mici și prea puțin cu granzii Seriei A – excepția s-a produs (diz)grație lui Bastoni și arbitrului – și s-a predat în fața forțelor Europei.
„Dubla” istorică este (mai ales) a ta, Cristi! Nu trebuie să îți ceri scuze în numele celor care „ți-au rănit fetele” de-acasă. Așa cum ai purtat torța olimpică în iarna pe care mulți nu te vedeau s-o prinzi la Milano ca antrenor al noii campioane, așa cum ai primit binecuvântarea Papei la Vatican și așa cum ai vorbit în fața președintelui Mattarella despre valorile pe care fotbalul să le transmită copiiilor, la fel trebuie dat acum Cezarului ce-i al Cezarului!
„Mister Doblete” păstrează pentru el misterul succesului cu echipa pe care a protejat-o cu casca de dușmani și de polemici de tot felul și pentru care aproape și-a dat viața. Iar viața i-a întors sacrificiul mai repede decât se aștepta.