De o manieră care în zilele noastre ar putea trece drept clasică, depășita sau vintage, l-am întrebat pe bătrânul Google care e cea mai săracă țară care a câștigat vreodată Concursul Muzical Eurovision. Răspunsul este Ucraina. Apoi după ea vine Serbia. A treia excepție este Iugoslavia.

Spun excepție pentru că, în rest, acest concurs a fost câștigat de țări cât de cât stabile financiar, care și-au permis să găzduiască un eveniment de o asemenea amploare. Irlanda și Suedia au câștigat de câte șapte ori, iar Franța, Luxemburg, Olanda și Marea Britanie au câștigat de câte cinci ori. Israelul e pe locul trei cu patru trofee.

Am folosit cuvântul groază în titlu pentru că sărăcia vine cu groază după ea de cele mai multe ori, excepție făcând doar cei suficient de iluminați cât să se mulțumească cu hrană spirituală, apă și energie divină. Motivul pentru care Bucureștiul nu ar putea organiza Eurovision-ul este că Bucureștiul nu și-ar permite să organizeze Eurovisionul. Cred eu, e posibil să n-am dreptate. Au mai fost momente când n-am avut dreptate și a fost mai bine așa.

Într-un context în care multe cartiere ale Capitalei încă petrec foarte mult timp fără apă caldă, e greu de crezut că s-ar găsi prin bugetul primăriei generale vreo 20 de milioane de euro ca să răsune Bucureștiul de la semihituri internaționale. Sau chiar mai bine de 20, pentru că, de exemplu, ediția de anul trecut din Elveția a costat 62 de milioane de euro, iar cea de anul acesta de la Viena între 22 și 30 de milioane. Evident, banii nu-i dă doar orașul gazdă, dar cea mai mare parte a acestora de acolo vine.

Eu, personal, chiar dacă am scris semihituri în paragraful anterior, sunt leșinat după Eurovision. Nici nu mai știu de când mă uit, dar în fiecare an fac tot ce e omenește posibil ca să nu ratez finala. Nu mă omor după muzica de acolo, rar sunt piese pe care să le mai ascult ulterior, dar spectacolul în sine mă sparge pur și simplu.

Nu știu ce m-aș fi făcut în viața asta fără muzică, așa că m-am întrebat de ce, Doamne iartă-mă, continui să mă uit, deși cele mai multe cântece pe care le descopăr aici sunt pentru alte gusturi, nu pentru ale mele. Chiar și așa, să fie clar, nu e un concurs pe care să-mi fie greu să-l ascult.

Lăsând la o parte regia foarte mișto din timpul transmisiei în direct, imaginea care e impecabilă, montajul sincronizat cu muzica, totul gândit milimetric, grandoarea scenei, grafica deseori impresionantă, luminile care sunt ele însele un spectacol, diversitatea participanților și a genurilor muzicale, felul în care fiecare melodie e pusă în scenă, căpătând o identitate proprie, că nu vine unu’, se pune la microfon și gata, e un produs premium oricum aș da-o, dar, cu toate astea, am ajuns la concluzia că mie cel mai mult la Eurovision îmi plac comentariile. Să mă văd cu un grup de prieteni care și ei sunt pasionați de acest concurs și să stăm să comentăm ca niște cațe. E fenomenal, recomand oricui.

Eu am încercat acest lucru inclusiv cu prieteni buni de-ai mei care nu se uitaseră în viața lor la Eurovision și tot a fost frumos, mai băgam un remi, mai un whisky mic. E mai pe șmecherie cu oameni pasionați și care pun suflet în comentariile pe care le fac referitor la participanți. Și se poate comenta orice. Vocile, costumele, inclusiv prezentatorii din fiecare țară care anunță punctajul la final. Pe lângă asta, Eurovisionul naște multe controverse legate de te miri ce și e frumos să vezi de ce se mai supără lumea. Cum s-a supărat și anul acesta pe numele piesei românești. Mult succes, Alexandra! Piesa e țiplă pentru acest concurs. Are șanse mari să termine în primii zece.

(Mai jos e înregistrarea de la repetiția oficială)

Nu știu, dacă ar câștiga România și s-ar organiza la București, dacă m-aș duce să văd acest spectacol live, pentru că de vreo 10 ani ce se vede la televizor e senzațional ca și produs. Eurovisionul e ca imagine ca Nadia la paralele. În plus io, cum sunt scund, din sală n-aș vedea la fel de bine.

Mda, mă bucur că am împărțit cu voi aceste gânduri legate de relația mea cu Eurovision-ul. Vă doresc să vă uitați dacă vă face plăcere și să nu vă uitați dacă nu vă face, că și așa avem, în viață, parte de prea multe chestii care nu ne convin. Doamne ajută și Doamne ferește, Eurovisionul bucuria-mi crește. Adișorul Eurovisionorul.