Vladimir
Putin a ajuns la Beijing, la numai câteva zile
distanță după ce Donald Trump vizitase China. Deși poate să pară
paradoxal, există și o veste bună pentru România, spune analistul
Ștefan Popescu pentru „Adevărul”.
Xi Jinping și Vladimir Putin. FOTO: Profimedia
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
Președintele
rus Vladimir Putin efectuează o vizită la Beijing, unde a ajuns chiar marți, 19 mai, la doar câteva zile distanță de la încheierea
summitului dintre omologii săi Xi Jinping și Donald Trump.
Anul acesta marchează două momente importante în relația dintre cele două state: 30 de ani de la stabilirea parteneriatului strategic de coordonare dintre China și Rusia și 25 de ani de la semnarea Tratatului sino-rus de bună vecinătate și cooperare prietenoasă.
Autoritățile chineze susțin că această vizită oferă o nouă oportunitate pentru consolidarea relațiilor dintre cele două puteri. „Cele două părți vor profita de această ocazie pentru a continua aprofundarea și consolidarea relațiilor dintre China și Rusia, cu scopul de a aduce mai multă stabilitate și energie pozitivă în lume”, a declarat un purtător de cuvânt al Ministerului chinez de Externe.
Dincolo de toate acestea, există percepția că în
politică nimic nu este întâmplător, iar marile puteri nu lasă
nimic la voia întâmplări. Analistul de de politică
internațională Ștefan Popescu explică, pentru „Adevărul”, care ar putea fi legătura dintre cele două vizite în China, a lui Trump, respectiv Putin, dar și de noul echilibru de putere și relațiile în triunghiul SUA – China – Federația Rusă.
În
opinia analistului, se conturează un triunghi între Statele Unite
ale Americii, China și Rusia. Mai mult sau mai puțin cu sau fără
voia lor, cele trei mari puteri sunt acum obligate să colaboreze pe
anumite dosare, iar în anumite cazuri sunt chiar direct interesate
să o facă. Un punct de plecare ar fi o colaborare care vizează
opoziția față de Tribunalul Internațional de la Haga.
Dacă Rusia
și China este evident din ce motive se opun, Statele Unite ale
Americii nu au recunoscut acest tribunal nici măcar în timpul
mandatului unor lideri democrați, deși în unele rânduri au
încercat să se folosească de imaginea sa. A fost și cazul
fostului președinte Joe Biden, care nu a recunoscut Tribunalul
Internațional de la Haga, dar care a rezonat cu ideea ca Vladimir
Putin și anumiți generali și politicieni ruși să fie trași la
răspundere și aduși în fața instanței la Haga.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
Unde colaborează SUA cu China și Rusia
„Nu
este absolut deloc întâmplătoare această vizită și conturează
imaginea unui triunghi strategic global format din cei trei mari
actori: Statele Unite ale Americii, China și Federația Rusă.
Recentele dezvăluiri din presa americană că Donald Trump ar fi
interesat de o colaborare între China, Rusia și Statele Unite ale
Americii împotriva Tribunalului Penal Internațional de la Haga
întăresc această imagine, dacă, bineînțeles, se confirmă”,
spune Popescu.
Însă
colaborarea dintre cele trei superputeri s-ar putea înscrie și pe
alte coordonate. Alte potențiale dosare, inclusiv cel al Ucrainei,
ar fi în discuție. În ce privește dosarul descurajării nucleare
se poate vorbi de un consens.
„Primul
dosar este cel legat de descurajarea nucleară pe fondul răspândirii
tehnologiilor bazate pe inteligența artificială și sisteme
automate. Acesta este primul mare domeniu în care cele trei au un
punct convergent: evitarea unei escaladări necontrolate. A doua
chestiune este legată de menținerea în anumiți parametri a
crizelor majore, a rivalității, dar și a crizelor majore, având
în vedere că aceste crize se întrepătrund. Criza din Europa se
întrepătrunde cu criza din Orientul Mijlociu, care la rândul ei se
întrepătrunde cu criza din Indo-Pacific. Aceasta din urmă, din
fericire, nu a generat încă un conflict cald, așa cum se întâmplă
în Ucraina și în Iran, dar toate cele trei mari puteri sunt
prezente, într-o manieră sau alta, mai mult sau mai puțin, în
cele trei crize majore euro-asiatice, să le numim așa. Acestea sunt
marile lor domenii”, mai spune Popescu.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
Nu
în ultimul rând, analistul politic se referă și la un alt domeniu
de interes care face ca cele trei superputeri să urmărească un
compromis.
„Încă
un domeniu de interes este cooperarea energetică. Există un interes
al Statelor Unite ale Americii ca, pe fondul dificultăților
întâlnite și al problemelor de lungă durată care trebuie
rezolvate pentru a reporni – în cazul în care situația s-ar
stabiliza – industria de petrol și gaze și de produse derivate,
există un interes pentru asigurarea unor cantități suplimentare de
energie pe piață, în special din partea Federației Ruse. Aici
există un interes american și chinezesc de stabilizare a piețelor,
chiar dacă servește scopului Chinei de erodare a puterii americane.
Totuși, China nu are interes ca aceasta să se producă printr-un
șoc la nivel global, printr-o dezordine mondială care să-i
afecteze exporturile. China are nevoie de stabilitate și pe piețele
americană și europeană, având în vedere supracapacitățile sale
de producție industrială”, explică Ștefan Popescu.
Vești bune și proaste pentru România și UE
Pentru
România și Europa, o colaborare a celor trei granzi înseamnă
potențiale vești proaste, dar și unele bune. Evident, țările din
Estul Europei, așa cum este cazul României, Poloniei și al
statelor baltice, nu pot decât să privească cu îngrijorare orice
potențială colaborare ruso-americană. Trista amintire a împărțirii de la Yalta nu poate fi ștearsă complet din memoria istorică a est-europenilor, iar sensibilitățile sunt mari.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
„Niciodată
în politica externă nu există numai alb sau negru. Există nuanțe,
există și aspecte pozitive, dar și negative. Acest
dialog purtat între președinții Donald Trump și Xi Jinping, apoi între Vladimir Putin și Xi Jinping ne arată că lumea nu mai poate fi
controlată dintr-un singur punct, chiar nici în cadrul unui –
dacă ar exista în ipoteză, foarte puțin probabil – directorat
Statele Unite, China, Federația Rusă. Și aceasta poate fi și
chiar este o veste bună, nu numai pentru România, dar și pentru
Europa. Problema este dacă Europa are capacitatea ca, într-un
anumit cadru, să traiască o formulă de autonomie strategică cu
amprentă globală. În cadrul acestui proiect, foarte puține state
europene sunt dispuse să urmeze linia franceză. Germania dorește
să construiască un model propriu hegemonic, și insist pe acest
termen: proiectul de reînarmare germană are numai ca funcție
secundară creșterea capacității europene de apărare,
constituirea unui pilon european. Proiectul de reînarmare este un
proiect care servește strict, aproape strict, interesele germane,
interesele strategice și interesele industriale”, susține Ștefan
Popescu.
Ștefan Popescu. FOTO: Cătălin Mănescu
Deocamdată,
spune el, România se aliniază mai degrabă intereselor americane,
ceea ce face ca riscurile la adresa securității țării să fie
mult reduse. Principala perdantă în acest caz ar fi Franța.
Franța și Germania limitate, Turcia și Israel la apogeul puterii
„În
cazul României, Bulgariei și Greciei vorbim de state care sunt mai
degrabă pe linia înscrierii, alinierii la obiectivele strategice
americane. Și atunci, în acest peisaj foarte divers, este greu de
crezut că Europa va putea găsi, într-o formulă lărgită,
capacitatea de a fi un pol global. Și atunci, polul pe care îl va
construi Franța – unii economiști spuneau că Franța va construi
singură autonomia strategică – va fi unul modest ca impact asupra
sistemului internațional. Util în a adăuga în balanța de putere
la nivel global de o parte sau de alta, dar insuficient pentru a
face, a genera dinspre Europa un pol care să transforme triunghiul
în patrulater”, punctează Ștefan Popescu.
Turcia
reprezintă un caz aparte, consideră Ștefan Popescu. Dacă țările
din Estul Europei depind în general de Statele Unite ale Americii,
singura țară în măsură să le asigure securitatea, Turcia se
înscrie pe alte coordonate și este o putere regională care își
poate asigura și singură protecția. De altfel, odată cu
schimbarea fostei ordini mondiale, nici Statele Unite ale Americii,
dar nici China și nici Rusia nu mai au aceleași capabilități în
a-și extinde dominația. Exemplele Ucraina și Iran sunt poate cele
mai edificatoare, în care state medii reușesc cu relativ succes să
se opună planurilor Rusiei, respectiv SUA.
„Turcia
aș spune că nu merge exact pe aceeași cale, pentru că această
țară își creează propriul pol, chiar dacă va fi unul regional,
își creează propriul sistem. Faptul că cei trei mari actori
strategici nu mai pot proiecta putere nici măcar la nivelul unor
regiuni, cum este cazul Orientului Mijlociu. Statele Unite ale
Americii rămân actorul central în Orientul Mijlociu, acest lucru
este indiscutabil sub toate aspectele, dar Statele Unite nu mai au
capacitatea să proiecteze ordine globală la nivelul regiunii.
Singura regiune în care mai pot proiecta ordine globală este
regiunea Americilor, dar în rest nu mai au capacitatea să
proiecteze ordine regională așa cum o făceau în trecut. Aceasta
nu înseamnă că ceilalți doi actori, rus și chinez, pot proiecta;
nici măcar împreună nu mai pot proiecta”, mai afirmă el.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
Țări
precum Turcia și Israel au căpătat și multă relevanță și au
devenit adevărate puteri regionale. Ele profită din plin de pe urma faptului că nici Statele Unite ale Americii, dar nici Rusia și nici China nu sunt țări cu o putere la apogeu.
„Țări
ca Rusia și China nu mai pot proiecta și fiindcă există puteri
regionale cu capacitate de acțiune care contestă orice hegemonie
și, prin urmare, Turcia este unul dintre aceste cazuri. Israelul,
chiar Iranul – nu mai vorbim –, Arabia Saudită, toate aceste
țări au ca numitor comun o diversificare a parteneriatelor”,
încheie Ștefan Popescu.