Herta Müller, laureată a Premiului Nobel pentru literatură în 2009 /FOTO:X @edicionesiruela
O nouă carte de memorii semnată de Herta Müller, laureată a Premiului Nobel pentru literatură, readuce în discuție traumele nerezolvate ale comunismului și incapacitatea societății noastre de a-și asuma trecutul. Prin lentila unei copilării marcate de tăcere și a anilor de hărțuire din partea Securității, scriitoarea oferă în „Satul de la marginea lumii: scriind și supraviețuind în România lui Ceaușescu“ o radiografie tăioasă a unei țări care pare să fi perfectat, în timp, cea mai periculoasă dintre arte: cea a uitării.
„Ai batistă?” – aceasta era întrebarea pe care mama Hertei Müller i-o adresa în fiecare zi, înainte ca viitoarea scriitoare să iasă pe ușă. Călită de cei cinci ani petrecuți într-un lagăr de muncă sovietic, mama ei își arăta rar afecțiunea.
„Iubirea se deghiza într-o întrebare. Era singurul mod în care putea fi exprimată: cu prudență, pe tonul unei comenzi”, avea să mărturisească Müller în discursul de recepție al Premiului Nobel pentru Literatură, în 2009.
Pentru Müller, un romancier care a trăit sub dictatura comunistă din România, o batistă nu este niciodată doar o batistă. Când un om moare pe stradă, batista este „condoleanța mută” a trecătorilor care îi acoperă chipul. Atunci când este dată afară de la birou din motive politice, batista devine „proprietatea privată” pe care o așază pe treptele instituției pentru a-și marca noul spațiu de lucru. Un simbol fragil al demnității și al grijii în decenii de întuneric.
În noul său volum de memorii, scriitoarea explică cum persecuțiile Securității au transformat-o, de fapt, în autorul de geniu de mai târziu. O radiografie dură a unei țări care a învățat, mai bine ca oricine, să uite, scriu Foreign Policy și The Telegraph.
Copilăria din Banat și absurdul totalitar
Născută în 1953 într-o comunitate de șvabi din Banat, Herta Müller a crescut sub semnul tăcerii și al izolării. Acasă, părinții ei refuzau să înfrunte capitolele negre ale istoriei: tatăl, fost soldat în trupele Waffen-SS, nega crimele nazismului, în timp ce mama refuza să vorbească despre trauma lagărului sovietic.
Evadarea la oraș a însemnat un post de traducător într-o fabrică de mașini hidraulice, dar și începutul coșmarului. Refuzul ei de a deveni informator al Securității a declanșat o campanie brutală de hărțuire: percheziții, supraveghere și acuzații absurde. Într-un episod de un umor negru, Müller a fost interogată ore în șir pentru că a cumpărat nuci de la un țăran din piață, fiind acuzată că „subminează prețurile de stat”. „Dar nu exista un preț fix”, notează ea, „statul nu avea nuci”.
Concediată și etichetată drept „parazită” sau „prostituată”, Müller a cochetat cu ideea sinuciderii – un act tabu, aflat în contradicție flagrantă cu „fericirea” oficială a poporului român. Însă amenințarea directă a unui securist a trezit în ea o reacție inversă: o sete acută de viață și de revoltă.
Exilul și suspiciunea generalizată
După ani de șicane, birocrație kafkiană și mită, Müller a reușit să emigreze în Germania de Vest în 1987. Absurdul nu s-a oprit însă la graniță. Dacă în România trebuia să demonstreze că nu este agent german, odată ajunsă în Occident a fost nevoită să convingă serviciile secrete vest-germane că nu este spion al Securității.
Memoriile sale, structurate sub forma unor interviuri realizate de editoarea Angelika Klammer, desenează portretul unei femei de o rezistență remarcabilă. Müller descrie viața din spatele Cortinei de Fier ca pe o alegere imposibilă între „distrugerea prin conformism sau autodistrugerea prin nesupunere”. Pentru a-și păstra demnitatea, scriitoarea povestește cum insista să se machieze riguros înaintea fiecărui interogatoriu, demonstrând torționarilor că încă nu devenise indiferentă față de ea însăși.
„Securitatea ar trebui să primească jumătate din Nobel”
Dincolo de tragedie, cartea abundă în momente de un absurd comic veritabil. În România lui Ceaușescu, lectura era privită cu suspiciune: „Riscai să devii profund”, glumește amar autoarea. Iar obținerea actelor de plecare semăna cu un coșmar birocratic: „Nu aveam coș de fum, dar aveam nevoie de o ștampilă de la Oficiul pentru Coșuri de Fum care să ateste că nu am coș de fum”.
Poate cea mai cinică anecdotă rămâne cea în care un fost agent care îi asculta apartamentul a pretins, ani mai târziu, că Securitatea ar merita jumătate din premiul ei Nobel. „Până la urmă”, i s-a spus, „datorită lor ai avut despre ce să scrii”.
Prin acest nou volum, Herta Müller nu doar că își completează autoportretul, dar lansează un avertisment sever unei Românii contemporane care preferă amnezia colectivă în locul unei reconcilieri reale și dureroase cu propriul trecut comunist.
Ți-a plăcut articolul?
Vrem să producem mai multe, însă avem nevoie de susținerea ta. Orice donație contează pentru jurnalismul independent