Născut
într-o mahala a Galațiului, într-o lume pestriță, printre bogătași și
cerșetori, proxeneți și comis-voiajori, evadați din ocne, nebuni și simulanți,
micul Mistocli a cucerit Bucureștiul și apoi inimile tuturor românilor.
Compozitorul care a dat muzicalitate filmelor și ale cărui șlagăre au fost
fredonate generație după generație a sfârșit în anonimat, într-o casă cu
pereții coșcoviți, pe care atârnau laurii unei epoci apuse.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
Ne întoarcem în anii ’60. Un eveniment excepţional
se întâmpla: Iuri Gagarin a zburat în Cosmos. Redacția muzicală a Radioteleviziunii și-a
propus să celebreze evenimentul epocal și i-a invitat pe Temistocle Popa, Radu
Șerban, Vasile Veselovschi și George Grigoriu, supranumiți „cvartetul muschetarilor“, și a comandat fiecăruia
câte un cântec pe tema „Gagarin și Cosmosul“. La acea vreme, în vogă erau
ritmurile de cha-cha, twist și rock. Atunci, Temistocle Popa, bănuind că
prietenii săi vor apela la una dintre aceste formule, a ales notele unui vals. „Am
folosit legănarea unui vals prin care coboram pe Pământ povestea cosmică a lui
Gagarin“, povestea marele compozitor în cartea autobiografică. Comisia care a
ascultat cele patru cântece a acceptat melodiile după ritmurile în vogă și le-a
dat consimțământul pentru a fi orchestrate și înregistrate, însă cântecul lui
era „mult prea liric“, or, a spus unul dintre membrii comisiei, „un cântec pe o
asemenea temă trebuie să fie maiestuos, să aibă un ritm alergic, optimist“.
Cu
cântecul în buzunar și cu durere în suflet, Temistocle Popa s-a întors acasă.
Nu a dormit toată noaptea, a stat la pian și a căutat să compună o melodie care
să fie pe placul comisiei. Așa cum era de așteptat, noua melodie a primit undă
verde de la comisie și astfel cele patru cântece care sunau cam la fel au fost
difuzate intens la radio, doar că niciunul nu a devenit șlagăr.
Hitul visat: „Lalele“
Cântecul
pe care îl compusese inițial în cinstea cosmonautului rus l-a aruncat în fundul
unui sertar și acolo ar fi murit dacă, într-o bună zi, Luigi Ionescu nu l-ar fi vizitat și nu ar fi
ascultat câteva din noile compoziții ale compozitorului. „Mi-am scos din dosare
manuscrisele sperând ca măcar unul sau două cântece să-l cucerească pe Luigi.
Între ele, și cântecul uitat pe fundul sertarului. Luigi Ionescu m-a rugat să-l
repet și, în timp ce mă executam, s-a ridicat din fotoliu, s-a apropiat de mine
și a început să fredoneze melodia. «Asta-i! a exclamat el. Asta-i ce căutam.
Dar nu în ritm de vals, ci în ritm de cha-cha». Luigi a și prins să schițeze
pași de dans, în timp ce cânta piesa, pe care a învățat-o într-o clipită. Nu ne
mai rămânea decât să-i punem cântecului un titlu. La un moment dat, jucându-se
lângă mine cu clapele pianului, Luigi a exclamat: «La, la, la, le, le! Asta-i!
Lalele!». Lalele? M-am mirat. Mda, floare frumoasă… dar n-are parfum. Și ce
vrei să fac cu ea? «Cum adică ce să faci cu ea? S-o pui titlul bucății. Are tot
ce-i trebuie, nu-ți dai seama? Îți aduce în gând primăvara și, pe deasupra, se
mai pronunță și ușor, ba chiar e muzicală ea însăși, cu atâtea vocale!» și s-a
apucat să cânte de se cutremura tot apartamentul: «Lalele, lalele, frumoasele
mele la-le-le!»“.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
Cu Luigi
Ionescu nu se putea pune nimeni, astfel că Temistocle Popa a dat fuga la Aurel
Storin care, inspirat, a și compus versurile. A doua zi piesa a fost
orchestrată și a fost introdusă în spectacolul „Concert Express“. În seara în
care Luigi Ionescu a lansat cântecul, Temistocle Popa se afla în orchestră, cu
saxofonul de gât. Din primul moment, își amintește el, reacția sălii a fost
uluitoare: spectatorii fremătau, iar la final s-au ridicat cu toții în
picioare, într-o vijelie de aplauze și de bis-uri. „Și dacă în prima seară am
crezut că este vorba de o întâmplare, de un public din cale-afară de generos,
în serile următoare mi-am dat seama că melodia are «ceva» pe placul celor
mulți. Ce anume era acel «ceva» n-am lămurit-o nici până astăzi֧“, mărturisea
el. Cântecul a devenit șlagăr. „Mai mult decât compozitorul piesei, el,
interpretul, și-a legat numele de cântecul «Lalele»“, povestea Temistocle Popa.
„Turtureaua“ de la
fereastra lui Paul Constantinescu
Dar nu
numai lalelele i-au marcat existența maestrului Temistocle Popa, ci și
„Turturelele“, un alt șlagăr. În primăvara anului 1963, compozitorul abia se
mutase în fostul apartament al Mariei Tănase, pe strada Traian, în apropierea
Foișorului de Foc. Deasupra, la etajul 1, locuia reputatul muzician Paul
Constantinescu, cu soția sa, Marica. În schimb, la parter, aveau loc permanent
repetiții cu numele la modă ale genului, Trio Grigoriu, Surorile Kozac, Trio
Armonia, nemaivorbind de diverși soliști. Evident, hărmălaia muzicală ajungea
la Paul Constantinescu, care a propus, delicat, o împărțire echitabilă a orelor
de studio, încât să nu fie deranjată niciuna din părți, povestea fiind făcută
publică de Octavian Ursulescu în Colecția „Maeștri“.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
Într-o
bună zi, Temistocle Popa a fost oprit în fața casei de vecinul său, care se
îmbolnăvise în primăvara acelui an, şi care l-a rugat: „Dragul meu, pe balconul
nostru s-a pripășit ieri un pui de turturea. N-ai vrea să-l iei și să-l
îngrijești dumneata? Ești mai tînăr și, poate, ai mai mult timp decît mine…“. Spre sfârșitul toamnei,
Paul Constantinescu a murit și, odată cu el, s-a stins și muzica de la pian.
Astfel, Temistocle Popa îi datorează cântecul de mare succes „Turturele“,
inspirat, într-o dimineață însorită, de turtureaua pe care i-o dăduse în grijă,
și pe care l-a compus în mai puțin de o oră, pe versurile semnate de Angel
Grigoriu și Romeo Iorgulescu. L-a cântat și l-a înregistrat tot Luigi Ionescu.
Fanfara
din inima fiecărui oraș
De
altfel, toate șlagărele lui Temistocle Popa au o poveste în spate. „Trecea
fanfara militară“, șlagărul care s-a născut câțiva ani mai târziu, interpretat
de Dan Spătaru, a fost compus în primăvara anului 1968. Compozitorul își
amintește cum, într-o dimineață, a deschis ziarul „Scînteia“ și și-a aruncat ochii
pe un articol în care se vorbea de fanfarele care cântau, cândva, duminica,
prin parcurile și grădinile publice și care încântau lumea cu valsuri și
marșuri melodioase, cu uverturi celebre, cu muzică de promenadă. „Mi-a răsărit
deodată în fața ochilor imaginea fanfarei militare care îmi luminase copilăria
și adolescența. Mi-am amintit și de fanfara militară din orașul natal care,
duminica dimineața, trecea, cântând din toate surlele și tobele, pe Calea
Domnească, în drum spre grădina publică“. Atunci, s-a sfătuit cu Mircea Block
și împreună au pritocit un text despre o fanfară, despre un tambur major
înarmat cu un buzdugan strălucitor, despre alaiurile de oameni care însoțeau
alămurile. Așa s-a născut șlagărul „Trecea fanfara militară“.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
Din
păcate, și acest cântec a zăcut mult timp prin fundul unui sertar al
Radiodifuziunii. Comisia de creație i-a dat notă bună, dar mai era cale lungă
până la emisie. Mulți dintre redactorii muzicali ai vremii nu erau convinși de
cântec. „Numai eu știu cât m-am zbătut, cât m-am rugat, și nu mai eram de mult
timp un începător, de atotputernicii redactori ca să-i conving ca marșul meu să
fie transmis, în mod experimental, într-o emisie de tineret. Până la urmă, cu
greu, mi s-a dat totuși încuviințarea. Îmi spuneam că marșul meu va trezi, fără
doar și poate, amintiri legate de tinerețe, de anii serviciului militar, de
primele idile înfiripate duminica în parcul public al orașului…“.
Când i-a
prezentat compoziția lui Dan Spătaru, acesta s-a entuziasmat de la prima notă, fiind convins de
inevitabilul ei succes. „N-am mai avut nevoie de alt îndemn și, radiind de fericire, am
așezat compoziția pe pupitrul dirijoral al lui Sile Dinicu“, povestea autorul.
Dar caznele nu se sfârșiseră. Dinicu, văzând despre ce este vorba, s-a răstit:
„Doar n-ai vrea Temi să-mi transform orchestra în fanfară?“. Când ultimul acord
s-a stins, întreaga orchestră a sărit în picioare și a strigat „Ura!“. Era semn
că se năștea un nou șlagăr. Răpit de entuziasmul general, Sile Dinicu a aprobat
înregistrarea piesei. Când negativul a fost gata, Dan Spătaru a cântat într-o
interpretare de zile mari, iar Tudor Vornicu a programat cântecul într-o
emisiune de sâmbătă seara. A doua zi, fiecare oraș care avea o grădină publică
sau o stradă mare era convins că i se dedicase lui cântecul. Dar nu doar lui
Dan Spătaru i-a compus șlagăre, ci și Margaretei Pâslaru, Andei Călugăreanu,
Angelei Similea, lui Adrian Romcescu și lui Gheorghe Dinică.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
„Veronica“,
basmul muzical
Temistocle
Popa a făcut istorie și în cinematografie, compunând mai multe muzici pentru
filme – însă,
așa cum mărturisea, „Dintre cele 50 de muzici de film pe care le-am creat,
«Veronica» rămâne pe primul loc“. Și amintirile lui se întorc pe platourile de
filmare în anul 1972: „Veronica, Veronica, fată bună şi cuminte… A fost mai mult decât un film, a fost un basm. Un basm despre
Veronica, o fată bună și cuminte care a primit o traistă fermecată de la o
zână. A trebuit să cânt, să spun câteva replici pentru ca Elisabeta Bostan să
vadă de ce sunt în stare“, spunea Lulu Mihăescu, care a rămas eroină pentru o întreagă
generație. „După părerea mea, muzica de film trebuie să fie o operă pusă în
slujba filmului. Filmul impune altă tehnică de scriere, de gîndire. Iar muzica
de film cred că este o culme pentru un compozitor, o reuşită la care visează
toţi. Pînă nu de mult, noi, compozitorii de muzică ușoară, eram evitați. S-a
dovedit însă pe plan mondial, că muzica de film se situează mai degrabă între
muzica simfonică şi cea uşoară, fiind o muzică aparte, mai accesibilă, mal
simplă şi mai melodioasă. Majoritatea şlagărelor care rezistă peste timp s-au
lansat în filme“, mărturisea Temistocle Popa pentru Almanahul „Cinema“.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
El
considera că o muzică de film bună trebuie să fie prezentă, dar să nu
deranjeze, să urmărească şi să susțină acțiunea. „Bach se poate potrivi
oriunde, dar pentru înțelegerea spectatorului, pentru susținerea subiectului,
este nevoie ca muzica să nu ilustreze, ci să sugereze ceea ce se vede pe
imagine. Mă surprinde că la noi nu se fac filme muzicale, comedii muzicale.
Sînt rentabile şi plac tuturor. De ce să facem coadă la musicalurile străine
cînd le-am putea avea pe ale noastre? Am făcut şi noi cîte degete la o mînă şi
le-am desființat apoi şi pe acelea. Alții, din o sută, scot unul bun“,
mărturisea într-un interviu mai vechi. Tot Temistocle Popa a semnat și muzica
pentru filmele „Secretul lui Bachus“, „Sosesc păsările călătoare“, „Cântecele
mării“, „Astă seară dansăm în familie“, „Căsătorie cu repetiție“ – și lista e lungă.
Șlagărele
de la Festivalul Mamaia
Numele
lui Temistocle Popa se leagă în mod definitiv și de Festivalul de la Mamaia,
acolo unde a lansat șlagăr după șlagăr. În 1966, Temistocle Popa s-a prezentat
la festival cu piesa ce avea să devină un șlagăr uriaș, „Măicuța mea“,
interpretată de Dan Spătaru. La concert, publicul a bisat, dar juriul a fost de
altă părere. Cântecul n-a luat nici măcar o mențiune, compozitorul fiind totuși
premiat pentru „Olimpiada tinereții“. Însă, compozitorul Gherase Dendrino l-a
asigurat pe Temistocle că piesa va fi pe toate buzele. Și așa a fost.
Festivalul de la Mamaia era locul unde se nășteau șlagăre an de an.
De altfel, el însuși spunea într-un interviu pentru revista „Flacăra“ că
așteaptă ca la concursul din anul 1966 „să se lanseze şlagăre, aceasta fiind
menirea unui festival. Personal, sînt destul de optimist în această privinţă;
cred că de aici îşi vor lua zborul cel puţin 12 melodii de real succes, pe care
să le cînte toată lumea“.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
Spre
sfârșitul vieții sale, festivalul nu mai era ce a fost odată, remarca
Temistocle Popa cu decepție în glas. „Nu trebuie să se uite că el a fost
înființat de noi, compozitorii, prin Uniunea noastră, în 1963, iar acum nu mai
avem loc acolo! Mamaia a decăzut încet-încet, a ajuns azi ce se vede și din
acest motiv compozitorii profesioniști s-au cam retras, și rău au făcut. În
toată această bătaie de joc, piesele fără valoare încurcă titlurile cu adevărat
valoroase, care mai apar pe ici, pe colo. A nu se înțelege că resping muzica
tinerei generații, nici vorbă de așa ceva, mi-au plăcut 3 Sud Est, apreciez
trupa Holograf, pentru că fac muzică accesibilă“, mărturisea cel care scrisese
istorie la acest festival. Pe vremea când el ridica publicul în picioare la
Mamaia, își amintea că piesele lansate se cântau tot anul, la Radio și TV, iar
publicul avea de unde să aleagă, însă acum „se selecționează cîntece care în
mod normal ar fi trebuit respinse“.
Temistocle Popa în perioada în care compunea șlagăr după șlagăr
De la regiment, în formația lui Malagamba
„În anul
nașterii mele, la 26 iunie 1921, la Galați, a fost o mare inundație în
cartierul de jos al Galațiului. Crescuse Brateșul, balta imensă de la marginea
orașului, și puhoaiele lui năpădiseră și mahalaua noastră“. Părinții săi au
visat de când știa el să se mute de aici, din mahalaua cu case de paiantă, dar
nu și-au permis niciodată. Așa a ajuns să crească Mistocli în mahalaua Bădălan
din spatele Gării. Aici, „viața era agitată, învolburată, densă, multicoloră,
te puteai plânge de sărăcie, nu și de cenușiul ei. Galațiul, cu toate porturile
epocii, era un amestec cosmopolit de cafenele și de cocioabe, peste care bătea
«vântul oceanului». Mișuna aici, într-o fierbere de viespar, o lume pestriță,
bogătași și cerșetori, proxeneți și comis-voiajori, traficanți de stupefiante
și actori ambulanți. (…) Se vorbeau toate limbile, se schimbau bancnote emise de toate
băncile, fluturau în vânt pavilioane de pretutindeni“, descria el lumea în care
s-a născut.
publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>
Strada
Vezuviului, unde el s-a născut într-o casă de grund galben, răcorită de o
iederă bătrână, avea nu mai puțin de patru cârciumi: niște dughene prăpădite,
cu felinare strâmbe la intrare și cu geamuri pătate de fum și muște. În această
lume pestriță el a auzit primele melodii. „Rămâneam cu gura căscată în fața
cârciumilor cu uși deschise, ba uneori mă furișam și înăuntru, ascultându-i pe
vioriști, pe țambalagii și pe «guriști» până la scăpătatul lunii, uitând de
bătaia care mă aștepta acasă. Ziua, după ceasurile de la școală, hoinăream prin
fața frizeriilor cu uși de mărgele, așteptând cu nerăbdare clipa când bărbierul
fără clienți avea să-și omoare plictisul luând din cui mandolina și îngânând o
romanță sau un cântec de lume“.
„Mistocli, o să te faci
muzicant!“
Un chef
de-o noapte întreagă a tatălui său, State Popa, a fost picătura care a umplut
paharul. Mama sa, Maria Alexandrescu, l-a luat de mână pe Mistocli, s-au urcat
în primul tren și au ajuns la București în toamna anului 1930. Au ajuns la tanti Aneta care locuia la periferia
marelui oraș, într-o căsuță cu geamuri mici și cu gutui pe pervazuri. Aici,
micul Mistocli era din nou copil. Într-o seară, mama sa, care s-a întors din
marele oraș, i-a spus: „Mâine, Mistocli, o să mergem la regiment să te faci
muzicant“. Așa a ajuns împreună cu alte odrasle de oameni săraci copil de trupă
la muzica Batalionului de Gardă. „Copilăria și adolescența mea se confundă cu
tunica militară, căreia-i port cea mai vie recunoștință“. Primele lecții le-a
luat în curtea Regimentului 21 Infanterie, care era situat în fața Spitalului
Militar. Uneori, după asfințitul soarelui, îl bătea gândul să fugă pe poarta
cazărmii, dar a rămas. După un timp, a fost trecut, cu toba sa cea mică, în
fruntea fanfarei regimentului. Avea 15 ani când a început să cânte la picolă și
apoi la flaut. Apoi a urmat Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică, alături
de alți elevi ai școlii militare de muzică.
În primăvara anului 1945, povestește el mai
departe, s-a eliberat din armată, unde a încântat ofițeri și soldați
deopotrivă. Hoinărind prin București, pașii l-au purtat spre fostul regiment,
iar după o săptămână avea un angajament în formația bateristului Sergiu
Malagamba, cel care înființase în 1942 prima orchestră de jazz simfonic din
România. Din 1947, deși țara trecea printr-o perioadă grea, orchestra Malagamba
a cântat la popota Comisiei Aliate de Control, în restaurante și grădini cochete precum Cina, Lido
sau Athénée Palace. Se cântau șlagăre românești și
străine, iar publicul învăța să trăiască din nou după război. În sălile de
dans, programul era între orele 16.00 și 22.00, cu o pauză de 15 minute, în
care muzicanții primeau o friptură de oaie și două felii de pâine, plata fiind
de zece lei „stabilizați“. Apoi, a avut şansa să cânte sub bagheta unor
dirijori de elită, între care Gherase Dendrino, Ion Vasilescu, Elly Roman, H.
Mălineanu, Sile Dinicu, Gelu Solomonescu, Petre Firulescu.
Din
instrumentist a ajuns compozitor. „Am început prin a face orchestraţii pentru
diverși compozitori. Apreciindu-mi calitatea acestei prestaţii, mulţi dintre
cei care mă solicitau mă întrebau de ce nu mă apuc şi de compoziţie. Dar
momentul debutului a venit în 1954, când Henri Mălineanu a organizat un
concert, în care eu cântam la saxofon. Mi-a spus: «Scrie şi tu un cântec pentru
concertul nostru!». Şi aşa s-a născut prima mea piesă, «Vântule din
zare-albastră», cântată de două vedete ale vremii, Fedy Arie şi Micşunica
Gheorghiu“.
Temistocle Popa
În
Târgul Moșilor cu Maria Tănase
Destinul
marelui compozitor s-a împletit cu cel al unei alte legende, Maria Tănase.
Temistocle Popa i-a compus și un cântec de mare succes, „În tîrgul Moșilor“, pentru a fi
interpretat, evident, la Moși, în actualul târg Obor.
Compozitorul, aflat la început de carieră, a fost extrem de onorat de faptul că
marea vedetă i-a cerut să-i scrie un cântec, relata Octavian Ursulescu în
rândurile dedicate marelui compozitor. Maria avea deja în cap ideea textului,
ea semnând de
altfel, ulterior, versurile. Veneau toţi Bucureștii s-o vadă și s-o asculte pe
Maria Tănase, artistă prin excelență populară, la Obor, în Tîrgul Moșilor,
printre călușei, „lanțuri“, corturi ale circurilor ambulante, vânzători de vată
de zahăr și acadele.
După ce
Maria Tănase a fost diagnosticată cu neoplasm, soția compozitorului, Cornelia
Teodosiu, fostă vedetă a teatrelor de music-hall, nu s-a mai dezlipit din acea
clipă de patul ei decât atunci când avea spectacol. În schimb, Temistocle Popa
n-a avut puterea zile la rând să se ducă s-o vadă în starea în care o adusese
boala. Dar Maria se grăbea, voia să-și ia rămas bun de la toți prietenii,
pentru că în privirile și în comportamentul medicilor citise adevărul. Când
și-a făcut curaj, compozitorul a găsit-o străvezie, piele și os, doar
strălucirea ochilor amintind de Maria de altădată. Cu ultimele puteri, artista
i-a strecurat în mână niște hârtii pe care le scosese de sub pernă. Era
testamentul ei, pe care urma să i-l încredințeze soțului, ziaristul Clery
Sachelarie, precum și versurile unui cântec la care dorea ca Temistocle Popa
să-i compună muzica.
Temistocle Popa aplaudat pe scenă FOTO Mediafax
Artista a murit după câteva zile, la 22 iunie 1963. În
cuibul ei o vreme au locuit Temistocle Popa și soția sa. „Maria Tănase făcea
din apartamentele în care se instala un mic paradis: încăperile întunecoase se
umpleau de lumină, pereții coșcoviți înviau sub pensula zugravilor, pardoseala
putredă dispărea sub parchetul lucios și teafăr, clanțele de la uși și ferestre
străluceau ca oglinda“, își amintea mai târziu compozitorul.
Singur
cu amintirile
Temistocle
Popa nu a avut o bătrânețe liniștită, fiind evacuat, alături de soția sa, din
două locuințe. Bătrâni fiind, ei și-au trăit ultimii ani ai vieții într-o casă
veche, cu tencuiala scorojită. „Ne este foarte frig. E cea mai grea iarnă din
toate cele zece pe care le-am trăit aici, deocamdată aștept primăvara şi apoi
altă primăvară poate“, spunea compozitorul la începutul anului 2012. În casa în
care locuia, povestea Octavian Ursulescu, n-a reușit să înghesuie nici toată
mobila, fiind nevoit să taie în două masa de lucru, nici comorile care anterior
decorau pereții: diplome, medalii, trofee, partituri, fotografii istorice.
„Dacă ar fi trăit în orice altă țară, Temistocle Popa ar fi fost foarte bogat,
cu conturi care să-i asigure o senectute fără griji, cu limuzină și șofer la
scară, cu vilă gen Beverly Hills, cum întâlnim și pe la noi, dar nu aparțin
oamenilor de cultură care fac cinste țării“, spunea cu mâhnire Octavian
Ursulescu. Legenda muzicii ușoare românești a murit la 26 noiembrie 2013, la
vârsta de 92 de ani, și a fost înmormântat la Cimitirul Ghencea Militar.