Sub mandatul lui Donald Trump, SUA și-a reevaluat prioritățile de securitate și politică externă, iar marile state din Europa, în frunte cu Germania, au lansat noi proiecte, ce schimbă modul în care „stabilitatea” a fost asigurată și definită în ultimele decenii.

Președintele SUA a pus sub semnul îndoielii, în repetate rânduri că statele europene vor interveni armat pentru America, dacă prima putere militară a lumii va avea nevoie. Washingtonul a operat modificări privind prezența trupelor în Europa, atenția este concentrată tot mai mult pe zona Indo-Pacific și Baltica, în timp ce Germania și-a stabilit un plan măreț, să atingă supremația militară și tehnologică pe continent până în 2039. Chiar americanii au transmis în repetate rânduri europenilor că trebuie să nu se mai bazeze atât de mult pe SUA din punct de vedere militar și că e momentul să investească mai mult în zona de apărare.

Totul trebuie privit dintr-o perspectivă mai amplă pentru a înțelege noile mișcări geopolitice, avertizează generalul și diplomatul Alexandru Grumaz, pentru Ziare.com.

Alexandru Grumaz: „planul nu doar răspunde Rusiei, ci redesenează echilibrul de putere dintre Berlin, Paris și Varșovia”

Ziare.com (Andi Miron): Cum trebuie interpretat planul Germaniei de a deveni prima mare putere militară și tehnologică a Europei până în 2039? În ce măsură este o chestiune ce ține de amenințarea rusă, în ce măsură este vorba despre o abordare strategică mai amplă?

Gen. Alexandru Grumaz: Explicația oficială ne aduce aminte de cauza oficială: amenințarea rusă. Documentul-cadru, numit „Responsabilitate pentru Europa” și prezentat de ministrul Apărării Boris Pistorius pe 22 aprilie 2026, este prima strategie militară de sine stătătoare din istoria postbelică a Germaniei, iar aceasta identifică Rusia ca principală amenințare, vorbind despre scenarii de atacuri ruse asupra teritoriului NATO. Justificarea oficială e una de descurajare clasică: Rusia exploatează conflictele de la periferie și amenință Europa din toate direcțiile, iar obiectivul Moscovei ar fi o reorganizare a arhitecturii de securitate europene prin slăbirea coeziunii NATO și deconectarea strategică a SUA de Europa. Cancelarul Merz a întărit acest mesaj direct, declarând că nu există timp de pierdut și că vrea ca Bundeswehr-ul să devină cea mai puternică armată convențională din UE, iar Pistorius a vorbit despre atacuri cibernetice și campanii de dezinformare ca „semne de avertizare”, afirmând că Rusia se pregătește pentru un alt război. Așadar, pe hârtie, amenințarea rusă e motorul declarat al întregului proces.

Dincolo de retorică, însă, câteva elemente arată că proiectul are o anvergură care depășește un simplu răspuns defensiv la Rusia.

Primul este vidul de securitate transatlantic. Planul prevede explicit ca Germania să-și asume un rol de conducere mai puternic în NATO, preluând o parte din povara apărării Alianței de la Statele Unite, într-un context în care revenirea lui Trump la Casa Albă a reînnoit îndoielile privind angajamentul american pentru NATO. Practic, Berlinul nu se pregătește doar pentru un conflict cu Moscova, ci pentru un scenariu în care SUA nu mai sunt un garant de securitate la fel de sigur ca înainte — o miză strategică independentă de comportamentul concret al Rusiei.

Al doilea element e rebalansarea de putere intra-europeană. Decenii la rând, ordinea tacită a fost ca Franța să asigure apărarea continentului, iar Germania motorul economic. Acest aranjament se clatină vizibil: șeful Statului Major francez, generalul Fabien Mandon, a avertizat că există un risc real ca Germania să depășească Franța ca primă putere militară a continentului, adăugând că argumentul experienței operaționale franceze nu va mai ține peste cinci ani, iar pentru americani Germania devine treptat punctul de referință european. Polonia, la rândul ei, vede reînarmarea germană ca pe un răspuns „firesc” la retragerea americană, dar rămâne suspicioasă. Este o reminiscență istorică greu de ignorat. Cu alte cuvinte, planul nu doar răspunde Rusiei, ci redesenează echilibrul de putere dintre Berlin, Paris și Varșovia.

Al treilea element e cel industrial-economic. Economia germană a intrat în contracție în ultimii ani, iar cheltuielile masive pe apărare sunt văzute explicit și ca un motor de relansare. Berlinul pregătește contracte de apărare de 83 de miliarde de euro până la finalul lui 2026 și investiții totale de peste 377 de miliarde de euro, cu aproape toți banii rămânând în industria europeană, în special germană — practic o politică industrială ambițioasă, mascată în limbaj de descurajare militară. Calendarul în trei etape al planului confirmă această dimensiune structurală: până în 2029, accentul e pe refacerea stocurilor de muniție și acoperirea vulnerabilităților NATO; până în 2035, pe extinderea capacităților terestre, aeriene, navale, spațiale și cibernetice; iar etapa finală, până în 2039, vizează superioritatea tehnologică absolută, prin integrarea inteligenței artificiale. Nu e un plan de reacție rapidă la un pericol imediat, ci o arhitectură pe 13 ani, gândită să plaseze Germania în avangarda tehnologică a apărării europene — un obiectiv care ține mai mult de competitivitate strategică pe termen lung decât de o amenințare punctuală.

Există și o încărcătură simbolică greu de ignorat: 2039 marchează 100 de ani de la declanșarea celui de-Al Doilea Război Mondial, iar pentru o țară a cărei cultură postbelică a fost definită de reticența față de militarism, alegerea acestui orizont temporal nu poate fi întâmplătoare — sugerează o intenție de a marca, simbolic, finalul perioadei de autorestricție strategică germană.

Merită notat și un risc structural care complică ambiția: o mare parte a tehnologiei militare avansate depinde de minerale critice — neodim, disprosiu, tungsten, grafit — controlate în proporție majoritară de China, iar un expert german a avertizat că, fără lanțuri de aprovizionare sigure, nu poate exista nicio descurajare militară credibilă. Practic, fundația industrială a proiectului depinde de bunăvoința unui actor terț, ceea ce arată că planul nu e doar o chestiune de voință politică, ci una de capacitate reală.

Rusia oferă legitimitatea politică și urgența necesară pentru ca Germania să rupă, fără prea multă contestare internă, tabuurile postbelice legate de militarism — fără amenințarea rusă, un astfel de plan ar fi fost practic imposibil de vândut electoratului german. Dar arhitectura, calendarul și logica economică a proiectului indică altceva: o recalibrare structurală a rolului Germaniei în arhitectura de securitate europeană, motivată în egală măsură de un partener transatlantic tot mai imprevizibil, de ambiția de a-și asuma un statut proporțional cu greutatea economică pe care o are deja, și de interesul industrial de a domina sectoarele emergente ale apărării – AI, drone, robotică. Amenințarea rusă e declanșatorul; repoziționarea geopolitică pe termen lung e, probabil, miza reală.

Alexandru Grumaz: „Franța este cazul cel mai vizibil de anxietate. Polonia, în schimb, concurează deschis. Pentru România, logica e diferită”

Ziare.com: Cum vă așteptați să reacționeze restul statelor europene pe fondul înzestrării armate accelerate a Germaniei? Statele mari, dar și cele considerate „mici” – din anumite puncte de vedere, precum România.

Gen. Alexandru Grumaz: E un peisaj mult mai fragmentat decât „reacția Europei” în sens unitar — fiecare categorie de state răspunde diferit, în funcție de poziția lor structurală.

Franța este cazul cel mai vizibil de anxietate. Aranjamentul tacit postbelic — Germania administra economia, Franța asigura apărarea continentului — se erodează rapid, iar reacția pariziană e una defensivă. Generalul Fabien Mandon a avertizat deja Senatul că Franța riscă să rămână în urmă, că argumentul experienței operaționale franceze nu va mai ține peste cinci ani dacă Germania continuă în acest ritm, și că pentru americani Germania devine punctul de referință european. Problema Parisului e că nu poate concura pe buget: Germania se îndreaptă spre 153 de miliarde de euro anual până în 2029, în timp ce Franța plănuiește doar circa 80 de miliarde până în 2030, handicapată de o datorie publică de peste 110% din PIB și un deficit de peste 5%. Răspunsul francez probabil va fi diferențierea — accentul pe statutul nuclear și pe „cultura strategică” proprie — mai degrabă decât o cursă directă a bugetelor.

Polonia, în schimb, nu „reacționează” — concurează deschis, cu ambiții explicite de a depăși Germania. Pe 6 mai 2026, viceprim-ministrul Władysław Kosiniak-Kamysz a declarat clar că, până în 2030, Polonia va avea cea mai puternică și mai mare armată din Europa, susținut de cifre concrete: un buget de 200 de miliarde de zloți și o țintă de 500.000 de militari, iar potrivit SIPRI, cheltuielile poloneze din 2025 au depășit deja, în termeni absoluți, Regatul Unit, Germania și Franța. Interesant e că Varșovia joacă simultan pe două planuri: cooperează direct cu Berlinul pentru apărarea Balticii – Germania e responsabilă în mare parte de apărarea statelor baltice, dar nu o poate face fără cooperarea Poloniei – și, în același timp, presează celelalte mari puteri occidentale să accelereze: ministrul polonez al Apărării a cerut explicit Spaniei, Franței și Italiei să-și suplimenteze cheltuielile militare. Practic, Polonia se poziționează ca al doilea pilon, alături de Germania, al unei noi arhitecturi defensive europene — nu ca un satelit al niciuneia dintre cele două. Restul flancului vestic și sudic – Spania, Italia – rămâne, în mare, în urmă, ceea ce alimentează frustrarea Varșoviei. Olanda, în schimb, a optat pentru complementaritate directă, integrându-se în comandamentul comun germano-olandez pentru flancul baltic.

Pentru România și state similare, logica e diferită — nu e vorba de a concura cu Germania pentru statutul de putere militară, ci de a se poziționa util în arhitectura nouă, fără a-și asuma costuri disproporționate. Există deja un „efect de domino” vizibil: decizia Germaniei privind serviciul militar ar putea determina alte guverne europene să-și întărească forțele armate, iar surse guvernamentale românești susțin că Ministerul Apărării analizează un scenariu de serviciu militar voluntar extins, similar modelului Suediei și Finlandei, în contextul în care România alocă în prezent 2,5% din PIB pentru apărare, o sumă considerată insuficientă față de cerințele lui Trump. Practic, presiunea nu vine doar de la Rusia, ci și de la mecanismul colectiv NATO/UE – ținta de 5% din PIB stabilită la Haga în 2025, plus instrumentul de împrumut SAFE, care obligă toate statele, inclusiv pe cele mici, să se alinieze unui calendar comun.

Funcțional, România are deja un rol clar definit în noua diviziune a muncii militare europene: în timp ce Germania și Olanda își asumă comanda apărării flancului baltic prin noul corp germano-olandez, România rămâne ancora flancului sudic, la Marea Neagră — o complementaritate geografică, nu o rivalitate. Cert este că statele mici se expun riscului de a-și calibra propria percepție a amenințării după calendarul stabilit de marile puteri care are propria logică strategică și industrială, în loc să își facă o evaluare independentă a riscului real.

Dincolo de reacțiile individuale, tabloul general arată o Europă care oscilează între trei tipuri de răspuns: competiție directă – Polonia, parțial Franța – complementaritate funcțională în cadrul NATO/UE – Olanda, România, statele baltice – și acomodare anxioasă pentru cei care nu pot ține pasul financiar – Italia, Spania. Cadrul colectiv — angajamentul NATO de 5% din PIB până în 2035, mecanismul SAFE al UE — oferă o umbrelă care transformă, cel puțin parțial, ce ar fi putut fi o cursă haotică a înarmărilor naționale într-un proces mai coordonat, dar tensiunile de fond – cine conduce, cine plătește, cine decide calendarul amenințării – rămân departe de a fi rezolvate.

Alexandru Grumaz, despre planul Germaniei „2039”

Ziare.com: Cum explicați faptul că Germania a ales reper anul 2039, când se împlinesc 100 de ani de la declanșarea celui mai sângeros război din istoria omenirii?

Gen. Alexandru Grumaz: E un detaliu care merită nuanțat, pentru că aici e nevoie de puțină prudență interpretativă. Niciun oficial german nu a declarat explicit, în prezentarea strategiei din 22 aprilie, că anul 2039 a fost ales pentru a marca centenarul declanșării războiului. Conexiunea asta apare mai ales în comentariile jurnalistice și analitice de după lansarea documentului, nu în discursul oficial de la Berlin. Și cred că asta spune ceva în sine: cultura strategică germană postbelică e extrem de alergică la orice simbolism care ar putea evoca, fie și involuntar, o paralelă cu militarismul nazist — ultimul lucru pe care un cancelar german și-l permite, mai ales într-un moment în care își convinge propriul electorat, sceptic și traumatizat istoric, să accepte reînarmarea, e să sugereze explicit „ne reînarmăm exact la 100 de ani de la 1939″. Ar fi un gest de o naivitate politică greu de imaginat la nivelul actual al diplomației germane. Mai plauzibil mi se pare că 2039 e rezultatul unei logici administrative banale: planul are trei orizonturi – 2029, 2035, 2039 – spațiate la intervale de aproximativ 5-6 ani, tipice pentru cicluri de planificare militară pe termen lung – achiziții, dezvoltare tehnologică, integrare de capabilități. Un plan lansat în 2026 cu trei etape succesive ajunge aproape matematic undeva în jurul anului 2039, fără ca data finală să fie neapărat „aleasă” pentru semnificația ei istorică.

Dacă vreți părerea mea asupra coincidenței în sine, cred că ea e revelatoare totuși — nu pentru că ar fi intenționată, ci pentru că arată cât de greu de evitat este, structural, paralela istorică atunci când o țară cu trecutul Germaniei își propune să devină din nou prima putere militară convențională a continentului. Indiferent de intenție, faptul că orizontul planului coincide cu centenarul exact al evenimentului care a definit pentru opt decenii reticența militară germană face ca simbolismul să existe oricum, în receptarea publică, chiar dacă nu a fost plantat deliberat de Berlin. E genul de coincidență pe care orice guvern german atent la imagine ar prefera, de fapt, să o evite sau cel puțin să nu o sublinieze — ceea ce face și mai interesant faptul că, totuși, nu a fost ajustat calendarul ca să nu cadă exact pe acel reper.

Ți-a plăcut articolul?

Vrem să producem mai multe, însă avem nevoie de susținerea ta. Orice donație contează pentru jurnalismul independent