Europenii au decis la summitul de la Ankara să aloce și mai mulți bani pentru înarmare, dar totul ar putea veni cu un risc. Politologul Corina Lăcătuș, de la Londra, avertizează că neglijarea problemelor sociale va servi ca muniție pentru partidele radicale și populiste, care vor profita din plin.

Guvernele nu găsesc soluții la îmbătrânirea populației

România și UE au o populație tot mai îmbătrânită și sărăcită. FOTO: Captură video

publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

În
timp ce la Ankara se prezintă planuri triumfaliste pentru noi alocări fonduri destinate armamentului, președinta
Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, le solicită statelor membre UE
să găsească
noi surse de venit pentru viitorul
buget al Uniunii
Europene (2028-2034).
Potrivit EFE, într-un discurs în Irlanda, șefa Comisiei Europene a
spus că,
în caz contrar, vor
trebui majorate
contribuțiile naționale sau
bugetul
propus de Bruxelles va
fi redus cu până la 40%, sugerând noi creșteri de taxe și
impozite.

Dacă deciziile cu privire la alocare a tot mai multe fonduri pentru securitate sunt aplaudate în picioare de politicieni și de militari, există și voci care le contestă. Experții
atrag atenția asupra faptului că politicile de înarmare și militarizarea excesivă, suprapuse
cu politicile de austeritate, reprezintă cocktailul perfect pentru
sărăcirea populației și ruinarea educației, a cercetării și a
politicilor de dezvoltare a Europei. La fel de grav este partidele radicale, care exploatează deja inteligent
nemulțumirile tot mai mari ale populației sărăcite, cresc în sondaje. Astfel, scenariile în care populiștii și euroscepticii vor ajunge la putere în tot mai multe state europene devin tot mai plauzibile.

Corina
Lăcătuș este profesor universitar la Departamentul de Sociologie,
științe politice și Relații Internaționale la Queen Mary
University of London. Din perspectiva sociologului, românca
avertizează că România și Uniunea Europeană riscă să se confrunte cu o
criză socială fără precedent, care va anula în mare măsură
eforturile în direcția securității și va provoca focare de
tensiune internă. La final, toate aceste probleme vor servi mai mult decât oricui tocmai Moscovei și
partidelor radicale populiste.

Adevărul:
Europenii strâng rândurile și au anunțat încă dinainte de
summitul NATO de la Ankara că vor cheltui tot mai mult pentru
securitate. În paralel, președinta Comisiei Europene, Ursula von
der Leyen, susține că țările membre vor trebui să crească și
mai mult taxele și impozitele, iar temerea e că se va tăia și mai
mult de la educație, cercetare și sănătate. De ce de fiecare dată
politicile de austeritate se concentrează tocmai pe aceste domenii și
ce urmări ar putea să existe?

publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Corina Lăcătuș: Politicile
sociale, în momentul în care am trecut prin criza economică din
2008, au fost cele care au fost practic sacrificate împreună cu
politicile legate de dezvoltare, cercetare, deci
R&D, research and development (cercetare
și dezvoltare), ca să folosesc terminologia de la Bruxelles.
În momentul în care tai finanțarea pentru cercetare și
dezvoltare, practic creezi alt gen de probleme și alte patologii în
sistem. Pentru că, practic nu susții universitățile suficient de
bine, nu susții proiectele de cercetare care sunt independente, deși
există finanțare la nivel european, dar nu faci din asta o
prioritate. Și atunci țări precum China vor face avansuri și
progrese mult mai mari, din punctul ăsta de vedere, în timp ce
Europa va continua să bată pasul pe loc.

În America contextul este totuși
puțin diferit, cel puțin atunci când vine vorba despre
universități și despre cercetare. De exemplu, deși universitățile
sunt foarte, foarte puternice și bine finanțate, sau cel puțin în
baza istorică au fost, dar acum, în ultima vreme, li s-a tăiat
finanțarea, au foarte multe companii particulare, private, care finanțează din interiorul lor. Bine, din punct de vedere etic sunt
niște decizii destul de controversate, dar cel puțin încă se
promovează cercetarea și dezvoltarea, inovația în general, deci
dezvoltarea de proiecte noi, tehnologice, farmaceutice și așa mai
departe. Dar în contextul european, practic, noi n-am mai avansat
din punctul ăsta de vedere.

Singurul proiect important, să
zicem, de la nivel global pe care-l avem este Claude, care este un
proiect de inteligență artificială din Franța, de exemplu. Deci
am rămas mult în urmă față de China și mult în urmă față de
America.

Pierdem previzibil competiția cu China și SUA

Și
cum s-a ajuns aici?

Acum,
din punctul meu de vedere, acesta e în primul rând un proiect
economic și este rezultatul, consecința unor decizii economice
luate la Bruxelles. Și mă gândesc aici în primul rând la aceste
politici de austeritate.

publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Ce mi-a fost mie foarte clar, și cred că e clar
multor analiști politici, sunt convinsă că și multor jurnaliști,
este faptul că proiectul european este un proiect neoliberal din
punct de vedere economic. Este liberal-democrat în sensul că crede
în democrație și crede în drepturi și în statul de drept. Deci
asta e partea politică și socială, dar pe partea economică a
făcut o prioritate din strategiile economice neoliberale. Asta
înseamnă piață deschisă, free trade, deci sunt idealuri
promovate de ceea ce se cheamă Consensul de la Washington, de
organizațiile internaționale ieșite din Washington. Deci ONU,
FMI-ul, Banca Mondial, toate au avut ca punct de pornire același gen
de proiect politic, practic, și în momentul în care Uniunea
Europeană s-a dezvoltat, Uniunea Europeană s-a dezvoltat practic
inițial ca un pact economic și de comerț. Deci asta a fost practic
prioritatea principală, după care a devenit un proiect politic și
social și cultural. Asta din punct de vedere istoric.

Este autoarea a patru cărți și a multor articole științifice

Corina Lăcătuș este profesor universitar la Queen Mary University of London

publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

În
general, prioritățile lor au fost neoliberale. Asta înseamnă că,
din punct de vedere economic, foarte multe din deciziile luate de
Uniunea Europeană au fost în favoarea austerității economice,
pentru a se limita deficitul bugetar. Iar pentru asta, au fost date
deoparte multe politici sociale. Sigur, este cumva de înțeles
faptul că deficitul bugetar trebuie redus, nu asta este de discutat,
ci modul cum se face.

Problema
e, zic mulți experți, că austeritatea lovește exact categoriile
sociale cele mai vulnerabile. După ce cazurile revoltătoare ale
copiilor maltratați și uciși în orfelinatele din România au
devenit brand de țară în anii 90 și o pată greu de șters pe
obrazul nostru, ultimul caz cu bătrânii abandonați și lăsați pe
urma unor profitori la Bihor a ajuns din nou în străinătate. Ce ne spune
acest lucru despre România, despre conducători și politicieni, dar
și despre noi și cât de gravă e boala de care suferim?


spune că boala este într-adevăr foarte, foarte gravă, dar și că ea nu
este specifică doar României. Din punctul meu de vedere, este o
patologie cel puțin europeană, dacă nu chiar mondială. În plus,
în mod cert ea este prezentă și în America. Problema este că
această criză structurală va deveni din ce în ce mai acută din
cauza modului în care este articulat sistemul actual.

Neoliberalismul economic nu
favorizează coeziunea socială și nici susținerea comunităților
sau a persoanelor vulnerabile. Din păcate, în viziunea neoliberală,
fondurile destinate asistenței sociale sunt primele care dispar sau
sunt tăiate atunci când apar reorientări ale priorităților
bugetare.

În momentul de față,
prioritatea absolută la nivel european a devenit armata,
militarizarea și securitatea regională. Când toți acești bani,
toate bugetele sunt direcționate masiv către securitate, către
militari, banii aceia trebuie luați de undeva. Iar cum logica
neoliberală nu pune preț pe populația defavorizată sau pe
infrastructura de asistență publică, primele sacrificate sunt
programele de protecție socială. De fapt, la ora actuală, cu toții
suntem afectați, deși poate nu ne dăm seama. Și suntem afectați
în primul rând din cauză că nu mai putem spera să avem o
infrastructură solidă de servicii publice de pe urma căreia să
putem beneficia la nevoie.

publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Nu susțin ideea că statele
trebuie să finanțeze absolut pe toată lumea în mod egal, orbește
și fără o analiză riguroasă. Însă un stat din care lipsesc cu
desăvârșire politicile publice de susținere a populației devine
inevitabil o societate profund vulnerabilă.

Mă întorc la sistemul de
educație, priviți ce se întâmplă în acolo: în momentul în
care o țară te obligă să plătești sume exorbitante pentru a
studia la universitate, iar o familie cu venituri modeste nu își
poate permite acest cost, statul respectiv creează în mod deliberat
o vulnerabilitate intelectuală și economică ale cărei efecte
negative se vor deconta catastrofal în viitor. Iar când mutăm
lentila spre persoanele cu dizabilități sau spre segmentele cu un
grad extrem de ridicat de vulnerabilitate, realitatea devine de-a
dreptul tragică.

Un european din 5 și unul din 3 români sunt săraci

România
se află pe primele locuri în UE în privința riscului de sărăcie
și excluziune socială, iar și mai surprinzător, 21% din populația
statelor membre se confruntă cu aceeași problemă. Pe de altă
parte, cum spuneam, se vorbește de noi taxe și impozite pentru europeni, în timp ce la
summitul NATO de la Ankara, dar și înainte de asta s-a insistat că
trebuie să dăm și mai mulți bani pentru înarmare. Nu
cumva riscăm să ne afundăm în acest cerc vicios în care, în loc
să combatem sărăcia, o amplificăm?

Ba
da, exact asta am constatat și eu, dar și alți colegi din acest
domeniu. De fapt, realizăm că noi chiar suntem prinși într-un
cerc vicios perfect. Când prioritățile absolute sunt reorientate
masiv către înarmare, către militari și nu se mai face altceva
decât să se taie permanent din fondurile publice destinate
programelor de sprijin sau ONG-urilor care chiar fac treabă pe teren
în comunități, nu doar pe hârtie, problema se acutizează
teribil. La fel, se taie mereu de la sănătate, se taie de la
educație, tăiem aproape totul, mai puțin banii pe care îi dăm pe
arme. Acei bani sunt tot mai mulți de la an la an, iar pentru asta
se găsesc permanent soluții. Pentru a combate sărăcia și a
rezolva problemele cu care se confruntă societatea, nu găsim
soluții, se găsesc doar scuze.

publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Drepturile omului există, sunt
stipulate în acorduri internaționale cu o valoare juridică și
morală uriașă, concepute istoric tocmai pentru a evita ororile
trecutului, cum au fost Holocaustul sau discriminarea sistemică a
romilor și a altor minorități în timpul celui de-Al Doilea Război
Mondial. Însă implementarea efectivă a acestui cadru legal cade
exclusiv în sarcina și responsabilitatea fiecărui guvern național.
Există mecanisme de monitorizare globală, dar dacă statul național
nu își asumă respectarea și finanțarea acestor drepturi în mod
concret, ele rămân simple litere moarte pe o foaie de hârtie. Fără
instituții puternice și fără finanțare pentru societatea civilă
care lucrează la firul ierbii, riscul ca drepturile omului să fie
complet ignorate în viitor este uriaș.

Monstrul din afară și monștrii din interior

Desigur,
politicile de înarmare sunt un lucru greu de evitat în actualul
context geopolitic, cu o Rusie agresivă și imprevizibilă la
granițe. Totuși, nu cumva ne concentrăm exclusiv pe „monstrul”
de afară, Rusia, și uităm că avem și alți „monștri” în interior,
pe care chiar îi hrănim când acceptăm să fim tot mai săraci,
tot mai puțin educați și tot mai polarizați? Sau pur și simplu nu mai există soluții?

Cumva
ne facem singuri un rău și
mai mare ignorând
echilibrul dintre securitatea militară și cea socială, sunt
întru totul de acord cu dumneavoastră. Deși risc să par puțin
idealistă, cred cu tărie că, dacă există o veritabilă voință
politică, un guvern poate și trebuie să susțină în mod
echilibrat atât politicile publice sociale, cât și pe cele
economice și militare în același timp. Desigur, alocarea
resurselor variază în funcție de contextul geopolitic și de
doctrina partidelor aflate la putere, dar când decizi să
direcționezi aproape totul într-o singură zonă, în cazul nostru cea militară, celelalte domenii
vor suferi inevitabil.

publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Privind analitic contextul
actual, Uniunea Europeană a asumat decizia strategică de a susține
militar Ucraina pe termen lung. Este cumva de înțeles că ne
înarmăm puternic pentru a preveni riscul unui conflict direct cu
Rusia pe teritoriu european. Însă ignorăm o întrebare
fundamentală: dacă suntem o societate măcinată de boli,
inegalități și colaps social, cum va putea populația noastră să
facă față unui eventual război? Cine va mai lupta?

Dacă ne uităm la natalitatea
extrem de scăzută de la nivelul întregului continent, dacă privim
și conștientizăm că în România, dar și în cele mai multe
state UE, populația este mult îmbătrânită, dilema devine absurdă.
Și nu putem să nu ne întrebăm dacă pe cine am trimite pe front în cazul unui război. Îi vom trimite oare pe bătrânii care oricum abia mai trăiesc din pensii de mizerie? Pentru că
natalitatea este tot mai scăzută, tinerii sunt tot mai puțini, iar
oamenii nemulțumiți nu vor găsi motive să meargă pe front când
se simt trădați în primul rând de propriile guverne.


Dezastrul din spatele corvetelor blocate: Un general NATO explică de ce am ajuns la „momentul T0” și ce bani pierdem

Cum spuneam, soluții pentru a evita ce e mai rău încă mai există. În plus, există soluții și
canale diplomatice complexe care ar putea fi explorate, dar despre
ele nu se mai discută absolut deloc în acest moment, deoarece
prioritatea zero este înarmarea. Să nu uităm că industria
armamentului este un gigant global extrem de puternic, care
influențează deciziile geostrategice, politicile de mediu și
însăși diplomația mondială, orice s-ar spune.

Nu
cumva marele pericol e că această miopie birocratică de la
Bruxelles le ridică mingea la fileu radicalilor și populiștilor,
care profită din plin că nivelul de trai se degradează în
continuu și că oamenii sunt tot mai lipsiți de speranță și
nemulțumiți de modul în care sunt tratați?

Absolut. Și aici trebuie numai să încercăm să ne punem în situația unui om care trăiește în
sărăcie lucie și se chinuie zi de zi să își hrănească
familia, având certitudinea empirică că statul l-a abandonat. Fie
că vorbim despre discriminarea etnică în cazul comunităților de
romi, fie despre excluziunea socială generală, acești oameni sunt
prinși în ceea ce numim „capcana sărăciei”. Iar când o generație
este săracă, probabilitatea statistică ca și copiii lor să
rămână săraci este uriașă. Și uite așa ne găsim într-un adevărat cerc vicios, iar pe măsură ce acceptăm să ne cufundăm și mai mult este tot mai greu de spart.

publicitate”); background-position: center center; background-repeat: no-repeat;”>

Când te afli în acest hău și
nu primești niciun ajutor de la autorități, când trăiești cu sentimentul că ești abandonat, că nimănui nu-i pasă și că statul ți-a întors spatele devii extrem de
receptiv la soluțiile simpliste, magice, propuse de populiștii de
extremă dreaptă. Dacă unui om care nu are ce pune pe masă îi
vine un politician extremist și îi oferă o explicație facilă:
„Nu îți găsești de lucru
pentru că a venit imigrantul de nu știu unde și ți-a furat jobul
și resursele!”, mesajul prinde instant. Explicația este
complet eronată și profund incorectă, inclusiv din punct de vedere
economic, dar un om disperat, care se confruntă cu foamea, nu va mai sta
să citească analize politice sau statistici macroeconomice despre
dinamica migrației ca să înțeleagă contextul. Și sigur că
mesajul anti-străini va prinde instant.

Propaganda care provoacă și mai multă iritare

Ca
și cum nu ar fi de ajuns, vedem de la Palatul Victoria, indiferent
de componența guvernelor,
dar și
din anumite cercuri apropiate
mesajul
că în România se trăiește
bine și aflăm de tot felul
de realizări ale politicienilor, ba chiar că
i-am fi
depășit pe unguri, pe
slovaci sau pe greci, deși
omul de rând constată că
în realitate salariul îi ajunge tot mai puțin să trăiască de la
o lună la alta. Nu cumva
riscăm ca acest timp de
discurs, această propagandă
până la urmă,
să irite și mai mult
populația și să-i arunce
pe oameni
în brațele populiștilor radicali?

Întocmai,
dar să știți că această dezamăgire nu mai este doar apanajul
claselor vulnerabile. Și asta, iarăși, nu este specific, nu se
întâmplă doar în România. Același discurs și aceleași
probleme le vedem și în alte părți ale lumii. Asistăm la o
revoltă mocnită a unor comunități și societăți întregi,
inclusiv în Occident, care s-au săturat de partidele tradiționale,
mainstream. Fie că vorbim
despre sistemul bicameral din SUA (Democrați versus Republicani),
fie despre Marea Britanie (Laburiști versus Conservatori) sau despre
eșichierul politic din Franța, Germania și Italia, electoratul
este profund deziluzionat de faptul că guverne succesive au eșuat
în a rezolva problemele de zi cu zi.

Din acest motiv, vocile
antisistem, cele care vin din afara establishmentului politic, au o
aderență formidabilă în prezent. În Marea Britanie, de exemplu,
vedem cum cresc ecologiștii (The Green Party) pe stânga
progresistă, dar și partidul lui Nigel Farage (Reform UK) pe
extrema dreaptă. Și la fel, în toată Uniunea Europeană cresc
partidele radicale.

Un fenomen izbitor de asemănător
se întâmplă și în România. Într-o vreme, Partidul Național
Liberal a reușit să creeze o anumită stare de speranță în
rândul populației, dar astăzi dezamăgirea este uriașă și se
manifestă la toate nivelurile sociale, nu doar în comunitățile
cele mai sărace.

Clasa de mijloc din UE, tot mai restrânsă și sărăcită

Are
legătură și cu faptul că în România clasa de mijloc,
despre care se vorbește atât de mult mai ales
în campaniile electorale, este mult mai îngustă și
mai fragilă decât în Vest, iar sărăcirea ei e mult
mai rapidă?


știți că această clasă de mijloc se îngustează peste tot în
lume în acest moment, este un fenomen global. Diferența este că în
România procesul este mult mai acut și mai dureros, deoarece țara
nu a avut timp să acumuleze aceeași masă critică de creștere
economică ca statele din Vest și nici nu a beneficiat de o
infrastructură stabilă de protecție socială, consolidată de-a
lungul mai multor decenii.

Inegalitatea de venituri este
strigătoare la cer peste tot. Asistăm la o acumulare astronomică
de capital în mâinile unui număr extrem de restrâns de
miliardari, și nu mă refer aici la oamenii din clasa medie care
dețin una sau două case, ci la bogății colosale. Când un guvern
raportează triumfalist o creștere economică brută de 5%, acea
cifră statistică nu ne spune nimic dacă nu analizăm unde se duc,
de fapt, acei bani și spre ce segment al populației migrează.

Dacă privim datele istorice, în
urmă cu 15 ani numărul celor care controlau averile globale era
mult mai mic. Astăzi, polarizarea este extremă, în condițiile în
care economiile lumii nu și-au revenit complet nici după criza din
2008 și au fost lovite ulterior de șocul pandemiei de COVID-19. Iar
extremismul nu face decât să fie amplificat de acest decalaj uriaș
dintre discursul oficial și realitatea din teren. Ideile acestea se
diseminează foarte, foarte rapid prin bulele de informație și sunt
amplificate ca soluții unice. De exemplu, dacă mă uit la părinții
mei, care au peste 70, respectiv 80 de ani, ei folosesc telefonul
mobil mult mai mult decât mine. Mama mea, dacă nu se uită timp de
două ore la telefon, când îl deschide are deja cel puțin 30-40 de
mesaje primite. Iar acestea sunt, de fapt, forward-uri,
redistribuiri ale unor clipuri de pe TikTok sau postări de pe
Facebook, chiar dacă ei nici măcar nu au conturi pe acele platforme
sau nu știu neapărat cum să le folosească în mod direct.

Așadar, aceste idei circulă
extrem de repede. Iar mecanismul este simplu: dacă ești deja
supărat și nemulțumit, iar aceste idei îți sunt amplificate
constant în propria bulă, vei deveni inevitabil revoltat.

Întrebarea
e de ce nu se vede acest lucru la București sau la Bruxelles și de
ce nu iau măsuri?

Păi și cei de la Bruxelles
trăiesc tot în bula lor. Este o bulă puternic birocratizată, în
care se folosește un anumit tip de limbaj de lemn, specific lor.
Acum, din punct de vedere personal, atât ca cetățean, cât și ca
expert, eu consider în continuare că Uniunea Europeană este un
proiect politic care merită susținut.

Categoric.
Uniunea Europeană e până la urmă o poveste de succes,
inclusiv în cazul României.

Exact,
mai ales din perspectiva României, nu avem o altă alternativă.
Vedem, de pildă, ce soluție a găsit Marea Britanie prin Brexit și
este evident că, din punct de vedere economic, se află într-o
cădere liberă la ora actuală.De altfel, Brexitul a contribuit în
mod semnificativ la această degradare și la sărăcirea
britanicilor. Sigur, nu este singurul factor, a existat și șocul
pandemiei, dar rămâne una dintre cauzele principale.


Lecție pentru România. Cum a devenit o țară cât 3 județe creierul NATO în apărarea cibernetică și digitalizare și spaima hackerilor ruși

Altfel, privind istoric, trebuie
spus că România nu ar fi ajuns niciodată în punctul în care se
află astăzi fără sprijinul Uniunii Europene, indiferent ce părere
am avea despre starea actuală a țării. România, așa cum este ea,
adică o țară săracă și cu nenumărate probleme, se află într-o
situație cu mult mai bună decât înainte de a deveni membră UE.
Pe noi, UE ne-a ajutat enorm și ne mai ajută. Însă problema apare
în momentul în care partidele politice din spațiul românesc
vorbesc despre politicile europene într-o manieră lipsită de
reflexivitate, total neanalitică. Acest mod de a pune problema
polarizează opinia publică extrem de ușor: fie ești total pro,
fie ești total contra, fără nuanțe.

Este
mult, mult mai greu să nu te oprești doar la informația brută și
superficială pe care o primești de pe rețelele sociale sau din
emisiunile de tip talk-show în care doar se răcnește.
Într-un astfel de zgomot devine aproape imposibil să te concentrezi
pe anumite idei sau să urmărești firul unui argument logic. Din
acest motiv, e greu ca publicul să înțeleagă că Uniunea
Europeană este un proiect politic complex, care merită discutat
așezat, analizându-i avantajele, dar și dezavantajele.

De pildă, există dezavantaje
majore și constrângeri pentru țările care au aderat la zona euro,
adică la uniunea monetară. Însă în spațiul public de la noi,
partidele politice evită complet să discute deschis despre aceste
minusuri, chiar dacă, în spatele ușilor închise, poate le cunosc.

Capcana simplificării și demonizarea dezbaterii

S-a vorbit mult despre ideea unor dezbateri și a unui acord naționale, dar pare că unii detestă până și simpla idee a dezbaterii democratice. Împărtășiți
opinia că în România, dar tot mai mult și în alte
state UE, dezbaterile sunt ucise din fașă și începem poate să semănăm tot mai mult tocmai cu Rusia sau alte state autoritare,
fără ca măcar să realizăm?

Exact
așa este. Polarizarea opiniilor politice și publice este accelerată
și intensificată dramatic de rețelele sociale și de mass-media în
general, prin fenomenul numit clickbait.
Se caută cu orice preț senzaționalul: un videoclip pe
YouTube va avea un titlu scandalos sau exagerat pentru a capta un
interes artificial. Când apeși pe el, îți dai seama rapid că
textul sau conținutul acelei discuții nu era nici pe departe atât
de incendiar. Însă, pentru a atrage atenția și a genera trafic,
se folosește această retorică tot mai inflamatorie.

Faptul că avem opinii politice
diferite este un lucru firesc, dar transformarea discursului public
într-un război al etichetelor radicale distruge orice șansă de a
rezolva problemele structurale ale societății. Iar faptul că avem
o opinie politică sau o opinie în general, ca cetățeni, nu
înseamnă automat că suntem deschiși la o dezbatere politică sau
socială. Simplul fapt că eu am o opinie nu înseamnă că sunt
dispusă să o discut cu altcineva, să fiu deschisă la
posibilitatea de a mi-o schimba sau de a accepta anumite nuanțe. Din
contră, oamenii tind să își susțină opiniile foarte puternic.
De altfel, cercetările științifice pe partea de preferințe
ale electoratului demonstrează clar un fenomen: majoritatea
cetățenilor nu mai votează pe baza platformelor politice ale
partidelor, ci pe baza unor preferințe și reacții emoționale.

Un alegător ascultă liderul unui partid politic,
iar acel discurs fie îl face să se simtă mai bine, fie îi
amplifică o stare pe care o are deja, că este vorba despre furie,
fericire sau un sentiment de validare a propriei poziții. Această
validare a sentimentelor, fie ele negative sau pozitive, reprezintă,
în momentul de față, motivația principală pentru vot. Vorbim
despre o decizie profund emoțională, care alimentează polarizarea
politică și, în același timp, este un efect al acesteia.

Cine este Corina Lăcătuș

Corina
Lăcătuș este profesor universitar la Departamentul de Sociologie,
științe politice și Relații Internaționale la Queen Mary
University of London. Dr. Corina
Lăcătuș este autoarea a patru cărți și a multor articole
științifice. A obținut primul doctorat în
Studii Germanice la University of California Los Angeles în
2007 și
un al doilea doctorat în Relații Internaționale și Politică
Comparată
la London School of Economics and Political Science.

Corina
Lăcătuș e unul dintre experții români care s-au ocupat de
guvernanța îngrijirii migranților, excluziunea socială și
vulnerabilitatea, instituțiile pentru drepturile omului, acordurile
de pace și drepturile omului și controlul corupției. În plus, a
dezvoltat o agendă de cercetare în Comunicare Politică,
concentrându-se pe formarea și utilizările strategice ale
retoricii electorale pentru a promova agendele politice
populiste.
Înainte de a se alătura Queen Mary, a lucrat la
Queen’s University Belfast, University of Edinburgh, London School of
Economics, American University în
Washington DC, University of Illinois și University of California
Los Angeles. De asemenea, are ani de experiență practică în
domeniul dezvoltării internaționale, lucrând în domeniul
migrației globale și al sănătății globale la diferite
organizații internaționale de dezvoltare din Washington DC.