L-am purtat pe David în port-bebe prin autobuze și tramvaie cu mult înainte să învețe să meargă, iar transportul în comun face parte din viața noastră. Ani la rând am glumit pe Facebook folosind hashtagul #stbdragosteamea, pentru că, indiferent unde aveam de ajuns, autobuzul sau tramvaiul erau mijloacele noastre de transport preferate. Între timp, David a crescut și s-a schimbat și felul în care percepe lumea din jur. Sunetele pe care alții reușesc să le ignore îl copleșesc, iar o călătorie banală poate deveni un efort uriaș. Nu doar pentru el, ci și pentru mine, care încerc, de fiecare dată când coborâm din autobuz sau din metrou, să-i explic pe înțelesul lui expresii și comportamente pe care nu le putem evita. După sute, poate chiar mii de călătorii prin Capitală, am decis să fac ceva ce nu credeam că voi face vreodată: am lansat o petiție prin care cer Societății de Transport București și Metrorex să difuzeze un mesaj simplu pentru călători: „Folosiți căști, nu difuzorul!”. De ce? În primul rând, pentru că zgomotul provocat de cei care vorbesc, se uită la filme ori pe Tik TOk cu telefonul pe difuzor îmi afectează mult copilul. În al doilea rând, sunt convinsă că suferă și alți copii, neurodivergenți sau nu. De fapt, așa cum arată numeroase studii, nu doar lipsa de politețe și educație trebuie să ne îngrijoreze: sănătatea mintală a tuturor călătorilor, indiferent de vârstă, este în pericol, lucru pe care mi l-a confirmat și psihologul Sorin Porneală, cu care am stat de vorbă pentru realizarea acestui articol.

Când era David mic, călătoriile cu tramvaiul, autobuzul, metroul făceau parte din lista de bucurii zilnice. Pur și simplu plecam ore în șir la plimbare, săream dintr-un mijloc de transport în altul și băteam orașul în lung și-n lat. Ba chiar ne făcusem o hartă mare, pe care am lipit-o pe frigider și bifam cu ce am călătorit de la un capăt la celălalt al traseului. Nu cred că am ratat nicio linie de transport în comun, așa că David a dezvoltat și abilitatea de a se orienta excelent în spațiul bucureștean, în orice punct s-ar fi aflat.

Sunt Georgiana Mihalcea, jurnalist la Totul Despre Mame și mama lui David, un tânăr autist despre care scriu de șapte ani în serialul „La braț cu autismul”. De-a lungul timpului am povestit despre terapii, despre școală, despre fricile și victoriile noastre, dar și despre toate obstacolele aparent mărunte care pot transforma o ieșire obișnuită într-o provocare. Articolul acesta nu este însă doar despre autism și nici despre copilul meu. Este despre un obicei care, aproape pe nesimțite, a devenit atât de răspândit în transportul public, încât mulți dintre noi au încetat să îl mai observe. Îndrăznesc să schimb puțin lucrurile, dar am nevoie de cât mai mult ajutor ca să reușesc sensibilizarea autorităților.

Pandemia, care s-a suprapus cu perioada adolescenței, a schimbat fundamental modul în care David percepe lumea, oamenii, sunetele, regulile. S-a născut în acea perioadă în el un puternic simț civic. Deodată, a început să audă tot ce vorbeau cei din jur, să vadă neregulile din trafic, să întrebe de legi, de pedepse, de norme socio-comportamentale. Treptat-treptat plimbarea de odinioară nu mai era o bucurie, ci un chin. Fiecare scroll al cuiva îl durea, fiecare conversație pe difuzor îi fura liniștea, sentimentul de siguranță, precum și somnul din noaptea care urma. Panica îl acapara treptat, mâinile îi înghețau, tremura și tot ce voia era să urle și să fugă. Mi-a luat mult să reduc toate aceste manifestări, dar marea problemă era (și este) că David avea dreptate. Nu e normal să auzi conversațiile altora purtate pe difuzor, nici toate filmulețele de pe rețelele de socializare.

Când am început să confundăm spațiul public cu propria sufragerie?

Am scris zilele trecute pe Facebook despre ceea ce simțim și, citind comentariile, am constatat că și alți oameni gândesc exact ca noi. Cu excepția unei doamne, care mi-a spus că noi suntem balcanici, ăsta e farmecul nostru și nu trebuie să ne transformăm în „nordici”. În după-amiaza aceea, am urcat în tramvaiul 32 împreună cu fiul meu, apoi am schimbat cu 25 și, la final, cu autobuzul 226. În primul tramvai, o femeie își povestea meniul pentru cină unei prietene, pe difuzor. În al doilea, doi adolescenți derulau clip după clip fără căști, râzând și comentând fiecare filmuleț. În autobuz, un bărbat își rezolva problemele de serviciu la telefon, suficient de tare încât jumătate dintre călători să afle ce proiect întârzie și cine este de vină. Oamenii nu spuneau nimic. Își mutau privirea spre geam, își puneau propriile căști sau așteptau, resemnați, să ajungă la destinație. Și atunci mi-am pus o întrebare pe care, bănuiesc, și-au pus-o mulți dintre cei care folosesc zilnic transportul public: când am început să confundăm spațiul comun cu propria sufragerie?

Psiholog: „Nu e doar zgomot, e mai degrabă o invazie”

Nu cer interzicerea conversațiilor telefonice și nici nu am pretenția nerealistă ca într-un autobuz să fie liniște deplină. Transportul public este, prin definiție, un loc viu. Oamenii vorbesc, copiii plâng, cineva râde, altcineva cere indicații și toate acestea fac parte din firescul unei călătorii. Telefonul pe difuzor este însă altceva. În momentul în care alegi ca zeci de necunoscuți să îți asculte conversația, nu mai folosești doar un mijloc de comunicare, ci îi obligi și pe ceilalți să participe la ea. „Nu e doar zgomot, e mai degrabă o invazie. Altcineva decide ce intră în urechile tale, exact când tu n-ai nicio putere de decizie asupra propriului spațiu”, explică psihologul clinician Sorin Porneală, care spune că reacția pe care mulți dintre noi o avem într-o astfel de situație nu ține doar de lipsa de răbdare sau de faptul că suntem „prea sensibili”, ci are explicații psihologice și neurobiologice.

Iar aceasta este partea despre care vorbim cel mai puțin, pentru că, dincolo de iritare sau de lipsa de politețe, există cercetări care arată că zgomotul ambiental influențează nivelul de stres, capacitatea de concentrare și starea de bine. Mai mult decât atât, sunt categorii de oameni pentru care ceea ce majoritatea consideră un simplu disconfort poate deveni, în fiecare zi, o experiență cu adevărat copleșitoare. „Creierul, care are un talent aparte la exagerat, citește toată situația ca pe o amenințare. Și când simte amenințare, face ce știe el mai bine: pompează cortizol, hormonul stresului”, explică psihologul.

Cu alte cuvinte, nu telefonul este problema, ci lipsa controlului. Într-un parc poți să te îndepărtezi, pe o stradă poți schimba trotuarul, dar într-un autobuz sau într-un vagon de metrou nu prea ai unde să pleci. Spațiul este comun, iar pentru câteva stații cineva hotărăște, în locul tău, ce vei asculta. Mai există un detaliu pe care puțini dintre noi îl conștientizează. Creierul filtrează destul de ușor zgomotele repetitive, precum motorul unui autobuz, huruitul șinelor sau bâzâitul instalației de aer condiționat. În schimb, vocea umană este construită din schimbări permanente de ritm, intonație și emoție. Tocmai de aceea ne este aproape imposibil să o ignorăm.

„Dacă mai e și gălăgie și nu auzi tot, devine și mai obositor. Creierul urăște un mister nerezolvat, așa că începe să completeze singur ce lipsește. E ca și cum ai prinde doar jumătate de episod dintr-un serial, dar mintea ta refuză să-l lase baltă și încearcă să ghicească restul. Iar dacă auzi tot, pe speaker, nu scapi nici atunci. O voce umană nu poate fi ignorată ca zumzetul unui motor. Motorul e monoton, creierul îl estompează. Vocea, niciodată”, spune Sorin Porneală.

„Ceea ce pentru unii e doar un fundal, pentru alții e sentiment de copleșeală”

Organizația Mondială a Sănătății consideră zgomotul unul dintre cei mai importanți factori de risc de mediu pentru sănătate în Europa. În ghidurile sale dedicate zgomotului ambiental, OMS arată că expunerea repetată la zgomot este asociată cu un nivel mai ridicat de stres, cu afectarea stării de bine, cu dificultăți de concentrare și cu scăderea calității vieții. De cele mai multe ori, când vorbim despre poluare fonică, ne gândim la trafic, la avioane sau la șantiere și mult mai rar ne gândim la zgomotul pe care ni-l producem unii altora în spațiile comune.

Pentru unele persoane, însă, efectele sunt și mai puternice. Copiii mici, persoanele autiste, cele cu ADHD, persoanele care trăiesc cu anxietate sau cele care suferă de migrene pot percepe același mediu într-un mod complet diferit față de majoritatea oamenilor. „La persoanele neurodivergente, abilitatea de separare automată a zgomotelor de fundal, pe care majoritatea o avem, funcționează altfel. Vocea de la telefon, motorul, scârțâitul ușii – toate pot ajunge în creier cu aceeași intensitate. Ce pentru noi este fundal, pentru ei poate fi copleșitor”, explică psihologul.

La fel se întâmplă și în cazul multor persoane care suferă de migrene. Una dintre manifestările frecvente ale acestei afecțiuni este fonofobia, adică sensibilitatea crescută la sunete. În astfel de situații, ceea ce pentru majoritatea oamenilor înseamnă doar câteva minute de disconfort poate amplifica simptomele sau chiar declanșa o criză.

Dacă alte capitale europene au găsit o soluție atât de simplă, de ce nu am putea încerca și noi?

În Paris, unde am fost cu fiul meu în această iarnă, în mijloacele de transport în comun se auzea, la intervale regulate, un mesaj prin care călătorilor li se reamintea să respecte regulile de conviețuire și să păstreze liniștea. În Londra, de anul trecut există o inițiativă asemănătoare. Autoritățile de acolo se pare că au înțeles că un comportament civilizat nu apare pur și simplu, ci trebuie încurajat, explicat și repetat până când devine normalitate.

Toate acestea m-au făcut să lansez o petiție pe platforma Declic, prin care cer STB și Metrorex să introducă un mesaj audio periodic prin care călătorii să fie încurajați să își pună căști atunci când ascultă muzică, urmăresc videoclipuri sau poartă conversații. Nu cer amenzi și nici măsuri spectaculoase, pentru că nu cred că schimbările de comportament apar prin constrângere, ci prin educație și prin consecvență. Cer doar un mesaj de câteva secunde, inspirat dintr-o practică pe care milioane de oameni o aud deja în marile capitale europene și pe care aproape nimeni nu o mai consideră ieșită din comun.

În primele ore de la publicarea petiției, s-au strans peste o sută de semnături, iar lucrul acesta mi-a confirmat că nu este o problemă pe care o trăiesc doar eu și nici una care îi privește exclusiv pe părinți sau pe cei care au în familie o persoană autistă. Printre cei care au semnat sunt oameni de toate vârstele și din profesii diferite, uniți de aceeași senzație că transportul public a devenit, în ultimii ani, tot mai zgomotos și tot mai greu de împărțit cu ceilalți. Poate că un simplu mesaj audio nu va schimba totul peste noapte și, cu siguranță, vor exista oameni care vor continua să creadă că telefonul pe difuzor este o alegere strict personală. Dar multe comportamente civilizate au început cu o regulă explicată, repetată și asumată de suficient de mulți oameni încât să devină parte din viața de zi cu zi.

Dacă și tu crezi că un oraș mai civilizat se construiește și din gesturi mici, te invit să susții această inițiativă. Linkul către petiție îl găsești AICI, iar dacă ți se pare că merită să ajungă și la alții, distribuie acest articol. Uneori, schimbările importante nu încep cu proiecte de milioane de euro și nici cu legi complicate, ci cu o idee simplă și cu suficient de mulți oameni care aleg să spună, împreună, că spațiul public este al tuturor.