Dacă Odiseea vă pare o marcă mișto de brînză, atunci veți fi plăcut surprinși să aflați că povestea șiretului Ulise și a vitejilor săi vikingi a încăput pe mîini bune. Sub bagheta vrăjitorului Nolan, drakkarele din Itaca străbat fără teamă mările Nordului, din Egeea pînă-n Adriatica, lovind dușmanii precum fulgerul lui Thor. Pardon, Zeus.
Povestea noastră începe demult, tare demult, cînd Christopher Nolan era mic și voia să se joace de-a jefuirea Angliei, dar mă-sa l-a obligat să citească Legendele Olimpului de Alexandru Mitru. „Bine, o să citesc”, a mîrîit micul Christopher, „da’ o s-o fac cu ochelari de soare, să fie totul întunecat și sinistru!”.
Asta explică în bună măsură de ce Odiseea lui Nolan arată ca Iliada lui Ragnar Secure Însîngerată. Pentru că Nolan a făcut-o în sînge.
Întîi, senzația de imersiune în legendă se duce Troii de suflet cînd insulele Mediteranei, pe care cresc măslini și capre, se transformă în niște superbe peisaje scandinave, cu dealuri potopite de iarbă, soare ascuns după nori de plumb și echipaje mai diverse decît toată distribuția inclusivă din Vikings: Valhalla a lui Netflix. Păi, cu asemenea vibrant exemplu, putea să n-o joace Lupita Nyong’o pe „Elena cea cu brațe albe”? Și cine ar fi îndrăznit s-o joace pe Atena cea cu egidă, coif și lance, dacă nu Zendaya într-un mileu? Dar preferatul meu a fost, de departe, secundul lui Ulise, cel care-i spune vrăjitoarei Circe „Sîntem greci din Itaca!”, deși el personal pare emigrat alaltăieri din Mahabharata sau Ramayana.
Al doilea, restul distribuției. John Leguizamo, bun; restul încearcă, da’ se vede că profunzimea poveștii îi depășește. Unde Ulise era dîrz, șiret, îndrăzneț, nițel cam arogant, puțin hoț, dar gata să înfrunte zeii și să ajungă-nvingător, Matt Damon e doar un băiat bătrîn care ar inspira cel mult Năcăjeea. Nu uluiește, nu impresionează, nu dă nici măcar o clipă impresia de erou legendar. Ciclopul Polifem arată mai mult a diform de peșteră cu alopecie, nicidecum a uriaș apocaliptic. Charlize Theron e o zeiță pururi tînără de 50 de ani. Sirenele nu se văd, iar cîntecul lor nu se aude. Se aud, în schimb, dialoguri tîmpite de tip „Am dat foc zidurilor Troiei”, se văd armuri de bronz, negre ca cauciucul, și se modifică o poveste care a rezistat 3.000 de ani pentru că sigur nu era destul de dramatică. De pildă, celebrul cal pe care istoria, arta și logica elementară îl puneau pe roți acum e jumătate îngropat în apa mării și tîrît pe-o coastă. În acest punct, Homer ar exclama: „Minune, Nolan! Eram orb, dar m-ai făcut să văd cît de prost ești!”.
O lume a minunilor, luminoasă și sclipitoare, este redusă la un pumn de umbre mai deprimante decît vizita la Hades. Terminată cu fuga lui Ulise de foștii simpatrioți. Nolan n-a fost în stare tot filmul să se ridice la nivelul epic al Stăpînului Inelelor, da’ măcar i-a ieșit scena în care Jack Sparrow e fugărit de canibali în Pirații din Caraibe.
A, și pentru că sigur veți întreba: da, apare Elliot Page, Ellen Page pe numele de fată. Sincer să fiu, departe de lumea dezlănțuită în jurul subiectului, pare doar un băiet năcăjit, pe care Nolan l-a distribuit pentru că nimeni n-o făcea. Dacă aș fi autorul rubricii de Istorii și Mitologii corecte politic, aș zice să-l lăsați să joace în pace. Nu e nici mai bun, nici mai rău decît coleguții. Sau, mai inspirațional, ești foarte bun, Elliot, nu te schimba niciodată din nou!
Nolan e talentat, a dovedit-o cu Oppenheimer, dar e limitat. The Odyssey e filmat competent, dar e plicticos, pedant, prost scris și prost jucat, umflat ca o bășină și răsuflat ca un referat scris cu versiunea pe lămpi a lui ChatGPT. Dar să privim partea bună: a produs bani. Dovadă că povestea lui Ulise va supraviețui și unui film nătîng de două ore și jumătate.
The Odyssey, 2026. R.: Christopher Nolan. Cu: Matt Damon, John Leguizamo, vampirul leșinat din Twilight, nevasta lui Spider-Man, diverși, inclusivi, dar nu și talentați.
10.413 vizualizări