În ultimul deceniu, sistemul energetic românesc a fost marcat de întârzieri majore în implementarea marilor proiecte de infrastructură energetică și de o lipsă cronică de punere în funcțiune a unor noi capacități de producție. De scos din funcțiune, s-au scos mii de MW – prin închiderea treptată a termocentralelor pe cărbune –, iar de pus în loc, extrem de puțin. Deși finanțările europene și resursele naturale au fost disponibile, o combinație nocivă de instabilitate legislativă, litigii contractuale, birocrație și lipsă de viziune politică a amânat cu ani de zile proiecte de producție vitale pentru securitatea națională.

– articolul continuă mai jos –

Marea Neagră și gazul blocat: Epopeea Neptun Deep

Descoperit încă din 2012, zăcământul Neptun Deep din Marea Neagră, cu rezerve estimate la 100 miliarde mc de gaze, reprezintă cel mai important proiect de securitate energetică al țării. Exploatarea sa a fost însă amânată cu peste cinci ani din cauza Legii Offshore adoptate în 2018 sub guvernarea PSD (era Liviu Dragnea), act normativ ce includea taxe punitive și clauze restrictive.

Această instabilitate a determinat gigantul american ExxonMobil să părăsească proiectul și să își vândă participația către Romgaz. Abia după modificarea legii și luarea Deciziei Finale de Investiție în 2023, proiectul a reintrat pe linie dreaptă, prima producție comercială fiind estimată abia pentru anul 2027.

Iernut și Tarnița: Șantiere eterne și studii de fezabilitate prăfuite

Demarată în 2016 de Romgaz, construcția noii centrale pe gaze de la Iernut (430 MW) trebuia finalizată în 2020. Proiectul s-a blocat din cauza disputelor financiare și a intrării în insolvență a constructorilor principali (Asocierea Duro Felguera – Romelectro). După rezilierea contractelor și noi renegocieri derulate pe parcursul mai multor ani, termenul de punere în funcțiune a fost împins repetat, estimările actuale indicând finalizarea la sfârșitul anului 2026.

În paralel, proiectul hidrocentralei cu acumulare prin pompaj Tarnița-Lăpuștești a fost abandonat și reluat de multiple ori din cauza studiilor de fezabilitate învechite și a eșecului atragerii de investitori. În ciuda relansărilor repetate, proiectul rămâne fără o decizie fermă de investiție până azi.

Tot la capitolul hidro, o serie de centrale începute înainte de 1989 și abandonate la un stadiu de realizare de 70-90% (ex: Răstolița, Bumbești-Jiu / Surduc-Siriu, Pașcani) au rămas blocate ani de zile în litigii de mediu și contestații în instanță.

Cernavodă și reorientarea geopolitică

Extinderea centralei nucleare de la Cernavodă (Unitățile 3 și 4) a pierdut aproape un deceniu în negocieri sterile cu o companie chineză (CGN), demers promovat inițial în timpul mandatului premierului Victor Ponta.

Parteneriatul a fost anulat oficial abia în 2020, proiectul fiind reorientat către o alianță strategică cu SUA și parteneri occidentali, dar cu un decalaj de timp imposibil de recuperat rapid.

Rețelele de transport și stocarea: Marea vulnerabilitate a sistemului

Pe lângă eșecurile din producție, ultimul deceniu a scos la iveală un alt blocaj masiv: incapacitatea rețelei gestionate de Transelectrica și a operatorilor de distribuție de a prelua noile capacități de energie regenerabilă. Deși s-au solicitat avize pentru mii de MW din surse fotovoltaice și eoliene, infrastructura de transport a rămas la nivelul anilor 2000.

Lipsa cronică a capacităților de stocare (baterii sau hidrocentrale cu pompaj) a transformat surplusul verde de peste zi într-o problemă de dezechilibru, urmată de deficit masiv în orele de vârf.

Pasa de vină la nivel înalt: Cine au fost miniștrii Energiei

Întârzierile s-au suprapus peste mandatele mai multor miniștri ai Energiei, fiecare lăsând proiectele într-un stadiu incert:

Victor Grigorescu (2015–2017), tehnocrat (Guvernul Cioloș): Perioada în care s-au semnat contractele inițiale (cum a fost cel pentru Iernut) fără mecanisme suficient de rigide de control al execuției.

Toma Petcu și Anton Anton (2017–2019), ALDE (coaliția PSD-ALDE): Perioadă marcată de OUG 114/2018 („taxa pe lăcomie”) și Legea Offshore din 2018, acte normative ce au înghețat investițiile private și au gonit giganții internaționali din Marea Neagră.

Virgil Popescu (2019–2023), PNL: Mandatul în care s-a deblocat cadrul legal pentru Neptun Deep și acordul cu SUA pentru Cernavodă, dar în care s-au înregistrat rezilierile și blocajele majore de la Iernut. A fost mandatul implementării PNRR și al unui program masiv de închidere a capacităților pe cărbune, fără a pune la timp altceva în loc.

Sebastian Burduja (2023–2025), PNL: A preluat gestiunea finalizării Iernut și accelerarea Neptun Deep, confruntându-se la rândul său cu întârzieri ale constructorilor și contestații de mediu. A avut bătălii declarative și juridice intensive cu ONG-urile de mediu pentru deblocarea hidrocentralelor vechi. Nici el nu a reușit să inaugureze Iernut.

Bogdan Ivan (PSD), (2025–aprilie 2026): În mandatul lui, în septembrie-octombrie 2025, Romgaz a reziliat din nou contractul cu constructorul spaniol pentru Iernut — a doua reziliere din saga Iernut — ceea ce a mai împins finalizarea, de această dată la termenul-limită 31 decembrie 2026. Nu s-a remarcat cu inițiative majore în domeniul Energiei, nu și-a asumat demararea unor proiecte noi de anvergură.

Din aprilie 2026, premierul Ilie Bolojan a preluat interimar portofoliul Energiei și îl deține și acum (august 2026), deci ministerul e condus interimar de mai bine de trei luni, în plină criză energetică. Avem astfel instabilitate instituțională suprapusă peste criza tehnică.

Impactul asupra cetățenilor și economiei: Cât ne-a costat deceniul pierdut?

Consecința directă a acestui lanț de eșecuri administrative și politice a fost transformarea României dintr-un exportator net de energie într-un importator net în perioadele critice de consum.

Lichidarea capacităților pe cărbune fără punerea în funcțiune a centralei de la Iernut sau a gazului din Marea Neagră a creat un deficit structural de energie de bandă.

Rezultatul? România a ajuns să aibă deseori cele mai mari prețuri la energie pe piața spot (PZU) din regiune, iar costurile uriașe ale importurilor au fost suportate direct de bugetul de stat (prin schemele de compensare/plafonare) și, în final, de populație și industria locală prin facturi umflate și scăderea competitivității economice.

Istoria ultimului deceniu din energia românească demonstrează că principala problemă a țării nu a fost lipsa resurselor naturale și nici a fondurilor europene, ci lipsa de continuitate strategică. Fiecare schimbare de guvern sau de ministru a însemnat rescrierea priorităților, reluarea studilor de fezabilitate și anularea proiectelor predecesorilor. Fără un acord politic transpartinic și o simplificare reală a procedurilor de avizare și licitație, sistemul energetic românesc va rămâne vulnerabil, dependent de importuri și expus șocurilor de pe piețele internaționale.

Vara lui 2026: nota de plată

Dacă mai era nevoie de o confirmare, ea a venit chiar în aceste zile. La final de iulie 2026, Guvernul a declarat stare de alertă la nivel național în sectorul energetic pentru toată luna august, pe fondul secetei prelungite și al scăderii drastice a debitului Dunării. Nivelul apei a coborât la aproximativ 1.600 mc/s – mai puțin de jumătate din media perioadei –, afectând direct răcirea reactoarelor de la Cernavodă. Unul dintre cele două reactoare a fost deja oprit, iar autoritățile avertizează că, dacă va fi scos din funcțiune și al doilea, sistemul va pierde dintr-odată aproape 1.300 MW, adică aproape 20% din producția națională de electricitate. România importă deja cantități mari de curent seara, iar premierul interimar a anunțat că țara a cerut sprijin de urgență Ucrainei, care ar urma să livreze energie din una dintre centralele sale nucleare.

Coincidența nu ar putea fi mai grăitoare: exact capacitățile care ar fi trebuit să compenseze un asemenea șoc – Iernut, stocarea prin pompaj – sunt cele descrise mai sus, blocate ani de zile în avize, litigii și renegocieri. Criza climatică nu a făcut decât să scoată la vedere, în timp real, o vulnerabilitate construită metodic, an de an, prin amânări. Iar faptul că, în mijlocul acestei crize, Ministerul Energiei este condus interimar de premierul însuși de peste trei luni – de la retragerea PSD de la guvernare, în aprilie 2026 – arată că nici instabilitatea politică nu și-a luat vacanță.

Ce ar trebui să se schimbe, pe scurt:

Proiecte scoase din calculul politic. Contracte de tip „state-to-state” sau garanții legislative care să supraviețuiască schimbării guvernului, astfel încât un proiect strategic (Iernut, Tarnița, Cernavodă) să nu mai poată fi reluat de la zero la fiecare ciclu electoral.

Un singur responsabil, cu termene publice și sancțiuni reale. În loc de miniștri care se succed și „preiau gestiunea” fără consecințe pentru întârzieri, un mecanism de raportare trimestrială către Parlament, cu penalizări clare pentru operatorii de stat (Romgaz, Nuclearelectrica, Hidroelectrica) care nu respectă graficele asumate.

Simplificarea avizării de mediu, nu eliminarea ei. Termene-limită legale pentru soluționarea contestațiilor la proiectele hidro și regenerabile, ca să nu se mai piardă ani întregi în instanță pe fiecare aviz.

Investiții masive, precomandate, în rețea și stocare. Fără extinderea urgentă a rețelei Transelectrica și fără capacități de stocare (baterii, pompaj), orice MW nou de regenerabile riscă să rămână blocat „la poartă”, exact cum s-a întâmplat cu solarul și eolianul în ultimii ani.

Un mix energetic gândit pe 20-30 de ani, nu pe un mandat. Gaz, nuclear și regenerabile ca piese ale aceleiași strategii, nu ca alternative care se anulează reciproc la fiecare schimbare de guvern.