Bun găsit România, bun găsit București, sunt eu, Andreea Festa, dacă ar fi să-mi descriu viața într-un singur cuvânt. Tocmai ce am primit o veste foarte proastă pentru psihicul meu și singurul lucru pe care l-aș face cu laptopul ar fi să dau cu el de pământ de o manieră foarte violentă ca să mă descarc și să mă simt sinonim cu nimicul că nu-mi permit să-mi iau altul. Nu doresc nimănui instabilitatea mea.
Știu că mă victimizez, dar de asta am nevoie acum când am realizat că, la aproape 50 de ani, sunt atât de sărac, încât nu-mi permit să fac lucrurile cum vreau eu să le fac și trebuie să le fac cum vrea altă lume. Aaaaaaaa, acesta este urletul unui om sătul care și-a deschis laptopul ca să scrie un articol plin de umor. Vai ce aș înjura și în scris, dar nu-mi permite profilul site-ului aici de față. Încă o ocazie desăvârșită de a integra furia.
Deci sunt în spume majore, realizând că am anxietate de plecat de acasă în calitate de sărac, în orașul Astorga, în inima nicăieri-ului spaniol, afară sunt 78 de grade, iar oamenii din jurul meu mănâncă jumări prăjite și aproape orice cu maioneză, la radio cânta domnul George Harrison piesa My Sweet Lord, Lord la adresa Căruia înalț și eu acum o rugăciune să mă liniștească dracului ca să pot scrie. Domnul încă nu mi-a răspuns.
Gata, a început Bruce Springsteen cu I’m On Fire, cântecul acela care începe cu celebrele versuri: Hei, fetițo, tăticul tău e acasă sau te-ai lăsat singurică și mititică, la cheremul dorinței mele neortodoxe? Traducere ușor adaptată, recunosc.
Hai, că m-am mai liniștit un pic, traducând versurile astea păgâne. Fără incidentul care mi-a smuls spiritualitatea și cumpătarea din sânge, acest articol ar fi început cu totul altfel. Ar fi început cu luna ianuarie a acestui an. Am o colaborare cu cineva pe care nu-l mai facturasem de peste doi ani, pentru că mintea mea e deschisă spre imaginație și închisă spre birocrație și nu am reușit nici până în ziua de azi să-mi fac SPV și semnătură digitală și morții mei… Am preferat să fiu și mai sărac decât sunt.
Și, la începutul acestui an, mi s-a atras atenția că trebuie să fac ceva și să-mi încasez banii. Dacă îi încasăm pe firmă, i-aș fi putut scoate abia la sfârșitul anului, dividende sau ochii mei, nu știu, că și birocrația mă face foarte fragil, așa că am preferat să-mi schimb contractul pe persoană fizică și, după doi ani de muncă, am încasat vreo 2000 de euro. Valoarea mea, valoarea mea, nu o mai are nimenea.
M-am simțit Elon Musk, îți dai seama, și mi-am luat, contra sumei de 230 de euro, un bilet de avion să vin în august în Spania ca să văd eclipsa de soare. Singura pe la care mai fusesem martor e cea din 11 august 1999 și mi-aduc aminte foarte clar că m-a emoționat foarte tare. Recunosc, sunt un picuț blocat emoțional, plâng doar la video-urile în care se reunesc prietenii cei mai buni după mult timp și aveam chef să mă emoționez văzând acest măreț fenomen solar. Am două prietene cu care mă știu de peste 40 de ani în Madrid, am zis că vin la ele și apoi plecăm împreună spre nordul Spaniei ca să vedem evenimentul celest deasupra oceanului, la apus. Vedeam deja eclipsa cum se oglindește în apă, șmecher de tot.
Am ajuns, am căutat o plajă orientată spre nord-nord-vest ca să se vadă frumos soarele spre apus, am găsit o plajă micuță, Playa de Porcia, cu stânci, superb ca în Game of Thrones, mai lipseau dragonii, ceața era din plin, încorpora întreg peisajul, nu se vedea nici picior de cer la orizont. Am întrebat localnicii dacă se va lumina spre seară și ne-au zis că nicio șansă, că, de obicei, dacă nu dădea nicio geană de soare până la ora douăsprezece ziua, șansele de dispersare a norilor erau inexistente. Am mâncat niște sardine impecabile și un cachopo superb, un fel de mâncare specific Asturiei, zona în care ne aflam, adică un șnițel de vită cu brânză și jamon.
Sursa foto: Andrian Teleșpan
Am un anunț de făcut. Acesta este cel mai infect acticol pe care eu l-am scris vreodată pentru B365. Niciodată n-am scris ceva mai în scârbă decât în mometul ăsta. Paragrafele de până acum le-am scris pe drumul de întoarcere spre Madrid, pe la mijlocul celor 650 de kilometri, dintre eclipsa lipsă și capitala Spaniei, iar ce scriu în continuare vine la finalul drumului, în Madrid, după 100 grame de gin și 100 de whisky, nu mă întrebați de ce le-am amestecat, și niște urechi de porc și niște vită la grătar, adică aș sta în pat și clar nu aș scrie, ca să fie articolul gata mâine, adică vineri. Sunt din nou în spume și mă simt nedreptățit, că, dacă aveam și eu un pic de notorietate, puteam acum să mă odihnesc în căldura asfixiantă de aici.
Voi perpetua acest chin, pentru că eu m-am născut ca să mă chiunui și voi pune ceasul la 5 ca să mă trezesc și să vă povestesc cum n-am văzut eclipsa vieții. Sigur voi dormi foarte bine, având în vede că în camera mea sunt acum, la ora 22:27, 31,5 grade Celsius cu aerul condiționat pornit de jumătate de oră. Fiind plecați două zile de acasă s-au încins ca lumea pereții. Totul merge impecabil, conform planului Domnului. Vomit. Termostatul nu s-a adaptat la ora locală, de asta pe el se vede o altă oră.
Deci pe plajă nu ni s-a arătat eclipsa de o natură pozitivă, așa că am plecat spre Mirador de Penouta, un punct de observație la o altitudine de peste 900 de metri, aflat la 30 de kilometrila sud de coastă. Și gata, mă duc să mă culc, între timp am mai avut o cădere psihică, pentru că am crezut că mi-am pierdut ketonalul și începe să mi se facă rău de la alcool. Nu l-am pierdut, era în plasa cu prosoape de plajă. Temperatura în cameră, după încă 40 de minute a ajuns la 31 de grade. E superb.
Nu. Mie așa ceva nu mi s-a întâmplat în cinci ani de când scriu pentru B365:)))). Acest articol are o viață a lui, separată de planurile mele. Mi s-a dus și amețeala, și-a făcut și Ketonalul efectul, este ora 00:17, afară sunt 31 de grade, iar în cameră temperatura a scăzut la 30 de grade. Nu se poate dormi în aceste condiții. Am zis că îmi pusesem ceasul la cinci de dimineață, dar, dacă tot nu pot dormi, voi termina articolul acum. E prea cald să mai am spume.
Ajunsărăm și la Mirador de Penouta, așadar, undeva pe la 17:00 după amiază. Era nor și nimeni. Nu pe cer era norul, nu. Norul era chiar acolo, am intrat noi în el. Aici erau cele mai mari șanse să vedem eclipsa pe o rază de vreo 100 de kilometri. Ne-am întins o pătură, am scos o sămânță și am zis că, dacă Domnul o vrea vom vedea fenomenul astrologic, s-o limpezi cerul, dacă nu, nu. Am văzut și un articol pe CNN care spunea că pământul se răcește când soarele începe să fie acoperit de lună, iar norii se risipesc odată cu scăderea temperaturii.
Pe la 18:00, minune miraculoasă, toți norii au coborât vreo 100 de metri sub nivelul nostru, soarele strălucea pe un cer senin, ne-am bucurat. Din când în când norul se mai ridica la nivelul nostru ca să facă mișto de noi, dar nu stătea mult.
La 19:30 când a început eclipsa cerul era minunat de limpede, iar norul a mai revenit câte un pic, câte un pic, dar nu o lălăia pe acolo. Cu trei minute înainte ca eclipsa să devină totală, însă, norul a venit definitv. Nu că nu se mai vedea eclipsa, nu mai vedeai la cinci metri. Vedeai umiditatea alergând prin aer și punându-se în părul oamenilor. S-a făcut întuneric, n-am văzut niciun inel de diamante, îți dai seama, și atunci am avut revelația: Io ecplisă am mai văzut în ’99, dar în nor n-am mai stat în picioare.
Sursa foto: Adrian Teleșpan
Sursa foto: Adrian Teleșpan
Și am stat apoi și m-am gândit că supărarea e felul în care mintea ne eclipsează bucuria inimii, că ne supărăm atunci când nu primim ceea ce dorim și uităm să ne bucurăm că primim ceea ce ne trebuie. Pentru că, totuși, e ușor să te bucuri când primești ceea ce vrei, dar șmecheria e să te bucuri când primești ceea ce îți trebuie, Cum zic și domnii de la Rolling Stone, You can’t Always get what you want but you’ll always get what you need.
Doamne ajută și Doamne ferește, altă eclipsă se mai găsește. Încerc și la anul pe 2 august, tot din Spania, că în București, următoarea eclipsă solară totală va fi pe 3 septembrie 2081.
Adișorul Reeclipsatorul.