Medaliată cu aur în cadrul Concursul Internațional George Enescu din 2024, violonista japonezo-americană Mayumi Kanagawa a revenit în București pe 23 august, pentru a deschide ediția din 2026 a competiției. În vârstă de 32 de ani, artista, care cântă pe un Stradivarius din 1725, a vorbit cu HotNews despre relația pe care o are cu vioara, despre influențele culturale care i-au marcat parcursul profesional sau muzica lui George Enescu.

  • „Enescu a fost, în timpul vieții sale, atât un interpret și pedagog extrem de apreciat, cât și un compozitor prolific și inovator”, spune artista despre marele muzician.

Mayumi Kanagawa (32 de ani) este o profesionistă apreciată internațional pentru modul în care îmbină rigoarea tehnică cu o abordare profund personală a repertoriului. 

Prezentă la București pe 23 august, ea a cântat în deschiderea Concursului Internațional George Enescu alături de pianistul ucrainean Roman Lopatynskyi, violoncelistul Yo Kitamura și Orchestra Națională Radio, sub bagheta lui Cristian Măcelaru, director muzical al Orchestrei Naționale a Franței și al Cincinnati Symphony Orchestra și director artistic al Festivalului și Concursului Internațional George Enescu.

Mayumi Kanagawa s-a format atât în Japonia, cât și în SUA, și s-a stabilit la Berlin. A concertat alături de numeroase orchestre importante, de la Orchestra Simfonică Metropolitană din Tokyo și Orchestra Filarmonicii din Kyoto, la Orchestra Națională a Belgiei sau Orchestra Simfonică a Radiodifuziunii din Finlanda, dar este și o muziciană de cameră activă. 

Artista cântă pe vioara „Wilhelmj” Antonio Stradivarius din 1725 și are un repertoriu care traversează secole și stiluri, de la Bach și Beethoven până la Enescu și compozitori contemporani. 

Talentul și pasiunea pentru muzică au dus-o pe Mayumi Kanagawa nu doar pe marile scene internaționale, ci și către proiecte prin care muzica ajunge la copiii care nu au avut aceleași oportunități. În prezent, este ambasadoarea proiectului „Ribbon” al El Sistema Japan, program care oferă instrumente și educație muzicală copiilor aflați în sistemul de plasament. 

Să trăiești între culturi diferite

– Ați studiat la New York, Los Angeles și Berlin. Ce ați luat din fiecare din fiecare loc și în ce fel v-au schimbat ca muzician? Simțiți o diferență între felul în care ați fost formată în Japonia și experiența occidentală?
– Mayumi Kanagawa: Sunt toate diferite, iar fiecare capitol pe care l-am trăit în ele a fost influențat de o combinație dată de vârsta mea, profesorii pe care i-am avut și orașul în sine. Contrastul dintre faptul că mergeam la o școală publică în New York și mă întorceam în fiecare zi într-o casă japoneză m-a influențat cu siguranță ca persoană și ca muzician. În Japonia nu intri niciodată în casă încălțat cu pantofii de afară. Îmi amintesc șocul pe care l-am avut când am mers pentru prima dată la casa unei prietene, după școală, și am văzut-o mergând pe covor în adidași! Cred că acest lucru m-a făcut mai flexibilă în anumite privințe și mai hotărâtă în altele.

– Cântați astăzi pe un Stradivarius din 1725. Ce relație aveți cu acest instrument? Cât de mult poate un instrument să schimbe sau să influențeze felul în care cântă un violonist?
– Cânt pe Stradivariusul „Wilhelmj”, împrumutat de la Sasakawa Music Foundation. A fost cu adevărat un moment important, la care nu mă așteptam să ajung: să cânt pe un Stradivarius pentru o anumită perioadă, ca instrument principal! Pianiștii au un instrument diferit în fiecare casă și în fiecare sală, dar noi ne purtăm instrumentul peste tot, de la o sală de studiu cât un dulap sau un teatru cu acustică seacă, și până la cele mai frumoase spații din punct de vedere acustic. Este ca și cum ajungi să-ți cunoști partenerul de viață, după ce ați trecut împreună prin tot felul de situații. Fiecare instrument are secretele sale, lucrurile care îi plac și cele care nu-i plac, schimbări de dispoziție, dramă și glume de împărtășit, iar toate acestea te modelează enorm.

– Repertoriul dumneavoastră merge de la Bach și Beethoven până la Enescu și compozitori din secolele XX și XXI. Ce căutați atunci când descoperiți un compozitor contemporan și ce vă atrage astăzi la muzica nouă?
– Sunt atentă la prima mea reacție. Există anumite piese care sunt incredibil de greu de ascultat și care devin din ce în ce mai captivante și fascinante pe măsură ce le studiez. Mă gândesc mereu la acest lucru și în ceea ce privește publicul, atunci când exersez: eu aud acum această piesă pe toate părțile, de zeci de ori, dar publicul o va auzi o singură dată. Cum pot transmite cât mai mult din ceea ce percep eu acum, în acea singură audiție? Unele piese te prind imediat, de la prima ascultare, altele cresc în timp sau chiar își pierd puțin din intensitate. Consider importantă această reacție instinctivă față de piese, indiferent din ce secol provin. Desigur, studiul tehnicii dodecafonice îți oferă o cu totul altă apreciere a muzicii lui Berg, spre exemplu, dar există oare ceva în complexitatea și profunzimea emoțională a muzicii care ajunge direct la ascultător, chiar dacă el nu are acele cunoștințe tehnice?

Importanța educației copiilor prin muzică

Mayumi Kanagawa. FOTO: Cristina Tănase

– Sunteți și profesoară. Care sunt lucrurile cele mai importante pe care încercați să le transmiteți studenților dumneavoastră și, dincolo de tehnică, ce credeți că face un violonist să devină un muzician bun?
– Dorința mea fundamentală este aceeași, atât pentru mine, cât și pentru elevii mei: atingerea unui întreg, printr-un echilibru între formă și conținut. Dezvoltarea dexterității fizice pentru a putea da viață ideilor muzicale pe care le-ai dezvoltat, dar și explorarea lumii, pentru a înțelege atât lunga tradiție din care provine acea muzică, cât și asocierea ta personală, interioară cu ea.

– Sunteți implicată într-un proiect prin care copiii din sistemul de protecție primesc instrumente și educație muzicală. De ce a devenit importantă pentru dumneavoastră această dimensiune socială a muzicii?
– Prima mea experiență de predare a viorii a fost în liceu, prin El Sistema, în Los Angeles. A fost foarte dificil să încerc să fac un grup năbădăios de copii de șapte ani să țină cu toții arcușul corect în același timp! A fost atât de diferit de propria mea experiență, într-o cameră frumoasă și liniștită, cu covor și pian cu coadă, doar eu și profesoara mea, concentrată 100% asupra mea. 

Faptul că am cântat Lady Gaga și cântece populare mexicane pentru părinții și colegii lor de clasă, de Crăciun, m-a învățat cât de minunat este să poți împărtăși muzica prin intermediul viorii, chiar dacă sunetul era foarte zgâriat și toată lumea cântă fals. Mi-am dorit să continui să păstrez legătura cu această latură a cântatului și a împărtășirii muzicii.

– Ce ați învățat important în urma acestor experiențe alături de cei mici?
– Când faci același lucru pentru o perioadă îndelungată, poți uita cum este să fii la început de drum, sentimentul de uimire cu care vine la pachet sau senzația că lucrurile nu îți vin încă firesc. Prin interacțiunea pe care o am cu copiii, păstrez viu acest sentiment și-l primesc mai ușor în propria mea viață.

– Ce credeți că poate schimba în viața unui copil faptul că învață să cânte la un instrument?
– Învățarea unui instrument presupune atât de multe aspecte diferite: coordonare fizică pentru a cânta notele, putere mentală pentru a memora pozițiile, a citi muzica și a o memora, precum și implicare emoțională pentru a simți ceea ce transmite muzica. Să unifici toate acestea într-un singur act este un proces extraordinar, care cu siguranță poate schimba viața unui copil.

Enescu, între concurs și moștenirea muzicală

Mayumi Kanagawa. FOTO: Cristina Tănase

– Ați câștigat Concursul Internațional George Enescu în 2024. Ce a însemnat acel moment pentru dumneavoastră? Și cât de important credeți că este astăzi acest concurs pentru tinerii muzicieni din întreaga lume?
– Enescu urma să fie ultimul meu concurs, după o lungă pauză în perioada pandemiei de Covid, în rolul de proaspăt absolventă care pășea într-un nou deceniu al vieții sale. A fost un sentiment frumos și suprarealist să câștig. În cazul meu, la acel moment aveam deja o activitate concertistică mai bine conturată, în comparație cu concursurile la care participasem când eram mai tânără, așa că premiul m-a ajutat în special să mă dezvolt în acele direcții. Cred că este un concurs important pe scena internațională, de un nivel foarte înalt, și o oportunitate extraordinară pentru tinerii muzicieni.

– Ce vă atrage cel mai mult la muzica lui George Enescu? Și ce credeți că îl face atât de special în repertoriul pentru vioară?
– Enescu a fost, în timpul vieții sale, atât un interpret și pedagog extrem de apreciat, cât și un compozitor prolific și inovator. Prietenul și colegul său Eugene Ysaye este singurul gigant comparabil din acest punct de vedere. Dragostea și înțelegerea sa profundă pentru muzică, de la Bach până la tradițiile populare, dobândite prin experiența sa de violonist și pianist de talie mondială, și printr-o cunoaștere intimă a instrumentului, se contopesc în ceva atât de puternic în compozițiile sale, încât poți auzi și simți atât vocea sa unică, cât și amplul râu al moștenirii din care facem parte.

„Este extrem de dificil să îți iei cu adevărat timp liber”

– Ce se întâmplă cu adevărat în spatele unui concert? Ce nu vede publicul din munca necesară pentru cele câteva minute de pe scenă?
– Munca arată diferit de la o zi la alta, dar, ca interpretă cu normă întreagă, totul din viața ta este orientat către acel moment de pe scenă: călătoriile, somnul, programul de studiu, timpul liber, toate sunt coordonate și dozate astfel încât să fii în formă pentru concert. În ziua unui concert îmi place să ajung la locul desfășurării și, în mod ideal, să am puțin timp singură pe scenă pentru a mă obișnui cu acustica, să mă asigur că am apă și gustări în culise, să verific climatul (uneori temperatura sau umiditatea din cabina de schimb și de pe scenă sunt foarte diferite, ceea ce poate face ca vioara să se dezacordeze), să trag un pui de somn și să meditez, să-mi fac părul, să mă îmbrac și să mă machiez, apoi să mă încălzesc cântând lent.

– Ce simțiți atunci când intrați pe scenă și ce ați vrea să rămână cu publicul după ce vă ascultă?
– Pe la vârsta de 13 ani, am mers la un festival de vară și am ascultat un număr copleșitor de concerte; atunci m-am gândit mult la care ar fi criteriul meu pentru a decide dacă unul a fost bun sau nu, din perspectiva unui ascultător. Concluzia mea a fost să mă întreb: am mai multă energie după concert decât aveam înainte? Poate fi ceva fericit sau devastator, dar dacă, într-un fel, mă simt mai plină de energie și, prin urmare, mai vie după experiența de a asculta, atunci concertul a meritat. Asta îmi doresc și de la propriile mele concerte. Fiecare va avea propria reacție la muzică, care poate fi, de asemenea, complet diferită de ceea ce simt eu pe scenă, dar dacă primește un anumit tip de energie, aceasta este dorința mea.

– Care sunt, până acum, cele mai mari satisfacții pe care vi le-a adus meseria de muzician și care sunt cele mai dificile lucruri cu care vă confruntați?
– Cel mai împlinitor și minunat aspect al vieții mele îl reprezintă oamenii pe care îi întâlnesc și cu care ajung să lucrez; întâlnești atât de mulți oameni inteligenți, buni și creativi, care îți împărtășesc pasiunile în diferite moduri, iar acest lucru mă face să vreau să continui în fiecare zi. Probabil că partea cea mai dificilă, pe care nu o înțelegeam înainte, este impactul pe care călătoriile constante îl au asupra minții și corpului și cât de acaparantă este această profesie. Este extrem de dificil să îți iei cu adevărat timp liber!

Cea de-a XX-a ediție a Concursului Internațional George Enescu are loc la București în perioada 23 august – 19 septembrie și se desfășoară sub tema „În căutarea excelenței.” Evenimentul reprezintă una dintre cele mai importante competiții dedicate noii generații de muzicieni, iar ediția aniversară reunește tineri artiști din întreaga lume, în cele patru secțiuni: vioară, violoncel, pian și compoziție. Concursul marchează anul acesta un record de participare, cu 819 înscrieri din 55 de țări și propune, pe lângă competiția propriu-zisă, și o serie de concerte, recitaluri și programe de formare pentru tinerii artiști.