Peste 120 de milioane de albume vândute pe glob
Cu peste 120 de milioane de albume vândute de la înființarea lor în 1968, Deep Purple și-a asigurat de mult un loc în istoria rockului. În loc să se mulțumească doar cu păstrarea moștenirii sale, trupa continuă să o extindă, animată de același spirit care a caracterizat primele lor lucrări. Deep Purple a lansat în vara acestui an un nou album de studio, intitulat SPLAT! Iar melodiile de pe noul album au deja milioane de vizualizări pe YouTube. În centrul albumului SPLAT! se află o idee concepută de Ian Gillan. În loc să trateze sfârșitul ca pe o distrugere, albumul îl imaginează ca pe o transformare: SPLAT! explorează sfârșitul umanității nu într-un sens apocaliptic brut, ci ca pe o metamorfoză dincolo de existența fizică.
Deep Purple. Sursa foto: Jim Rakete
După 1990, Deep Purple a susținut mai multe concerte memorabile în România. Deep Purple, una dintre cele mai importante formații rock din lume, va reveni în țara noastră pe data de 1 octombrie 2026 și va avea un concert la Cluj-Napoca, pe BTarena. Celebră pentru că a definit sunetul rockului timp de mai bine de cinci decenii, Deep Purple rămâne una dintre cele mai apreciate formații live din lume. Puține trupe din istoria rockului au lăsat o moștenire atât de puternică și de durabilă ca Deep Purple. Cu peste cinci decenii de albume în topuri, turnee cu bilete epuizate și includerea în Rock & Roll Hall of Fame, ei rămân una dintre cele mai influente și prestigioase trupe din lume.
Melodiile lor memorabile – de la „Smoke on the Water” la „Highway Star” – continuă să inspire generații de muzicieni, în timp ce concertele lor live le reafirmă statutul de pionieri ai hard rockului. Biletele pentru concertul Deep Purple de la Cluj-Napoca pot fi achiziționate de pe site-ul eventim.ro. Alături de Deep Purple, la Cluj-Napoca vor fi pe 1 octombrie și Wolfgang Van Halen, compozitorul, vocalistul, multi-instrumentistul și producătorul nominalizat la premiile Grammy, precum și trupa britanică de rock Jayler, aflată în plină ascensiune.
Muzica formației Deep Purple continuă să ajungă la noi generații și să inspire fanii din întreaga lume. Piesa lor clasică din 1970, „Child in Time”, a fost reinterpretată pentru coloana sonoră a trailerului celui mai recent sezon al serialului de succes Stranger Things.
Înființată în 1968, trupa britanică Deep Purple este una dintre cele mai longevive formații rock din lume, alături de The Beach Boys (înființată în 1961), The Rolling Stones (1962), The Who (1964), Scorpions (1965), Chicago (1967) și King Crimson (1968).
Deep Purple, în concert. Sursa foto: Deep Purple
Ian Gillan, pasiune pentru rock și fani și la 81 de ani
În vârstă de 81 de ani, Ian Gillan, solistul trupei Deep Purple, este renumit pentru vocea sa puternică și cu o gamă largă de registre vocale. Influențat inițial de Elvis Presley, Gillan a înființat și a condus mai multe formații locale la mijlocul anilor 60, iar în cele din urmă s-a alăturat formației Episode Six după ce solistul inițial al acesteia a părăsit trupa. A fost cooptat în Deep Purple în vara anului 1969. A părăsit formația în iunie 1973. După o scurtă perioadă de pauză din industria muzicală, și-a reluat cariera muzicală cu formațiile solo „Ian Gillan Band” și „Gillan”, înainte de a activa timp de un an ca solist al formației Black Sabbath în 1983. În 1984, Deep Purple s-a reunit și au urmat încă două albume de succes înainte ca Ian Gillan să părăsească formația în 1989. S-a reîntors în Deep Purple în 1992 și a rămas solistul celebrei trupe de atunci.
Mai trebuie spus că Ian Gillan a interpretat rolul lui Iisus în înregistrarea originală a operei rock a lui Andrew Lloyd Webber, „Jesus Christ Superstar” (1970). În acel an, Ian Gillan a primit un telefon de la Tim Rice, care i-a cerut să interpreteze rolul lui Iisus în înregistrarea originală a albumului din 1970 al piesei „Jesus Christ Superstar”, fiind impresionat de prestația sa din piesa „Child in Time”.
Ian Gillan și-a exprimat o afecțiune deosebită pentru Armenia și s-a bucurat de popularitate acolo încă de la concertul Rock Aid Armenia din 1989, ceea ce l-a determinat să formeze supergrupul WhoCares ca proiect paralel cu Deep Purple. La 2 octombrie 2009, în onoarea celei de-a 20-a aniversări a evenimentului „Rock Aid Armenia”, Gillan, Tony Iommi, Geoff Downes și organizatorul proiectului, Jon Dee, au fost primiți de prim-ministrul Armeniei, care le-a acordat Ordinele de Onoare ale republicii. Pe 26 și 27 martie 2010, la Erevan, Gillan a cântat alături de Orchestra Filarmonică de Stat a Armeniei. La o conferință de presă ținută la Erevan pe 27 martie, Gillan a declarat despre Armenia că o consideră patria sa spirituală.
În cadrul interviului-eveniment acordat pentru Libertatea, Ian Gillan a vorbit cu emoție despre pasiunea sa fără sfârșit pentru rock, dar și despre cel mai mare compliment pe care l-a primit vreodată, de la marele Luciano Pavarotti.
Ian Gillan, în concert. Sursa foto: Deep Purple
„Am compus piesa «Child in Time» în 10 minute”
Libertatea: Bunicul dumneavoastră cânta operă cu o voce de bas-bariton care „făcea pereții să vibreze”, așa cum ați spus odată. Cât de mult v-a influențat bunicul gama vocală impresionantă?
Ian Gillan (zâmbește): Ei bine, deloc, de fapt, pentru că eram doar un băiețel pe atunci și aveam o voce pițigăiată; eram în corul bisericii, unde am cântat până la vreo 8 ani. Eram un băiat sopran, iar bunicul meu cânta operă, bunica mea preda balet, așa că ascultam mult Verdi și Ceaikovski acasă. Unchiul meu a avut o influență mare asupra mea; era pianist de jazz, cânta boogie-woogie și stride în stilul lui Art Tatum. Încerca mereu să fie la fel de bun ca marele pianist de jazz Art Tatum și a avut o influență uriașă. Întreaga mea familie, de fapt, trăia într-un mediu foarte muzical. Iar asta a avut o contribuție esențială asupra pasiunii mele pentru muzică.
– Faimoasa melodie „Child in Time” are ca temă Războiul Rece și este considerată un exemplu remarcabil de art rock. Cum ați descrie azi „Child in Time”?
– Păi, a fost ceva spontan; ne aflam cu toții sub umbrela Războiului Rece, era peste tot în jurul nostru, era omniprezent, iar o umbră plana asupra întregii lumi în acea perioadă, pentru că situația era extrem de periculoasă. Gândul la un holocaust nuclear era terifiant, iar conceptul de distrugere reciprocă asigurată depășea cu adevărat orice imaginație.
Așadar, era mereu un subiect despre care puteam scrie în diverse moduri și s-a întâmplat pur și simplu într-o zi: Jon Lord cânta niște acorduri dintr-o altă piesă numită „Bombay Calling” și mi-a spus: „Ascultă ce acorduri frumoase!”. Piesa aceea era mult mai rapidă, dar el doar explora și improviza în jurul structurii, iar melodia mi-a venit pur și simplu în minte, la fel și versurile; am compus piesa în 10 minute, a fost foarte, foarte rapid și simplu.
Ian Gillan, în studio. Sursa foto: Deep Purple
„Faptul că marele Pavarotti a fost uimit de vocea mea a fost cel mai mare compliment”
– Luciano Pavarotti a fost uimit de interpretarea dumneavoastră vocală și v-a mărturisit că era foarte invidios după ce v-a văzut cântând „Smoke On The Water” de șase ori. Care a fost reacția dumneavoastră după ce marele Pavarotti v-a mărturisit că era invidios pe vocea dumneavoastră și pe libertatea vocală pe care o aveați?
– Luciano Pavarotti a fost cel mai mare cântăreț din toate timpurile, alături de Elvis; cred că au fost cele mai mari două voci pe care le-am auzit vreodată în viața mea. Dar opera este o formă de muzică extrem de strictă, este o metodă de a spune o poveste și cred că, odată ce ai realizat prima ta interpretare pe disc sau pe scenă, lumea operei – adică oamenii din culise și publicul – se așteaptă să o repeți exact la fel de fiecare dată. Și, așa cum spunea Luciano, dacă schimbi chiar și o fărâmă din interpretare, fie din punct de vedere tehnic, fie emoțional, te vor crucifica. Iar el considera că pentru el, totul devenea puțin prea mecanic și îi plăcea libertatea pe care o avem în rock and roll.
Așa că am înțeles ce voia să spună în ceea ce-l privește, ceea ce, desigur, nu îi diminuează vocea excepțională.
Luciano Pavarotti. Sursa foto: Facebook / Luciano Pavarotti
– Și acesta a fost cel mai mare compliment pe care l-ați primit vreodată de la un alt artist?
– (Râde) Da, absolut, faptul că marele Pavarotti a fost uimit de vocea mea a fost cel mai mare compliment.
– Cât de diferite au fost emoțiile când ați avut prima apariție pe scenă alături de Deep Purple la Speakeasy, în West End-ul londonez, pe 10 iulie 1969, comparativ cu emoțiile din 1992, când v-ați întors în Deep Purple?
– Niciodată nu poți depăși ca emoții și intensitate prima experiență; cred că a fost memorabilă, nu aș putea uita niciodată acel moment și nu poți să-l recreezi, chiar dacă se întâmplă iar și iar și ai ulterior numeroase concerte, originalul rămâne întotdeauna cel mai bun.
– Cât de important este pentru dumneavoastră și pentru Deep Purple să evitați egourile, să fiți dumneavoastră înșivă?
– Cred că asta este cheia stilului și a etosului Deep Purple: faptul că fiecare este el însuși, este foarte natural; nu am încercat niciodată să urmăm moda sau un stil anume; fiecare contribuie cu partea sa la compoziție și la interpretare. Așadar, suntem o trupă formată din indivizi, nu e ca o fanfară militară sau o orchestră în care trebuie să cânți ce ți se spune; este o trupă în care interacțiunea este foarte importantă, partea ritmică este fundamentul întregii formațiuni, iar soliștii participă și ei la partea ritmică atunci când nu cântă solo.
Acest lucru este foarte important; mulți instrumentiști și soliști nu prea agreează să cânte părțile mai simple ca parte a secției ritmice, dar acest lucru este esențial în Deep Purple, iar eu am libertate în ceea ce privește versurile și melodiile, pe fundalul muzicii frumoase pe care o creează ei. Întotdeauna am considerat Deep Purple în primul rând o formație instrumentală și am spus mereu că eu doar „călăresc poneiul”, ca să zic așa. Așadar, am libertatea de a contribui cu ce doresc, nu există nicio limitare în cadrul formației; evident, trebuie să te încadrezi în structura muzicală, dar există libertate deplină pentru toată lumea, alături de o anumită disciplină.
– În loc să vă limitați la a păstra moștenirea Deep Purple, continuați să o extindeți, animat de același spirit care v-a definit primele lucrări și care se regăsește pe „Splat!”, cel mai recent album, lansat în iulie. Cum reușiți să vă extindeți această moștenire impresionantă?
– Denis, știi, nu e vorba doar de indivizi, ci de chimia dintre oameni și de modul în care lucrează împreună, precum și de felul în care privesc lucrurile ca o unitate, ca un tot unitar. E suficientă o singură mică schimbare; de exemplu, când l-am înlocuit pe Steve Morse cu Simon McBride, am trecut, de fapt, de la o parte influențată de rockul sud-american la o altă parte bazată cu adevărat pe hard-rockul britanic.
Așadar, a avut loc o schimbare destul de semnificativă în dinamica stilului trupei și cred că ne-am îndreptat mai mult spre sunetul original pe care îl aveam în 1970 – nu cel absolut original, care era fantastic, ci primele trei albume Deep Purple, care erau cu totul diferite, dar în care se puteau observa începuturile a ceea ce urma să vină.
Așadar, cred că Simon McBride a avut o influență majoră asupra ultimelor două albume, în special asupra „Equals One”, care a fost primul său album, iar dovada acestui lucru este, cred, faptul că patru dintre piesele de pe acel album se regăsesc în concertul live, în timp ce am eliminat câteva dintre vechile piese preferate. Așadar, avem acum un show ce este, cred, destul de bine echilibrat între vechi și nou.
– „Am fost fascinat de cuvântul «Eternitate» încă de la vârsta de 8 ani”, ați declarat într-un interviu. Cum ați descrie la ora actuală relația dumneavoastră cu cuvântul „Eternitate”?
– (Surâde) Ei bine, „Eternitatea” este forma liniară a „Infinitului”. „Infinit” a fost, de fapt, cuvântul pe care l-am auzit și pe care nu l-am putut înțelege. Abia câțiva ani mai târziu am privit versiunea liniară a „Infinitului”, care este „Eternitatea” – o linie temporală. Este destul de ușor să privești spre viitor și să-ți imaginezi că totul continuă la nesfârșit, pentru că este greu să pui la îndoială acest lucru. Dar, în același timp, „Infinitul” se extinde în ambele direcții, în sens liniar, atât spre sfârșit, cât și spre început, iar dacă nu există sfârșit, înseamnă că nu există nici început.
Dar iată-ne aici, drept urmare, care este răspunsul la această întrebare? Și cred că, de fapt, înseamnă că ceva pe parcurs trebuie să se schimbe, dar nu avem întrebările potrivite, nici matematica potrivită, nici cuvintele potrivite pentru aceste lucruri, așa că este un teren bogat de explorare pentru o minte creativă.
VEZI GALERIA FOTOPOZA 1 / 4„Am petrecut o noapte fantastică la București în 1991”
– Reflectând asupra reîntâlnirii emoționante de pe scenă cu Deep Purple din 12 august, Ritchie Blackmore a spus: „Am fost acolo pentru a vindeca orice răni”. Care au fost sentimentele dumneavoastră după această reîntâlnire specială?
– Fantastice. Eram în contact cu Ritchie de destul de mult timp și rănile fuseseră vindecate, dar faptul că am făcut-o în public a fost destul de important. Și am primit o scrisoare de la el cu câteva zile înainte de concertul de la Jones Beach, din Long Island, unde locuiește, în care mă întreba: „Ce zici, ar fi în regulă dacă aș apărea învăluit în fum?”. Iar eu i-am răspuns: „Păi, tocmai mi-ai adus un zâmbet larg pe față, desigur că ar fi fantastic”. Și așa am făcut, iar totul a fost fantastic, a fost o seară minunată.
Încă mai vorbim despre asta și am băut câteva pahare după aceea, am râs puțin și cred că Ritchie a plecat acasă puțin amețit. (Râde)
– Ați avut deja câteva concerte de neuitat cu Deep Purple în România, iar în această toamnă, pe 1 octombrie, veți susține un concert la Cluj. Care sunt amintirile dumneavoastră cele mai speciale din zilele petrecute în România?
– O amintire specială este de la un concert susținut cu trupa mea la București prin 1991 sau cam așa ceva, înainte să revin în Deep Purple. Nu mai știu data exactă. Dar știu că atunci a fost o seară fantastică la București, o noapte memorabilă, cu fani nebuni în cel mai bun sens al sintagmei. Au fost o seară și o noapte pe care nu le voi uita vreodată. Ulterior, de fiecare dată când am revenit în România, m-am bucurat să văd că sunt mulți români care au un cult și o pasiune deosebite pentru muzica rock. Și asta e ceva cu adevărat special.
Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.
ABONEAZĂ-TE 
Urmărește cel mai nou VIDEO