Scumpirea gazelor și a petrolului de anul acesta a declanșat o nouă undă de șoc pe piețele datoriilor publice, unde investitorii cer dobânzi tot mai mari pentru a finanța guvernele. Peste tot, randamentele obligațiunilor au urcat, fie că vorbim de SUA, Germania, Franța, Marea Britanie sau Japonia, la niveluri care nu au mai fost atinse de ani sau chiar decenii, în timp ce România se împrumută deja cu peste 7% în lei pe zece ani. Saltul ar putea fi considerat mai puțin violent față de cum s-au prăbușit piețele obligațiunilor în 2022 după izbucnirea războiului în Ucraina și prima criză energetică a deceniului, dar între timp, toate țările afectate atunci au acumulat datorii din care acum le va fi mult mai greu să-și revină iar sumele care trebuie refinanțate au ajuns la niveluri record.

Criza de după criză

Pentru România, necesarul brut de finanțare din 2026 este estimat la 275-285 de miliarde de lei, datoria publică a depășit 60% din PIB, iar inflația rămâne cea mai ridicată din Uniunea Europeană. BNR este astfel împinsă să mențină dobânda-cheie la 6,5%, în timp ce Banca Centrală Europeană se pregătește pentru noi majorări. Deocamdată, scenariul central pentru iarna 2026 se plasează în jurul unei perioade prelungite de dobânzi ridicate cuplate cu un risc din ce în ce mai sever este că criza energetică prelungită să oblige băncile centrale să pună și mai multă presiune pe politica monetară, iar statele vulnerabile să suporte simultan costuri energetice, economice și bugetare mai mari. Printre acestea, categoric ne aflăm și noi.

Gazul de peste 70 de euro și petrolul de aproape 100 de dolari au schimbat din nou calculele piețelor

Prețul gazului european TTF a coborât ușor la aproximativ 71 de euro/MWh pe 4 septembrie, după ce trecuse de 75 de euro, deși putem spune că este încă la un preț cu peste 35% mai mare decât cu o lună înainte și de peste două ori mai ridicat decât în aceeași perioadă din 2025. Petrolul Brent s-a apropiat la rândul său de 97 de dolari pe baril, după ce războiul lui Trump și al Israelului în Orientul Mijlociu a luat un nou avânt, iar temerile privind circulația petrolului și a gazului natural lichefiat prin Strâmtoarea Ormuz s-au exacerbat din nou.

Acesta este contextul în care rezervele de gaz ale Uniunii Europene se aflau la începutul lunii septembrie la numai 65,6% din capacitate, cel mai redus nivel înregistrat pentru această perioadă în cei 15 ani pentru care există date comparabile și mult sub nivelul de aproximativ 83% atins la 1 octombrie 2025. Depozitele asigură, în mod obișnuit, aproximativ o treime din consumul european pe timpul iernii, astfel încât gradul redus de umplere nu anunță automat o penurie, dar amplifică sensibilitatea pieței la un episod de frig, la o producție eoliană slabă sau la întreruperea unor livrări de gaz natural lichefiat, au relatat pe 3 septembrie analiștii Financial Times.

În aceeași zi, Comisia Europeană a apreciat, după reuniunea Grupului de coordonare pentru gaze, că sistemul european este încă suficient de rezilient și că nu există un risc imediat pentru siguranța aprovizionării, dar cifrele comunicate de Comisie și asigurările oferite spun mai degrabă mai multe despre capacitatea fizică a Europei de a trece iarna decât despre prețul la care va cumpăra energia necesară. Practic nu este o garanție că facturile nu vor exploda la iarnă și că prețurile la pompă nu vor suferi scumpiri greu de suportat, toate acestea exacerbând riscuri inflaționiste care deja persistă în majoritatea blocului comunitar.

Toate aceste date se leagă de datoria publică prin faptul că energia mai scumpă intră în prețurile transportului, producției, alimentelor și serviciilor, practic se reflectă în toate sectoarele unei economii, iar investitorii anticipează că inflația va coborî mai greu. Băncile centrale capătă mai puțin spațiu pentru reducerea dobânzilor și, în scenariul unui șoc suficient de puternic, pot fi obligate să le majoreze. Investitorul care împrumută un stat pe zece sau 30 de ani va cere atunci o remunerație mai mare pentru riscul ca inflația să-i erodeze câștigul.

De ce scade prețul obligațiunii atunci când dobânda statului crește. Randamentele au ajuns la maximele ultimelor decenii, de la Londra la Tokyo

De la bun început trebuie să ținem cont că o obligațiune de stat reprezintă un împrumut acordat guvernului, așa cum la noi în țară românii au mână liberă să investească în titluri de stat Tezaur sau Fidelis. Statul primește banii, plătește periodic o dobândă și restituie suma la scadență, iar după emitere, obligațiunea poate fi vândută mai departe, prețul ei fluctuând adesea chiar și zilnic.

De exemplu, dacă un titlu mai vechi oferă o dobândă de 3%, iar statul emite între timp obligațiuni similare cu 5%, investitorii vor accepta să cumpere titlul mai vechi numai la un preț mai mic, iar scăderea prețului îi ridică randamentul efectiv până devine comparabil cu cel al noilor emisiuni. De aceea, atunci când obligațiunile „scad”, randamentele lor cresc, acest randament arătând aproximativ cât cere piața pentru a finanța statul la maturitatea respectivă. În același timp, însă creșterea randamentului obligațiunilor aflate deja în circulație nu rescrie retroactiv dobânda tuturor împrumuturilor contractate de guvern, dar, foarte important, costul suplimentar ajunge treptat în buget, pe măsură ce statul emite datorie nouă sau refinanțează titlurile ajunse la scadență. În acest circuit, efectul devine cu atât mai rapid cu cât necesarul de împrumut este mai mare și scadențele datoriei sunt mai scurte.

Randamentul obligațiunilor britanice pe zece ani a urcat pe 2 septembrie până la 5,294%, cel mai ridicat nivel din august 2007, iar costurile de finanțare pe 30 de ani s-au apropiat de maximele ultimelor trei decenii. Potrivit Reuters, estimările Pantheon Macroeconomics arată că această mișcare ar putea reduce marja bugetară a guvernului britanic de la 23,6 la aproximativ 13 miliarde de lire, o pierdere care ar trebui compensată prin economii sau venituri suplimentare.

Randamentul titlurilor germane pe zece ani a atins aproximativ 3,4%, cel francez a urcat la niveluri nemaiîntâlnite din 2008, iar obligațiunea japoneză cu aceeași maturitate a trecut de 3% pentru prima dată din 1996. De cealaltă parte a Atlanticului, titlurile americane pe zece ani au ajuns în apropierea pragului de 4,8%. Potrivit unei analize dedicate Reuters, putem explica acest salt prin criza energetică, dar, potrivit analiștilor economici, problema mai profundă ține de faptul că guvernele au început ușor-ușor să finanțeze deficite mai mari, investiții în apărare, tranziție energetică și programe industriale, în vreme ce companiile atrag sume record pentru centre de date, semiconductori și infrastructura necesară inteligenței artificiale. Emisiunile globale de obligațiuni corporative ajunseseră la 4.900 de miliarde de dolari în 2026, cu 14% peste nivelul aceleiași perioade din anul anterior, iar capitalul disponibil este astfel disputat de mai mulți debitori, totul pe lângă faptul că statele trebuie să ofere randamente suficient de atractive pentru a-și găsi în sine cumpărători pentru titlurile pe care le emit, mai arată analiza citată mai sus.

Raportul privind datoria publică globală emis anul acesta de OCDE estima în martie că împrumuturile guvernelor și companiilor vor ajunge în 2026 la aproximativ 29.000 de miliarde de dolari, față de peste 25.000 de miliarde în 2025. În cazul statelor membre OECD, aproximativ 80% din împrumuturile contractate servesc la refinanțarea datoriei existente, iar necesarul de refinanțare a urcat la niveluri record. Cu alte cuvinte, o mare parte din banii atrași nu finanțează o autostradă, un spital sau o investiție nouă, ci înlocuiește un împrumut vechi, frecvent contractat la o dobândă mai mică.

De ce România se împrumută cu peste 7%, deși are o datorie mai mică decât media UE

Randamentul obligațiunilor românești în lei pe zece ani era de aproximativ 7,15% pe 4 septembrie, după ce urcase până la 7,18% în ședința precedentă. Nivelul este încă ușor sub cel de acum un an și cu siguranță sub prima parte a anului 2025, când tensiunile politice au dus temporar randamentul peste 8%, dar, cu toate acestea, țara noastră reacționează la șocul global pornind de la un cost de finanțare deja ridicat. Datoria administrației publice ajunsese la 60,1% din PIB în primul trimestru din 2026, față de o medie de 82,9% în Uniunea Europeană și de 88,9% în zona euro. Să ne amintim că Franța avea o datorie de 117,6% din PIB, Italia de 138,9%, iar Grecia de 143,5%, în aceeași perioadă, potrivit Eurostat, ceea ce ne-ar face să credem, poate, că ar trebui să fim mai protejați, chiar dacă am sărit și noi de limitele impuse de tratatul de la Maastricht.

Dar, în același timp, contează foarte mult și moneda în care statul se împrumută, credibilitatea politicii fiscale, ritmul de creștere economică, veniturile bugetare și randamentul cerut de investitori. Germania își finanțează datoria pe zece ani la aproximativ 3,4%, dar România la peste 7%, ceea ce, de fapt, înseamnă că pentru aceeași sumă nou-împrumutată în moneda națională și pentru aceeași maturitate, diferența brută de cost poate depăși 3% pe an. La toate acestea se adaugă faptul că România a intrat în această perioadă după deficitul ESA de 9,3% din PIB în 2024 și de 7,9% în 2025, cel mai mare din Uniunea Europeană. Deși Comisia Europeană estimează o reducere până la 6,2% în 2026 și 5,8% în 2027, în timp ce datoria ar urma să crească până la 63,3% din PIB, deficitul este totuși aproape dublu față de plafonul european de 3%, chiar după o corecție fiscală dură, în cazul în care linia de reducere măcar vagă a cheltuielilor operată de Guvern (în ani în care am avut și intrări masive de capital european prin PNRR) s-ar menține cu un nou Guvern, atunci când acesta va fi în sfârșit instaurat la Palatul Victoria.

Practic, chiar și dacă execuția din primele șapte luni ale lui 2026 arată o ameliorare reală, că deficitul bugetului general consolidat a scăzut la 48,08 miliarde de lei, echivalentul a 2,34% din PIB, de la 76,44 miliarde și 3,99% din PIB în aceeași perioadă din 2025, îmbunătățirea reduce presiunea imediată, dar nu anulează faptul că avem încă un necesar uriaș de finanțare, fiindcă Statul trebuie să acopere atât deficitul nou, cât și datoriile vechi care ajung la scadență, datorii – amintim – care au fost stabilite galopant în ultimii ani, mai ales în timpul avântului fantastic al guvernelor Ciucă-Ciolacu. O analiză Libertatea din aprilie sugera o imagine proporțională cu faptul că fiecare român ar fi moștenit o datorie per capita de 60.000 de euro din cauza împrumuturilor colosale, de miliarde de euro, din timpul celor doi prim-miniștri.

Pentru tot anul 2026, necesarul brut de finanțare fusese estimat la 275–285 de miliarde de lei, din care peste 150 de miliarde reprezintă rostogolirea datoriei. Ministerul Finanțelor intenționa la finele anului trecut să limiteze emisiunile de eurobonduri la aproximativ zece miliarde de euro, după cele 16 miliarde atrase în 2025, și să folosească împrumuturi europene, finanțări de la instituții internaționale, plasamente private și titluri pentru populație. Titlurile Fidelis oferite populației în septembrie se vindeau la o dobândă de până la 7,5% pe an în lei, la maturitatea de zece ani, și până la 6,3% în euro. dobânzi, de altfel, foarte atrăgătoare pentru deținători, dar trebuie mereu să ne amintim că aceste randamente sunt în oglindă cu cheltuieli bugetare viitoare.

Situația economică a tuturor statelor europene este una fragilă în prezent. Doar că România trebuie să intre pe piață indiferent dacă momentul este favorabil, din cauza datoriei publice care trebuie obligatoriu rostogolită an de an, apoi din cauza inflației, care a coborât de la 10,42% în iunie la 8,16% în iulie, dar este încă cea mai mare din Uniunea Europeană, unde media armonizată era de 3% și, în plus, suntem mereu sub proverbiala sabie a lui Damocles dată de ratingul suveran, fiind constant pe ultima treaptă favorabilă investițiilor.

Fitch a confirmat la sfârșitul lunii iulie calificativul BBB- și a păstrat perspectiva negativă. Moody’s a menținut în august calificativul echivalent Baa3, tot cu perspectivă negativă și în săptămânile următoare, până la finele lui septembrie, așteptăm și următoarea evaluare Standard & Poors. Orice pas luat de țara noastră înspre categoria „junk” restrânge violent paleta de investitori posibili în datoria suverană, fiindcă foarte multe fonduri de investiții au reguli care le interzice pur și simplu să dețină obligațiuni „junk”. Da, numeroase țări europene au datorii mult mai mari, dar beneficiază de o piață mai adâncă, de moneda comună și de protecția indirectă oferită de arhitectura BCE. România emite atât în lei, cât și în valută, iar investitorii includ în preț riscul fiscal, riscul valutar și incertitudinea politică. Astfel, fondurile europene pot diminua nevoia de finanțare de pe piețe și pot susține creșterea fără majorarea în aceeași măsură a deficitului național, iar pierderea sau întârzierea lor produce efectul invers.

Ți-a plăcut articolul?

Vrem să producem mai multe, însă avem nevoie de susținerea ta. Orice donație contează pentru jurnalismul independent