Senatorul PSD Mihai Fifor semnalează că Oana Țoiu, ministru de Externe demis, alături de zece miniștri de externe, a semnat un document privind limitarea dreptului de veto al statelor Uniunii Europene.

Într-o postare pe Facebook, Fifor arată că doar 11 dintre cele 27 state UE au ales să semneze un document atât de sensibil pentru politica externă europeană.

Social-democratul lansează o serie de întrebări legitime: „avea un ministru al unui Guvern demis competența să angajeze politic România într-o inițiativă privind modificarea modului în care vor fi adoptate în viitor deciziile europene de politică externă? Și, mai ales, în baza cărui mandat al statului român a făcut-o?”.

Fifor amintește de intervenția făcută de Oana Țoiu la nivelul Comisiei Europene în cazul șefului ei de partid, Dominic Fritz, în niciun caz al României. Mihai Fifor întreabă din nou: „Poziția României sau poziția USR, doamna Țoiu?”.

Vă prezentăm textul integral al postării lui Mihai Fifor:

„Orice asemănare cu realitatea e pur întâmplătoare… Oana Țoiu doar pare că este ministrul Afacerilor Externe al României. În realitate, după ceea ce vedem de luni bune, este orice altceva, numai șefa diplomației românești nu.

Zilele trecute, doamna Țoiu a comis-o din nou. A semnat, în numele României, alături de miniștrii de Externe din alte zece state membre ale Uniunii Europene, un demers privind una dintre cele mai sensibile chestiuni ale politicii externe europene: limitarea situațiilor în care statele membre își pot exercita dreptul de veto și extinderea deciziilor luate cu majoritate calificată.

România este unul dintre numai 11 state din 27 care au ales să susțină acest demers. Polonia nu a semnat. Bulgaria nu a semnat. Cehia, Slovacia și Ungaria nu au semnat. Nici statele baltice nu au făcut-o. România, în schimb, da.

Și nu oricum.

România își pune semnătura pe un asemenea demers prin ministrul de Externe al unui Guvern demis de Parlament de patru luni, un Guvern care nu mai beneficiază de încrederea Parlamentului și ale cărui atribuții sunt limitate constituțional.

Cel puțin interesant, nu?

Pentru că nu mai discutăm despre prestația Oanei Țoiu, despre USR sau despre încă o gafă politică. Discutăm despre mandatul în baza căruia un ministru al unui Guvern demis poate angaja România într-o chestiune majoră de politică externă.

Prin urmare, întrebarea este cât se poate de serioasă: avea un ministru al unui Guvern demis competența să angajeze politic România într-o inițiativă privind modificarea modului în care vor fi adoptate în viitor deciziile europene de politică externă? Și, mai ales, în baza cărui mandat al statului român a făcut-o?

Pentru că una este administrarea curentă a politicii externe și cu totul alta este asumarea, în numele României, a unei poziții privind viitoarea arhitectură a procesului decizional european într-un domeniu fundamental de suveranitate.

Cine i-a dat Oanei Țoiu mandat să semneze în numele României? A existat un mandat al Președintelui României? A existat o decizie a Guvernului mega-demis? A existat o consultare instituțională? Cine a decis că aceasta este poziția statului român și cine a stabilit că România trebuie să se afle printre cele 11 state care promovează acest demers?

Și, dincolo de problema mandatului, mai există una: oportunitatea unei asemenea poziționări pentru România.

România este stat de frontieră al Uniunii Europene și are interese strategice proprii în Republica Moldova, Ucraina, Marea Neagră și pe întreg Flancul Estic. Pentru un stat de dimensiunea României, unanimitatea în politica externă nu este doar o procedură greoaie de la Bruxelles. Este și garanția că, atunci când este în joc un interes național fundamental, România nu poate fi pur și simplu pusă în minoritate.

Atunci, întrebarea firească este: ce câștigă România? Care este avantajul strategic pentru care România se așază în avangarda unui demers menit să reducă, în anumite situații, tocmai capacitatea unui stat de a bloca o decizie de politică externă pe care o consideră contrară propriului interes?

Mai ales când Polonia, Bulgaria, Cehia, Slovacia, Ungaria și nici statele baltice nu au considerat oportun să semneze.

Înainte să pui semnătura României pe un asemenea document, poate că acestea sunt întrebările la care ar trebui să ai răspuns: ce câștigă România, ce poate pierde România și care este interesul național pe care îl servești?

Bine, în realitatea paralelă în care trăiesc useriștii, probabil că toate acestea sunt simple detalii. În România lor, se poate orice. Numai că România reală are o Constituție, are instituții și are reguli. Iar politica externă a României nu este politica externă a USR. Ministerul Afacerilor Externe nu este departamentul de relații internaționale al USR și nici ministrul de Externe nu primește mandat de la conducerea partidului pentru a angaja statul român.

Sau, cel puțin, așa ar trebui să fie.

Și, dacă tot vorbim despre această confuzie între interesul statului și interesul partidului, merită să ne întoarcem la un alt episod foarte recent: scandalul provocat de așa-numitul amendament Fritz.

Pentru că aici Oana Țoiu nu a lipsit. Dar nu să rupă cămașa de pe ea pentru România. Nuuu… Dimpotrivă.

Împreună cu premierul interimar Ilie Bolojan, ministrul român de Externe a discutat cu Michael McGrath, comisarul european pentru Justiție, și a cerut Comisiei Europene urgentarea verificării conformității Legii ANI, inclusiv a amendamentului Fritz, cu principiile dreptului european.

Cu alte cuvinte, ministrul Afacerilor Externe al României, membru USR, a intervenit direct la nivelul Comisiei Europene într-o speță politică legată nemijlocit de Dominic Fritz, președintele propriului său partid, după ce PPE și Renew ceruseră deja intervenția Comisiei Europene în această chestiune.

Și, din nou, întreb: în ce calitate a intervenit Oana Țoiu și ce mandat a avut?

Nu mă interesează poziția membrei USR Oana Țoiu. Nu mă interesează poziția colegei de partid a lui Dominic Fritz. Mă interesează poziția ministrului Afacerilor Externe al României.

Ce poziție a statului român a apărat în discuția cu reprezentantul Comisiei Europene? Cine i-a stabilit mandatul? Ce instituție a decis că ministrul de Externe al României trebuie să intervină la Bruxelles într-o speță care îl privește direct pe președintele partidului din care ministrul face parte?

Poziția României sau poziția USR, doamna Țoiu?

Dacă încă nu v-ați prins, doamna Țoiu, atunci când reprezinți România în exterior, nu mai reprezinți partidul. Politica externă nu poate fi pusă în slujba intereselor unei formațiuni politice și, cu atât mai puțin, a interesului politic al liderului acelei formațiuni.

Oana Țoiu este sublimă. Dar, ca șefă a diplomației românești, lipsește cu desăvârșire.

Dincolo de ironia amară, lucrurile sunt cât se poate de grave. Nicicând politica externă a României nu a fost gestionată cu atâta superficialitate și nicicând funcția de ministru de Externe al României nu a fost atât de sumar exercitată.

În diplomație, fiecare gest contează, fiecare cuvânt contează și fiecare semnătură contează, pentru că ele nu angajează un om și nici un partid. Angajează România.”

În lipsa unui acord scris al QMagazine, pot fi preluate maxim 500 de caractere din acest text, fără a depăşi jumătate din articol. Este obligatorie citarea sursei www.qmagazine.ro, cu link către site, în primul paragraf, și cu precizarea „Citiţi integral pe www.qmagazine.ro”, cu link, la finalul paragrafului.