Prima ședință cu părinții poate începe cu orarul și regulile clasei și se poate încheia cu o listă de plată: bani pentru pază, imprimantă, hârtie, toner, perdele, dulapuri sau bănci. Uneori suma este numită „fondul clasei”, alteori „donație”, „contribuție” ori „necesarul copiilor”. Faptul că majoritatea părinților votează o cheltuială nu o face însă obligatorie pentru toți părinții.

„Anul trecut s-a stabilit în ședința cu părinții suma de 150 de lei la «fondul clasei». Banii au fost pentru tonerul imprimantei, topurile de hârtie, markere pentru tabla smart, hârtia igienică, săpunul pentru toaletă și prosoapele de hârtie. La clasa întâi. Anul acesta sigur e mai mare suma”, spune Irina, mama unui elev de clasa a doua. Imprimanta fusese cumpărată tot de părinți, cu un an școlar înainte. Tot anul trecut, părinții au cumpărat și jaluzele, precum și pernuțe pentru cercul de literatură, pe care copiii le-au folosit când s-au așezat pe podea ca să citească povești.

Situația nu este izolată și nu privește doar consumabilele clasei. În septembrie 2025, niște părinți din Iași au spus că au plătit aproximativ 100 de lei pentru paza Școlii Gimnaziale „Nicolae Iorga”. Directoarea a confirmat că gardianul era plătit de părinți, prin asociația școlii, care încheiase contractul cu o firmă specializată. „Eu am plătit în jur de 100 de lei pentru pază. Nu înțeleg de ce s-a ajuns aici în zilele de astăzi. Când sistemul de învățământ ar trebui să fie gratuit, noi am ajuns să plătim și pază, care ar trebui să fie ceva normal pentru studiile elevilor.”, a declarat o mamă pentru o publicație locală.

Pot părinții să fie obligați să acopere asemenea cheltuieli dacă școala sau primăria nu are bani? Răspunsul este nu. Ei pot susține voluntar școala, inclusiv printr-o asociație de părinți, însă contribuția nu poate fi transformată într-o taxă datorată de fiecare familie. Reglementarea actuală este ROFUIP, aprobat prin Ordinul ministrului Educației nr. 5.726/2024.

Cine trebuie să cumpere imprimanta, tonerul și hârtia

Legea nu obligă fiecare școală să pună câte o imprimantă în fiecare clasă. În același timp, nu există niciun temei pentru obligarea fiecărei familii să plătească o cotă din prețul imprimantei, al tonerului sau al hârtiei.

Cheltuielile cu bunurile și serviciile necesare funcționării școlii sunt acoperite prin mecanismele de finanțare prevăzute de Legea învățământului. Conducerea școlii poate solicita fondurile necesare și poate face achizițiile. Dacă primește toți banii ceruți, dacă îi primește la timp sau dacă bugetul ajunge pentru toate nevoile este o altă problemă. Lipsa fondurilor explică de ce unele școli apelează la ajutorul familiilor, dar nu transferă asupra părinților obligația de a acoperi diferența. Aceștia pot decide să ajute, însă contribuția trebuie să rămână voluntară și să fie acordată prin mecanismul legal de donație sau sponsorizare.

Înainte de a cumpăra o imprimantă, părinții ar trebui să afle pe numele cui va fi emisă factura, cui îi va aparține bunul și cine va suporta costurile consumabilelor și ale reparațiilor. Dacă imprimanta este donată școlii, ea trebuie predată și înregistrată în patrimoniul beneficiarului, nu lăsată într-o zonă neclară în care este numită „a clasei”, fără un proprietar stabilit și fără răspundere pentru întreținere.

Regula este aceeași pentru hârtia igienică, săpun, șervețele, toner sau markere: faptul că școala spune că nu le are explică de ce părinții ajung să le cumpere, dar nu transformă contribuția lor într-o obligație legală.

Pot fi obligați părinții să plătească paza școlii?

Nu. Școala nu poate stabili o taxă obligatorie de pază pentru fiecare elev. Legea învățământului preuniversitar nr. 198/2023 prevede că sumele necesare pentru securizarea clădirilor, împrejmuiri, iluminat și alte măsuri de creștere a siguranței sunt alocate bugetelor locale din bugetul de stat, la solicitarea consiliului de administrație al școlii. Paza unităților de învățământ este inclusă și între cheltuielile acoperite prin finanțarea complementară.

La rândul ei, legea nr. 35/2007 privind creșterea siguranței în unitățile de învățământ prevede că autoritățile locale alocă, „în limita bugetelor aprobate”, resursele necesare pentru securizarea școlilor. Asta înseamnă că o școală poate să nu primească întreaga sumă solicitată sau să nu o primească la momentul la care are nevoie de ea. Lipsa banilor explică de ce unele unități ajung să apeleze la părinți, dar nu le permite să transforme costul pazei într-o taxă obligatorie.

Legea nu garantează nici că fiecare școală va avea un agent de pază. Măsurile de siguranță pot fi diferite, în funcție de situația unității: pază umană, controlul accesului, camere de supraveghere, împrejmuirea clădirii sau intervenția structurilor de ordine publică. Stabilirea și finanțarea acestor măsuri revin însă instituțiilor publice și școlii, nu familiilor.

O asociație de părinți poate decide să sprijine voluntar contractarea unui serviciu de pază. Contribuția nu poate fi însă impusă tuturor familiilor, nici măcar prin votul majorității. Refuzul de a plăti nu poate afecta accesul copilului în școală și nu poate duce la un tratament diferit.

Dacă li se cer bani pentru un agent de pază, părinții pot solicita conducerii să precizeze ce măsură de securitate a fost stabilită pentru școală, ce sumă a cerut de la autoritatea locală, ce sumă i-a fost aprobată și dacă plata solicitată familiilor este obligatorie sau reprezintă o contribuție voluntară prin asociația de părinți.

Băncile, scaunele, dulapurile și jaluzelele nu sunt în sarcina părinților

Mobilierul, obiectele de inventar, reparațiile și dotările fac parte din baza materială a școlii și pot fi finanțate din bugetul unității, din bugetul local, din programe publice sau din proiecte. Școala poate să nu primească toți banii de care are nevoie ori să-i primească prea târziu, însă lipsa fondurilor nu îi obligă pe părinți să acopere diferența. Familiilor nu li se poate impune să cumpere bănci, scaune, dulapuri sau jaluzele și nici să plătească zugrăvirea clasei.

Părinții pot dona astfel de bunuri, dacă doresc. Achiziția trebuie însă discutată în prealabil cu școala, mai ales când este vorba despre mobilier sau obiecte care urmează să fie montate și folosite de copii. Școala trebuie să accepte oficial donația și să înregistreze bunurile în patrimoniu, astfel încât să fie clar cui îi aparțin și cine răspunde de întreținerea și folosirea lor în condiții de siguranță.

Dacă 25 de părinți votează suma, al 26-lea este obligat să plătească?

Nu. Același regulamentul-cadru stabilește, la articolul 165, cum pot părinții să susțină financiar școala. Comitetul de părinți poate decide, în urma hotărârii adunării generale, să sprijine întreținerea, dezvoltarea și modernizarea clasei sau a școlii, inclusiv financiar. Banii trebuie colectați printr-o asociație de părinți cu personalitate juridică, cu respectarea regulilor financiare.

Același articol precizează fără echivoc: „Hotărârea comitetului de părinți nu este obligatorie”. Prin urmare, votul majorității poate stabili ce proiect doresc să susțină părinții care sunt de acord, dar nu poate crea o obligație de plată pentru ceilalți. Un părinte poate refuza contribuția fără să explice dacă nu are bani sau dacă, pur și simplu, nu este de acord cu achiziția.

În practică, presiunea apare atunci când suma este împărțită automat la numărul elevilor, iar pe grup sunt publicate tabele nominale, mesaje cu numele celor care nu au plătit sau atenționări transmise prin copii. „Toată lumea a fost de acord” nu este însă un temei pentru a cere bani unei familii care a votat împotrivă, s-a abținut ori nu a participat la ședință.

Regulamentul mai spune că sponsorizarea nu aduce drepturi suplimentare copiilor ori părinților care au contribuit. Bunurile donate și intrate în patrimoniul școlii sunt folosite potrivit destinației stabilite de unitatea de învățământ, nu în funcție de lista părinților care au contribuit la cumpărarea lor.

Învățătoarea și elevii nu au voie să strângă banii

ROFUIP nu se limitează la a spune că plata este voluntară. Articolul 165 interzice implicarea copiilor și a personalului școlii în strângerea sau gestionarea fondurilor și califică această faptă drept abatere disciplinară. Așadar, învățătoarea, dirigintele, profesorii, directorul, secretara sau administratorul școlii nu pot încasa și păstra banii strânși de la părinți. Nici elevii nu pot fi trimiși cu plicul la școală, puși să adune sumele ori să țină evidența colegilor care au plătit.

În practică, banii sunt adesea strânși de o „mamă casieră”. Pentru susținerea financiară a clasei sau a școlii, regulamentul prevede însă un alt mecanism: contribuțiile se acordă printr-o asociație de părinți cu personalitate juridică, cu respectarea regulilor financiare. Comitetul părinților din clasă poate propune și poate vota un astfel de sprijin, dar nu îl poate impune tuturor familiilor.

Nici consiliul reprezentativ al părinților nu poate funcționa drept casierie. Articolul 166 din ROFUIP îl definește ca pe o structură fără personalitate juridică, fără patrimoniu și fără buget de venituri și cheltuieli, care nu are dreptul să colecteze cotizații sau donații și nici să primească finanțări.

Prin intermediul unei asociații de părinți, încasările și cheltuielile pot fi susținute prin documente, iar destinația banilor poate fi verificată. O colectă informală în numerar, administrată pe grupul clasei, nu oferă aceeași transparență asupra sumelor încasate, a facturilor și a banilor rămași.

Ce poate face părintele care nu vrea sau nu poate să plătească fondul clasei

Părintele poate cere în scris să i se spună cine solicită suma, dacă plata este obligatorie și în baza cărui act normativ a fost stabilită: „Vă rog să-mi comunicați dacă suma de … lei solicitată pentru … are caracter obligatoriu și care este actul normativ în baza căruia a fost stabilită”.

Dacă este vorba despre o contribuție a părinților, poate întreba dacă școala are o asociație de părinți cu personalitate juridică, în ce cont se plătesc banii, ce sumă urmează să fie strânsă și ce documente vor exista pentru cheltuieli. Nu este obligat să-și expună veniturile și nici să-și justifice refuzul: „Nu voi participa la această contribuție voluntară. Vă rog ca decizia mea și situația plăților să nu fie discutate cu elevii și să nu fie afișate nominal pe grupul clasei”.

Dacă profesorul sau un alt angajat al școlii strânge ori gestionează banii, dacă elevii sunt folosiți pentru colectare sau dacă numele copilului sau al părintelui este făcut public din cauza neplății ori dacă elevul este pus într-o situație umilitoare, părintele poate sesiza mai întâi directorul, apoi inspectoratul școlar.

Răspunsul esențial rămâne simplu: părinții pot ajuta școala, dar nu sunt obligați să-i finanțeze funcționarea. Schimbarea denumirii din „fondul clasei” în „donație” nu schimbă regula. Dacă plata nu este cu adevărat voluntară, nu mai este donație.