
22 Septembrie 2026, 16:02
Redacţia PiataAuto.md
Acum două săptămâni, şeful Dacia România critica dur preţurile industriale la energie în România, spunând că din această cauză uzina Dacia din Mioveni îşi pierde competitivitatea. Acesta a dezvăluit că Dacia plăteşte acum 180 euro/MWh pentru energie la Mioveni, mult mai mult decât plăteşte Renault pentru uzinele sale din Spania, unde beneficiază de 70-80 euro/MWh. Iar situaţia costurilor mari industriale la energie e prezentă şi în Germania, şi în alte ţări. În acest context, săptămâna trecută am văzut că atât Dacia, cât şi Ford Otosan la Craiova, au anunţat instalarea panourilor fotovoltaice pe acoperişurile uzinelor, pentru a-şi produce propria energie cel puţin parţial. Ei bine, de curând o echipă de ingineri americani, parte din startup-ul MicroNuclear, alături de colegi ingineri din alte entităţi universitare şi industriale, a conceput un micro reactor nuclear cu rol de baterie pentru 10 ani, care ar putea furniza uzinelor energie cu costuri predictibile, direct la locaţia de amplasare a producţiei.
Noul reactor are numele de MsNB, descifrat drept Molten Salt Nuclear Battery, iar denumirea de baterie i se trage de la dimensiunea compactă şi forma relativ cilindrică, metalică, a reactorului. El e conceput să poată fi uşor transportabil cu un camion, doar că, tehnic vorbind, el e totuşi un micro reactor nuclear, nu o baterie, întrucât în interior se află material radioactiv, iar la capetele structurii în formă de baterie nu e furnizată direct electricitatea.
Foto: Schiţare generală a construcţiei
Noul reactor e calibrat să producă 20 MW de putere termică, care ar trebui să se transforme în circa 5-6 MW de putere electrică. La un factor de producţie de circa 95% anual, asta ar însemna o producţie de electricitate de 41,6 GWh. Pentru comparaţie — fabrica Ford din România consumă 107 GWh de electricitate anual, iar Dacia — 114 GWh. Deci, două asemenea reactoare ar asigura peste 73-77% din electricitatea consumată de cele două uzine, iar dacă s-ar monta 3, uzinele ar deveni prosumatori pentru sistemul energetic naţional.
Partea cea mai asemănătoare a noului reactor cu o baterie e că el nu are nevoie de realimentare cu combustibil nuclear timp de peste 10 ani şi nici nu are nevoie de obişnuitele măsuri de siguranţă tipice centralelor nucleare. Reactorul e încapsulat într-o structură metalică gândită pentru siguranţă şi imposibilitate de acces din partea persoanelor necalificate, şi nu are nevoie de mentenanţă timp de 10 ani. E adus cu camionul la uzină, e instalat şi conectat şi timp de 10 ani livrează energie constant, fără intermitenţe. Peste 10 ani, compania producătoare vine şi-l ia şi evacuează combustibilul vechi, care încă mai are 95% potenţial în el şi-l reutilează în altă parte, iar carcasa reactorului poate fi realimentată cu alt combustibil, eventual.
Ei bine, asta e partea de uzanţă şi beneficiu pentru fabrici şi viitorii clienţi ai reactorului, dar cei cu abordare mai inginerească a minţii vor întreba inevitabil şi cum funcţionează noul reactor, cum îşi produce electricitatea şi cum i se asigură şi stabilitatea reacţiei de fiziune din interior.
Ei bine, rectorul e unul cu sare topită în interior, uraniul fiind amestecat direct cu acea sare, plus alţi câţiva compuşi pe bază de fluor. Partea unică a acestui reactor e că el nu are pompe interne care să-i dirijeze vreun circuit. În partea sa superioară, el are nişte bare metalice fixe concepute pentru convecţia eficientă a căldurii spre exterior. Astfel, în interior sarea topită trece treptat prin reacţia de fisiune şi cea mai activă parte se ridică spre sus, fiind mai puţin densă, degajându-şi acolo căldura spre elementele statice de convecţie. Sarea răcită devine din nou mai densă şi coboară, iar astfel are loc o circulaţie internă naturală, care nu are nevoie de pompe. Iar dacă o reacţie ar lua un ritm prea înalt, densitatea sării ar scădea şi odată cu asta scade şi intensitatea reacţiei de fisiune, ceea ce impune temperarea reactorului.
Deci, reactorul se autoreglează pasiv prin caracteristici fizice şi chimice, neavând nevoie de răcire constantă în regim de avarie, spre exemplu. În cazul unei situaţii de urgenţă, sarea se răceşte şi devine solidă, blocând şi elementele radioactive în ea.
Acele elementele statice de convecţie asigură transferarea căldurii din interior spre exterior, ele fiind conectate cu un schimbător de căldură. Acest schimbător transferă acea căldură primară emanată din reactor într-un circuit gazos, care va folosi aparent heliu, din câte arată studiile anterioare ale aceleiaşi echipe. Heliu devine astfel agentul termic pentru circuitul care va produce electricitatea. Însă şi aici lucrurile sunt diferite.
La centralele obişnuite, reactoarele nucleare îşi degajează căldură în circuite cu apă, care e transformată în abur şi împinge o turbină cu abur, în ceea ce numit ciclu Rankine. Turbina e cea care e pusă în mişcare mecanică şi produc electricitatea, fiind conectată la un generator.
La acest reactor, însă, circuitul cu heliu nu va avea 300°C, ca în cazul aburului la centralele obişnuite, ci va opera la 600-700°C. Iar asta i-a făcut pe ingineri să folosească un circuit Brayton închis, adică să folosească o turbină o gaze, de tipul celor folosite la centralele termice cu ardere a gazului. Aici nu va exista partea de combustie a gazului, dar heliul va fi atât de fierbinte în circuit atunci când ajunge la turbină, încât se va realiza toată partea ulterioară combustiei, prin care gazele fierbinţi pun în mişcare turbina.
Totuşi, la centralele cu gaz acele gaze ajung la 1.200-1.500°C, iar aici temperaturi va fi de două ori mai mică, iar asta va face ca randamentul să fie mai mic. Dacă la centrale obişnuite nucleare raportul dintre MW electrici şi cei termici e de circa 33%, aici raportul va fi de circa 25-30%.
Dar asta înseamnă că la o fabrică, pentru a avea electricitate produsă local, nu e suficient să aducă un camion acest reactor şi să-l conecteze la cablurile reţelei. Va fi nevoie de o turbină cu gaze de 5-6 MW, de circuit cu heliu şi schimbătoare de căldură, dar şi de echipament electric pentru echilibrarea electricităţii produse şi livrării ei în reţea. Partea bună e că aceste echipamente pot rezista 40-50 de ani, iar ulterior doare reactorul e trimis la realimentare la fiecare 10 ani.
Soluţia sună relativ tentant, deci, şi menţionăm că e mai degrabă utilizabilă pentru fabrici datorită puterii de 5-6 MW. Unele centre de date ar putea-o dori, dar pentru ele puterea e prea mică, acolo calibrul fiind deja mult mai mare. Ar putea exista şi anumite utilizări în zone izolate, unde nu există acces la reţeaua electrică de bază, sau pe anumite insule. Reactorul poate suporta o anumită reducere a puterii solicitate de la ei, dar oprirea completă ar fi de evitat, din cauza solidificării sării şi perturbării ciclului. Deci, dacă reactorul ar fi pus la o fabrică unde nu se lucrează noapte, ar trebui să i se permită livrarea energiei în reţea sau spre alte consumatoare.
Iar ca acest reactor baterie să fie viabil, contează foarte mult şi costurile. Iar ele sunt foarte mari deocamdată. Primele exemplare, care ar ajunge să fie produse după construiri, validări şi certificări, vor costa peste 100 milioane de dolari, însă ulterior inginerii ţintesc spre un cost amortizat al electricităţi produse astfel de circa 136 dolari/MWh. E o perspectivă mai îndepărtată, nu imediată, dar 136 dolari înseamnă 119 euro/MWh, deci simţitor mai puţin decât cei 180 euro/MWh pe care-i plăteşte Dacia în România. Totuşi, 119 euro/MWh nu e tocmai un preţ excepţional, care să dea completivitate enormă unei fabrici, ci mai degrabă e atractiv prin predictibilitate şi producţie proprie fără intermitenţe. O centrală nucleară mare a trebui oricum să poată produce electricitate mai ieftin datorită scalării, iar o hidrocentrală va rămâne în continuare să livreze cea mai accesibilă energie pe termen lung. Însă soluţia a 1-2 reactoare la uzină, cu producţie autonomă de electricitate, ar putea fi cu siguranţă atractivă în multe scenarii industriale.
1
5,419

ŞTIRI DE CARE AŢI PUTEA FI INTERESAT

