Controversa provocată la Rapid de titularizarea și înlocuirea la pauză a lui Andrei Șucu, fiul acționarului majoritar Dan Șucu, readuce în discuție o dilemă care depășește cu mult lumea fotbalului: cât de departe poate merge un antreprenor pentru a-și sprijini propriul copil fără să afecteze principiile după care funcționează afacerea sa? Problema este cu atât mai relevantă în România, unde prima generație de antreprenori de după 1989 se apropie de momentul predării ștafetei către urmași. Un raport PwC arată că 64% dintre afacerile de familie din Europa Centrală și de Est sunt conduse încă de fondatori, iar peste 40% nu au un plan de succesiune.

Situația de la Rapid a atras atenția după ce antrenorul Daniel Pancu l-a titularizat pe Andrei Șucu, în vârstă de 17 ani, în partida cu Csikszereda, câștigată cu 2-0, dar l-a înlocuit la pauză. Ulterior, tehnicianul a explicat că tânărul fotbalist nu este încă pregătit pentru nivelul primei ligi și a făcut referire la nemulțumirile acestuia legate de timpul de joc.

Diana Șucu, mama fotbalistului și soția acționarului majoritar, a reacționat public printr-un mesaj pe Instagram, ulterior șters, în care a vorbit despre șansele pe care copiii ar trebui să le primească pentru a-și demonstra calitățile. A urmat o controversă intens mediatizată de presa sportivă.

Nu există însă dovezi publice că Dan Șucu ar fi impus titularizarea fiului său sau că ar fi intervenit pentru sancționarea antrenorului. Dimpotrivă, Victor Angelescu, oficial al clubului Rapid, a declarat că acționarul majoritar nu intervine în deciziile echipei și a negat informațiile privind o presupusă ședință convocată pentru discutarea situației lui Daniel Pancu.

Dincolo de această dispută, situația ridică întrebări importante despre relația dintre proprietate și management, despre educația copiilor antreprenorilor și despre modul în care interesele personale pot interfera cu cele ale unei organizații.

Rapid nu este doar un club sportiv, ci și o afacere, cu angajați, conducere, obiective economice și de performanță. Are însă și o particularitate: deciziile sale îi privesc indirect pe suporteri, pentru care clubul reprezintă mult mai mult decât o societate comercială.

În plus, Dan Șucu nu este doar un antreprenor cunoscut, fondator al grupului Mobexpert și acționar majoritar al Rapidului. Este și președintele Confederației Patronale Concordia, una dintre organizațiile reprezentative ale mediului de afaceri românesc, care formulează propuneri de politici economice și participă la dialogul cu autoritățile.

Această poziție îi conferă și un rol public de reprezentare, cu o responsabilitate suplimentară în promovarea principiilor de management și guvernanță corporativă.

Poate patronul să facă orice în propria companie? Ce spune un specialist în etica afacerilor

Pentru a înțelege unde se termină drepturile unui acționar majoritar și unde încep obligațiile sale față de companie, StartupCafe a solicitat o analiză de principiu specialistului în etică și conformitate Cristian Ducu.

Expertului i-au fost adresate întrebări generale despre favoritism, conflictul de interese și limitele intervenției acționarilor în management, fără să-i fie prezentat cazul Rapid sau să fie menționate persoanele implicate în controversă. Răspunsurile sale nu reprezintă, așadar, o evaluare a comportamentului lui Dan Șucu, ci o explicație a principiilor aplicabile în asemenea situații.

„Din punct de vedere etic, dar și legal, acționarul, indiferent dacă este majoritar sau minoritar, are responsabilități și drepturi în ceea ce privește propriile sale investiții. De exemplu, el poartă o responsabilitate morală în ceea ce privește activitatea companiei și pe acest temei societatea îl poate blama”, explică Cristian Ducu.

Specialistul atrage atenția asupra unei diferențe esențiale: dreptul de proprietate asupra unei companii nu trebuie confundat cu dreptul de a lua orice decizie operațională.

„Doar că rolul de acționar și rolul de conducere executivă a companiei sunt diferite și, adeseori, separate. Poți fi acționar majoritar, dar nu și director general; tot așa cum poți fi acționar majoritar, dar să ai și un rol executiv. În ambele cazuri, intervenția pentru a favoriza un membru al familiei este neetică. Nu numai pentru că implică o formă de discriminare pozitivă, ci pentru că prin o astfel de acțiune ai putea să afectezi activitatea organizației și, implicit, să lezezi interesele celorlalți acționari, care doresc ca societatea să performeze, nu să se transforme într-o afacere de familie.”

Cristian Ducu explică și unde se situează limitele autorității proprietarului:

„Dreptul de a decide asupra propriei afaceri se oprește la rolul pe care îl ai. Dacă ești doar acționar, atunci drepturile tale se opresc la acel rol. Dacă ai și un rol executiv în societate, atunci drepturile tale sunt ceva mai extinse întrucât tu ești chemat să decizi modul în care societatea poate atinge obiectivele de business.”

Distincția este importantă mai ales în companiile antreprenoriale, unde fondatorul este adesea și proprietar, și conducător executiv, iar granița dintre voința personală și interesele organizației poate deveni neclară.

Când managerul trebuie să decidă în privința copilului patronului

Una dintre cele mai delicate situații apare atunci când un manager trebuie să evalueze performanța unui membru al familiei acționarului majoritar.

În principiu, criteriile ar trebui să fie aceleași pentru toți angajații: competența, rezultatele, responsabilitatea și contribuția la obiectivele organizației.

În practică, însă, relația de familie poate crea o presiune suplimentară, chiar și în absența unei intervenții directe a proprietarului.

Un manager poate anticipa preferințele patronului și își poate adapta comportamentul pentru a evita un eventual conflict. Riscul nu este doar acela al unei dispoziții explicite, ci și al autocenzurii profesionale.

Aceasta este o problemă de guvernanță care poate apărea în orice companie, indiferent de domeniul său de activitate.

Întrebat cum influențează tratamentul preferențial cultura organizațională, Cristian Ducu subliniază responsabilitatea managerilor de a crea un climat etic.

„Managerii au o responsabilitate majoră în ceea ce privește cultura organizațională. Rolul lor este de a dezvolta o cultură organizațională și de a asigura un climat etic care să susțină eforturile de atingere a obiectivelor de business.”

Potrivit specialistului, valorile morale, profilul psihologic și competența profesională a managerului sunt esențiale pentru prevenirea practicilor organizaționale discutabile.

Totuși, favoritismul nu produce automat prejudicii economice cuantificabile.

Ducu explică faptul că efectele trebuie analizate de la caz la caz. Un membru al familiei angajat sau promovat într-o companie poate fi un profesionist competent, iar simpla existență a relației de rudenie nu demonstrează că afacerea a suferit pierderi.

Costurile pot apărea atunci când competența profesională este insuficientă, când sunt afectate relațiile comerciale sau când tratamentul preferențial deteriorează climatul organizațional.

Prin urmare, caracterul etic al unei decizii și consecințele sale economice sunt două probleme distincte.

Dragostea părintească și regulile afacerii: unde apare conflictul?

Dincolo de management, există o dimensiune mai puțin discutată a problemei: educația copiilor antreprenorilor.

Într-o familie, este firesc ca părinții să încerce să le ofere copiilor oportunități, să-i protejeze de eșecuri și să-i ajute să-și construiască viitorul.

Într-o companie, însă, aceleași gesturi pot căpăta alte semnificații.

Oportunitatea oferită propriului copil poate însemna o oportunitate refuzată unui alt angajat. Protecția părintească poate intra în conflict cu evaluarea profesională, iar dorința de a evita o dezamăgire în familie poate pune presiune asupra unui manager.

Problema devine și mai delicată atunci când aceeași persoană trebuie să împace mai multe roluri: antreprenor, acționar, soț și părinte.

Nu există informații care să demonstreze că asemenea conflicte de rol au influențat deciziile lui Dan Șucu la Rapid. Dar dilema există în numeroase afaceri de familie.

Ce înseamnă, de fapt, să-ți ajuți copilul?

Să-i deschizi uși pe care alții trebuie să le deschidă singuri? Să-l protejezi de consecințele propriilor greșeli? Sau să-i oferi resursele și educația necesare pentru a reuși prin propriile forțe?

Mai există și un paradox: tratamentul preferențial îl poate dezavantaja tocmai pe cel pe care încearcă să-l ajute.

Un copil al patronului poate avea competențe reale și poate obține rezultate foarte bune. Dar, dacă asupra promovării sale planează suspiciunea favoritismului, meritele îi vor fi permanent puse sub semnul întrebării.

Astfel, avantajul familial se poate transforma într-o dificultate de legitimare profesională.

Pentru un viitor conducător de companie, această problemă este esențială: proprietatea poate fi moștenită, dar autoritatea în fața angajaților și respectul profesional trebuie construite.

Prima generație de antreprenori români se pregătește să predea ștafeta. Ce arată datele PwC

Discuția despre educația copiilor patronilor capătă o importanță economică aparte în România, unde numeroase afaceri private au fost construite după 1989 și sunt conduse încă de fondatorii lor.

Un raport PwC publicat în mai 2024 arată că 64% dintre afacerile de familie din Europa Centrală și de Est sunt încă în mâinile primei generații de antreprenori, comparativ cu numai 32% la nivel global.

În același timp, peste 40% dintre afacerile de familie din regiune nu au un plan de succesiune, iar numai 36% au trecut la generațiile următoare.

Cercetarea a inclus aproximativ 180 de reprezentanți ai mediului antreprenorial din Europa Centrală și de Est, inclusiv din România. Datele descriu situația regională, nu exclusiv pe cea a companiilor românești.

„Ecosistemul afacerilor de familie din România este încă tânăr, fiind înființat în urmă cu nici 35 de ani, astfel că majoritatea companiilor sunt la prima generație”, explica Mihai Anița, partener PwC România, la publicarea raportului.

Specialistul atrăgea atenția că succesiunea nu înseamnă numai transferul proprietății sau stabilirea unei structuri juridice pentru administrarea averii, ci și construirea unei guvernanțe familiale și transmiterea experienței și valorilor către noile generații.

Raportul mai arată că 60% dintre reprezentanții generației următoare consideră că știu clar ce pași trebuie să urmeze pentru a se pregăti să preia responsabilități în afacerea familiei.

În schimb, numai 40% consideră că au capacitatea de a ocupa un rol de conducere sau de membru al consiliului de administrație, în timp ce 52% apreciază că asumarea unei asemenea poziții reprezintă o provocare.

Datele indică o problemă importantă pentru companiile antreprenoriale: disponibilitatea unei generații de a prelua afacerea nu este echivalentă cu pregătirea sa efectivă pentru conducerea acesteia.

Poți moșteni o companie. Dar poți moșteni și respectul angajaților?

Transferul unei afaceri de la fondator către copiii săi pune în discuție nu numai dreptul de proprietate, ci și legitimitatea viitorului conducător.

Un antreprenor care și-a construit compania de la zero a acumulat, în timp, experiență, autoritate, credibilitate și relații profesionale.

Succesorul său poate primi acțiunile companiei, poate beneficia de experiența părintelui și poate avea acces la resursele necesare dezvoltării profesionale.

Dar simpla apartenență la familie nu garantează că va fi recunoscut drept un conducător competent.

De aici rezultă o provocare pentru antreprenorii români care își pregătesc copiii să le preia afacerile: cum pot transmite controlul asupra companiei fără să compromită principiile de performanță și merit pe care aceasta s-a dezvoltat?

Un posibil răspuns ține de separarea intereselor familiale de deciziile de management.

Cristian Ducu explică faptul că organizațiile pot utiliza mecanisme de prevenire a conflictelor de interese, inclusiv separarea rolurilor, raportarea situațiilor potențial conflictuale și abținerea de la anumite decizii.

În domeniul eticii și conformității, aceste mecanisme sunt cunoscute inclusiv sub denumirea de Chinese Walls.

Specialistul atrage însă atenția că asemenea practici sunt insuficient cunoscute de numeroși acționari, mai ales în organizațiile fără o cultură de business solidă.

De asemenea, el subliniază că legalitatea nu este echivalentă cu moralitatea.

O decizie poate respecta legea și, în același timp, poate ridica probleme etice.

Pentru antreprenorii care își pregătesc urmașii să preia afacerile, aceasta este o distincție importantă. Nu orice avantaj familial este ilegal, după cum nu orice decizie permisă de lege este automat și una echitabilă.

Controversa de la Rapid a readus în atenție aceste întrebări. Rămâne de văzut cum va evolua relația de la Rapid dintre antrenor și patronul echipei.

Așa după cum arătam mai sus, problema depășește un club de fotbal și o familie cunoscută.

În următorii ani, o parte importantă a companiilor românești dezvoltate după 1989 vor ajunge în fața aceleiași provocări: transferul proprietății și al conducerii către o nouă generație.

Iar succesul acestui proces ar putea depinde nu doar de valoarea afacerilor moștenite, ci și de principiile după care viitorii proprietari vor învăța să le conducă.

Pentru că un antreprenor îi poate lăsa copilului său o companie. Dar competența, autoritatea și respectul celor care lucrează în ea nu se transmit automat odată cu acțiunile.