Ecologiștii au fost mult timp nedumeriți de proliferarea semnificativă a barajelor și a proiectelor de transfer al apei, precum conductele și tunelurile, pe teritoriul Iranului, în special în regiuni care nu aveau o nevoie aparentă de acestea, scrie The New York Times. Unii analiști consideră că acum cunosc răspunsul, după ce atacurile aeriene ale SUA și Israelului asupra unor baze iraniene secrete de rachete din acest an au vizat multe dintre aceleași zone. Acești analiști au ajuns la concluzia că proiectele hidrologice ar fi putut fi dezvoltate pentru a susține consolidarea capacității militare a țării.

Având în vedere secretul care înconjoară programul de rachete la Teheranului, orice legătură între acesta și inițiativa ambițioasă a Iranului, veche de zeci de ani, de a dezvolta infrastructura hidrologică rămâne la nivel de speculație. Totuși, unii experți consideră că dovezile sunt extrem de sugestive.

Nima Shokri, expert în securitatea resurselor de apă, și echipa sa de la Universitatea Tehnică din Hamburg, Germania, au monitorizat timp de ani de zile un număr neobișnuit de mare de baraje pe teritoriul Iranului — cel puțin 533, printre cele mai multe din orice țară din regiune.

„Mereu m-a intrigat”, a spus el. „De ce construiau atât de multe baraje?”

În primăvară, dr. Shokri parcurgea știrile despre războiul din țara sa natală când a dat peste o hartă care indica atacurile aeriene care vizaseră presupuse baze secrete de rachete iraniene. Modelul — un semicerc de puncte de la nord la sud — se potrivea aproape perfect cu cel al propriei sale hărți care marca locațiile barajelor.

Vechea sa întrebare, a spus el, a fost înlocuită de una nouă: „De ce pare că, oriunde avem baraje, are loc un atac cu rachete în apropiere?”

Amplasarea unor baze militare sofisticate și întinse în apropierea surselor continue de apă și energie electrică furnizate de baraje ar fi logică, au afirmat șapte experți în domeniul apei și al armatei intervievați de The New York Times.

Acest lucru îi oferă Teheranului „continuitate operațională”, a spus Danny Citrinowicz, un fost analist de lungă durată al Iranului pentru agenția de informații militare a Israelului.

„Iranul are un motiv puternic să se asigure că complexele sale de rachete nu depind de infrastructura națională mai largă pentru serviciile esențiale”, a spus Citrinowicz. El a adăugat că este rezonabil să se considere „că Iranul a investit într-un anumit grad de infrastructură autonomă sau redundantă”, precum barajele și proiectele hidrologice, pentru instalațiile sale de rachete.

Ministerul Afacerilor Externe al Iranului și Ministerul Energiei, care este parțial responsabil de construcția barajelor, nu au răspuns la solicitările de comentarii. Nici Corpul Gărzilor Revoluționare Islamice din Iran, care joacă, de asemenea, un rol în construcția barajelor, nu a răspuns la o solicitare.

Iranul numește aceste amplasamente subterane „orașele rachetelor” — tuneluri și încăperi puternic fortificate, săpate adânc sub munți, folosite nu numai pentru depozitarea și desfășurarea rachetelor balistice cu rază lungă de acțiune și a dronelor, ci și pentru producerea acestora.

Farzin Nadimi, cercetător principal la Washington Institute și expert în afaceri militare iraniene, estimează că există cel puțin 30 de amplasamente de rachete în întreaga țară. Foarte puține țări dispun de un sistem atât de elaborat de baze militare subterane precum Iranul, a afirmat el, menționând Coreea de Nord ca excepție.

Prin evidențierea amplorii și a amplasării bazelor de rachete ascunse în zone îndepărtate ale țării, atacurile aeriene ale SUA și Israelului ar fi putut, de asemenea, să facă lumină asupra unei alte enigme care i-a îngrijorat pe ecologiști: Care sunt motivele din spatele unei serii de arestări din 2018 ale unor activiști pentru conservarea faunei sălbatice care lucrau în arii protejate?

Gărzile Revoluționare, a căror ramură de informații a efectuat arestările, nu au făcut comentarii cu privire la acestea pentru acest articol, iar o explicație definitivă rămâne necunoscută. Totuși, unii ecologiști au declarat că acum bănuiesc că activiștii pentru conservarea naturii ar fi putut da întâmplător peste baze militare sensibile.

În 2018, ramura de informații a Gărzilor Revoluționare a reținut zeci de activiști pentru conservarea naturii sub acuzația de spionaj. Unul dintre ei, Kavous Seyed-Emami, fondator al Fundației Persane pentru Patrimoniul Faunei Sălbatice, a murit în custodia statului. Mai mulți alți membri ai grupului, care au petrecut ani de zile în închisoare, au declarat că au fost torturați și hărțuiți sexual.

La acea vreme, înalți oficiali iranieni au afirmat că nu aveau cunoștință de acuzațiile de maltratare și că acestea vor fi investigate.

Autoritățile iraniene i-au acuzat pe ecologiști că ar fi folosit camere video — destinate monitorizării habitatelor unor specii rare și pe cale de dispariție, precum ghepardul asiatic — pentru a culege, de fapt, informații pentru Statele Unite și Israel.

„Una dintre acuzațiile aduse împotriva mea a fost că aș fi dresat șopârle pentru a spiona instalații militare”, a declarat Morad Tahbaz, unul dintre fondatorii Fundației pentru Patrimoniul Faunei Sălbatice Persane, care a petrecut mai mult de cinci ani în închisoare.

Analiștii politici au suspectat o încercare a Gărzii Revoluționare de a submina guvernul reformist aflat la putere la acea vreme, care încerca să deschidă țara către investiții și expertiză în diverse sectoare, inclusiv în domeniul mediului.

„Cred că este posibil ca Garda Revoluționară să fi considerat pe oricine desfășura activități de teren în apropierea acestor situri, chiar și pe ecologiștii specializați în conservarea faunei sălbatice, ca pe o potențială amenințare la adresa securității”, a declarat Nik Kowsar, un renumit analist iranian specializat în mediu și resurse de apă, aflat în exil la Washington.

Kaveh Madani, care era șef adjunct al departamentului de mediu din Iran când a fost arestat în cadrul represiunii din 2018, a afirmat că grupurile de conservare nu au lucrat niciodată în zone sălbatice fără permisiunea guvernului și a serviciilor de informații.

Faptul că două regiuni iraniene au fost vizate în recentele atacuri aeriene oferă exemple intrigante.

Amir Aghakouchak, un renumit expert în domeniul apei de la Universitatea din California, Irvine, era de mult timp nedumerit de construirea unui proiect de amploare pentru transferul apei din regiunea muntoasă Zagros către centrul orașului Yazd.

Atacurile aeriene din martie asupra regiunii Yazd au dat naștere unor relatări, inclusiv în The Financial Times, privind existența unei importante baze de rachete în zonă. Aghakouchak a declarat că a început să bănuiască că proiectul hidrologic „ar fi putut fi influențat, cel puțin parțial, de considerente militare”.

Tahbaz, de la Fundația pentru Patrimoniul Faunei Sălbatice, a spus că, pe durata detenției sale, a fost mereu nedumerit de obsesia anchetatorilor săi cu privire la activitatea echipei sale din provincia Hormozgan, unde exista un proiect de protejare a rarei oi sălbatice din Laristan. „Erau incredibil de sensibili în privința acelei zone”, și-a amintit el.

Pe 14 iulie, atacurile aeriene americane au lovit zona protejată Tarom din Hormozgan, ucigând în acest proces familia unui paznic local al faunei sălbatice. Armata americană a declarat că ținta erau infrastructura militară și apărarea de coastă. Nadimi, expertul militar, a spus că locația nu era departe de locul unde analiștii militari cred că Iranul a construit o bază de rachete adânc sub pământ.

Ecologiștii cunoșteau zona pentru cu totul altceva. „Avea un șopron cu fân”, a spus  Kowsar, „pentru oile sălbatice din Laristan”.