O reverență a fiului

Luni, 24 Noiembrie 2025, ora 10:42

6327 citiri

„Cravata galbenă” nu reinventează imaginea lui Sergiu Celibidache, dar este un film frumos și luminos despre un geniu român care a reușit în viață. În măsura în care vrem să fim mândri că suntem români, astfel de oameni trebuie să ne fie modele. Ne prezintă geniul așa cum a fost, cu personalitatea lui puternică, aflată uneori în conflict cu cei care doreau să facă din artă o sursă de profit, directorii de filarmonici la care a dirijat și studiourile care încercau să îi înregistreze concertele. De aceea pare cel puțin ciudat modul în care o parte dintre critici s-au raportat la acest film, încercând să ne convingă pe toți că este foarte prost și că nu merită să mergem să îl vedem la cinematograf, iar motivul acestei negări este ceea ce mă străduiesc să înțeleg aici. Am văzut însă că în continuare face săli pline.

Este ca un act de respect al fiului față de tată. De fapt, relația tată–fiu este centrală aici, determinând acțiunile fiului în film, dar fiind și motivul pentru crearea peliculei ca omagiu. De fapt, avem un raport între generații, de la bunic la tată și apoi la nepot, iar nepotul este cel care ajunge să spună/filmeze toată povestea așa cum este prezentată spectatorilor.

Filmul prezintă România într-o postură pozitivă, ceea ce probabil i-a enervat pe mulți dintre cei care îl critică, obișnuiți să vadă cum țara noastră este prezentată în cinematografia autohtonă prin imagini mizerabiliste, corupție, jocuri de interese, vulgaritate, violență, mentalități retrograde. Nimic dintr-o asemenea imagine comună și de succes nu este aici. Cum criticii „finuți” erau obișnuiți cu această imagine grotescă a românului înapoiat, care trebuie deconspirată cu fiecare nouă peliculă, au fost nemulțumiți de ceea ce au văzut de data aceasta și astfel au decretat că filmul este prost. Bănuiesc că criteriile lor de respingere au fost mai degrabă ideologice decât estetice, dar acestea nu puteau fi declarate explicit.

Cum criticii nu știau de ce anume să se lege, au descoperit că realizatorii filmului au fost nemulțumiți de o cronică a unei eleve, publicată în revista școlară Alecart. Și au început să peroreze îndelung împotriva cenzurii, pentru libertatea de expresie și încurajarea tinerilor creatori. Este un pic absurd ceea ce susțin acești critici, căci din sute de comentarii negative ei au ales să ceară doar retragerea unei cronici pozitive, pentru că dădea secvențe din film. Dacă realizatorii filmului ar fi dorit să interzică libertatea de exprimare, ar fi avut de ales din sute de comentarii. Însă niciunul dintre cei care au scris negativ despre film nu s-a plâns de nimic. Cronica făcută de Maria Oglinzanu este elogioasă, ea ne arată o elevă sensibilă, talentată și inteligentă. Greșeala ei este că a oferit prea multe detalii din film și asta este din cauza lipsei ei de experiență. Cred că, dacă cineva îi explica despre ce este vorba, eleva ar fi înțeles și și-ar fi retras singură cronica, iar toate discuțiile s-ar fi oprit aici. Maria Oglinzanu a făcut ceva în genul în care un cititor atent descoperă și arată mesajele dintr-o carte, urmând un model școlar de înțelegere a textului literar. Numai că, atunci când vorbești despre un film pe care încă nu l-a văzut lumea, nu folosești aceleași procedee.

Filmul merită văzut pentru valoarea lui educativă. Mulți români nu știu cine a fost Sergiu Celibidache; pentru ei, celebri sunt câțiva sportivi, Ceaușescu și Dracula. De data aceasta vor descoperi un dirijor printre cei mai mari ai lumii. Apoi pot descoperi farmecul muzicii clasice, aproape neluată în seamă în fața genurilor la modă astăzi. Poate trezi curiozitatea în spectator, un prim pas spre a asculta o orchestră și a înțelege exigența unui dirijor. Nu este doar un portret elogios, este un prilej de a ne apropia de muzică.

„Cravata galbenă” ne arată și o altfel de Românie decât cea cu care suntem obișnuiți, pentru că ne prezintă un geniu român care a reușit în viață și a fost apreciat. Și mai este ceva: omul care crede în sine, care vede arta ca pe ceva ce transcende realitatea imediată și care ne poate duce la o formă de absolut pe care însă nu poți să o păstrezi prin înregistrări mecanice, oricât de mult ar fi evoluat tehnica și oricâtă precizie ar păstra sunetul originar. Muzica există doar atunci când se cântă.

Filmul amintește acest lucru într-un mod simplu, fără teorie și fără emfază: vezi un om care refuză compromisul, chiar dacă este presat din toate părțile, în special din motive financiare, tocmai pentru că știe că ar distruge esența a ceea ce urmărește. Într-o epocă în care totul se arhivează, se repetă, se multiplică și se consumă, el rămâne fidel ideii că unele lucruri sunt irepetabile și tocmai de aceea au valoare. Iar această atitudine, poate mai mult decât biografia în sine, este lecția pe care filmul o oferă celor dispuși să o vadă.

––––

Paul Curca: publicist preocupat de politica, religie si societate, urmareste constant implicatiile morale si culturale ale actualitatii.

apartamente de vanzare bucuresti 2 camere

Autorii care semnează materialele din secțiunea Invitații – Ziare.Com își asumă în totalitate responsabilitatea pentru conținut.

Ți-a plăcut articolul?

Vrem să producem mai multe, însă avem nevoie de susținerea ta. Orice donație contează pentru jurnalismul independent