În urmă cu 130 de
ani, un mic orășel prăfuit dobrogean era în centrul atenției întregii Europe:
aici se inaugura un pod peste Dunăre, cu rol economic, dar mai ales militar.
Era visul Regelui Carol I. Deși nu-și dorise neapărat această regiune, a
realizat că tocmai locul unde se vorbeau toate limbile pământului era un
exemplu de multiculturalitate – era „perla coroanei“.
Cernavodă. Podul „Regele Carol I” Colectie Arhivele Nationale
A fost o vreme în
care până la băile de mare și soare de la Kustenge era cale lungă și greu de
străbătut. Vilegiaturiștii din Micul Paris porneau cu trenul până la Giurgiu,
iar de acolo se îmbarcau pe vapor până la Cernavodă, de unde continuau
călătoria cu trenul spre orașul cu farmec oriental și marea cea mare. Totul s-a
schimbat după ce a fost construit podul de peste Dunăre, care a fost inaugurat
la 26 septembrie 1895 și care inițial s-a numit Carol I, apoi Anghel Saligny,
după numele ilustrului inginer care l-a proiectat și care a schimbat fața
provinciei.
Lacrimi de
bucurie, lacrimi de tristețe
Era la scurtă
vreme după Războiul de Independență, la sfârșitul căruia Dobrogea, aflată sub
dominația Imperiului Otoman vreme de mai bine de patru veacuri, revenise în interiorul
granițelor României. Regele Carol I avea în ochi lacrimi de bucurie, dar și de
tristețe: pe de o parte, pierdea sudul Basarabiei, dar pe de altă parte, primea
Dobrogea, un ținut prea puțin cunoscut. La 15 august 1878, prinţul Carol Anton
von Hohenzollern-Sigmaringen îi scria fiului său, Carol I, regele României:
„Pentru tine şi pentru România, a sosit acum ceasul decisiv de a se supune
hotărârilor Congresului de la Berlin. Basarabia este pierdută fără întoarcere,
şi ca toate rănile, şi aceasta se va cicatriza printr-un tratament îndemânatic.
Întreaga activitate naţională trebuie să se concentreze acum în câștigarea
Dobrogei şi datoriile economice şi politice, ce aveți de îndeplinit acolo, vor
face să se uite tăietura în carne vie“, era sfatul tatălui lui Carol I.
Așa a ajuns regele
cu sânge prusac să stăpânească și acest teritoriu sălbatic, unde se vorbeau
toate limbile pământului și unde orice călătorie era o aventură. Chiar și după
mulți ani de la unirea provinciei cu țara, dobrogenii care ajungeau în
Muntenia și în Moldova erau întâmpinați cu întrebarea: „Cum, bre, veniți din
Dobrogea? Mai trăiți încă? Nu v-au mâncat turcii?“. Pentru a lega această
provincie de restul țării, mai întâi trebuia ridicat un pod peste Dunăre, care
avea și un rol militar și comercial.
1895 septembrie 14. Actul de inaugurare a podului de la Cernavodă
De la Apolodor la
Saligny
„Astăzi, podul
este gata; el întinde reţeaua sa aeriană peste apa Dunărei şi așteaptă ca prima
locomotivă să sboare pe arcurile sale îndrăzneţe până la ţărmul mărei. De la
Traian încoace, adică, una mie șapte sute nouă-zeci şi patru de ani, Dunărea
mare, din capitala Ungariei până la gurele ei, a stat neînvinsă de geniul uman.
Popoare întregi au trecut valuri valuri peste dânsul; țărmurile lui au fost
adeseori udate de şiroae de sânge vărsat în lupte crâncene, şi după
opt-spre-zece secole, urmaşii aceluiaş neam care, sub conducerea marelui
împărat, a trecut fluviul pe un pod ale cărui rămăşiţe se văd încă, spre a
cuceri Dacia şi a împlânta într-însa arborele civilizaţiunei romane,
îndeplinesc astăzi opera măreaţă care va stabili o legătură între occidentul
european şi ţărmul Mărei-Negre. Podul lui Traian, conceput de un Apolodor, era
o operă rezboinică şi cuceritoare; podul lui Carol I, conceput de un Saligny,
este o operă de pace“, consemna ziarul „Timpul“ pe prima pagină.
Pe frontispiciul
podului se citea, cu imense litere de aur: „Podul Regele Carol l“. Deasupra, în
două medalioane de bronz înfăşurate în ramuri şi flori de lauri, erau
portretele regelui și reginei. De ambele părţi, pe laturile pilastrului, erau
aplicate în bronz armele ţării. Pe coasta Dobrogei, pe frontispiciul porții de
ieșire, scria, tot cu litere mari „Făcut sub Domnia Regelui Carol I 1890-1895“.
De ambele părţi, rezemaţi de poartă, stau doi dorobanți de bronz în mărime
naturală.
„Trenuri de
plăcere“ cu o singură
destinație: Cernavodă
Evenimentul a fost
unul epocal, iar la marea sărbătoare de dincoace și dincolo de Dunăre a fost
chemată toată suflarea românească. Astfel, autoritățile au pus la dispoziția
celor care își doreau să fie parte a celui mai important act istoric de după
sfârșitul Războiului de Independență „trenuri de plăcere“ care plecau din Gara de Nord a Bucureștiului joi 26
septembrie, la ora 6.35 dimineața, iar întoarcerea se făcea cu plecare de pe
pod la orele 16.51, prețul biletelor era de 10 lei la clasa I, 7 lei la clasa a
II-a și 4 lei la clasa a III-a.
Archives Portal Europe
Organizarea mergea și mai departe: „Pentru ca
să se evite aglomeraţiuni la vânzarea biletelor în ziua plecărei s-a luat
măsuri ca cu începere de Duminecă 10 (22) Septembre a.c. să se vânză bilete
atât la Gara de Nord, cât şi la sucursala din strada Vămei (fundaţiunea Carol
I), în toate zilele de la orele 9 la 12 a.m. şi de la orele 2 la 6 p.m. S-au
luat de asemenea dispoziţiuni de înfiinţarea de bufeturi, unde publicul să
poată găsi cele necesare pentru mâncare“. Astfel de anunțuri fuseseră publicate
în mai multe ziare. Publicul era numeros. „Trenurile de plăcere“ pornite de la Bucureşti, Constanţa, Călăraşi,
Slobozia aduseseră pe ţărmurile Dobrogei aproximativ 30.000 de oameni.
Invitații speciali
aveau trenul lor. Așa încât, într-o dimineață frumoasă de toamnă, un tren
compus din peste 20 de vagoane de clasa I i-a luat de la Gara de Nord pe cei
400 de invitaţi spre a-i duce în trei ore la Feteşti, „de unde încep lucrările
de artă ale podului peste Dunăre“.
Trenul regal, de
la Sinaia în Dobrogea, pentru prima dată
Întreaga suflare
omenească aștepta cu sufletul la gură marele eveniment în apropierea podului
care se profila măreț pe ambele maluri ale fluviului. Dar mai lipsea cineva.
Atunci, în bubuitul tunurilor de pe ţărmurile Dobrogei şi din canonierele de pe
Dunăre, s-a anunțat sosirea trenului regal de la Sinaia. „Majestăţile Lor,
Alteţele Regale şi auguştii oaspeţi traversară pe jos podul până la ultima
pilă, unde d-nele Olănescu, Duca şi Saligny oferiră buchete de flori M. S.
Reginei, principesei Maria şi ducesei de Saxa-Meiningen. Imediat după aceea M.
S. Regele pue în mişcare mecanismul care avea de scop aşezarea ultimului nit de
argint şi apoi toată lumea porni spre ţărmul Dobrogei, unde Î.P.S. Sa Mitropolitul-Primat,
asistat de P.S.S. Episcopul Dunărei de Jos şi de un numeros cler oficiă
serviciul divin într-un pavilion anume construit pentru acest sfârşit“, relata
presa vremii.
După ceremonia
zidirii documentului, care a fost citit de Constantin Olănescu, ministrul Lucrărilor
publice, grupul a urcat malul Dunării până la tribuna unde era amenajată și o
lojă pentru rege, regină, prinți și prințese. „Din această tribună vedeai
şerpuind la picioare bătrânul fluviu cu giganticul pod peste el şi dominai
toată Balta până la Feteşti pe o lăţime de 28 kilometri, aşa că puteai
îmbrăţişa cu o singură ochire întreaga operă măreață care se inaugura în acest
moment. Vedeai în profil podul cel mare cu armătura sa de oțel, ca o dantelă
fină lucrată de niscaiva naiade cu viaductul său, întreaga punte de pământ a
calei ferate care brăzdează Balta pe o lungime de 13 kilometri, viaductul de la
mijlocul Bălții de 1.455 metri, apoi podul peste Borcea cu viaductele sale şi
în fine, la capătul acestor lucrări, colina verde şi râzătoare de pe țărmul
stâng al Borcei cu satele Fetești şi altele învecinate. Verdeața sălciilor care
populează Balta o făceau să apară de la această înălțime, până la mari depărtări,
ca o grădină frumoasă, aspect pe care de sigur nu-l are din apropiere“.
„Balaurul furios“ cu 15 locomotive
În această stare
de emoționantă așteptare, un fum alb în depărtare și șuierături stridente
vesteau venirea trenului compus din 15 locomotive. „Vedem venind spre pod, ca
un balaur furios, acel tren de locomotive împodobite cu flamure şi şuerând
fiecare din resputeri. Insist asupra acestui amănunt: că trenul de locomotive
avea înfăţişarea unei ființe animate supranaturale, atât din cauza flamurelor
multicolore fâlfâitoare care păreau atâte aripioare ale fiarei sălbatice, cât
şi din cauza sgomotului asurzitor pe care-l făceau cele 15 locomotive“.
Când trenul a
ajuns la capătul podului și a dat să intre pe el, salve de tunuri trase de pe
mal l-au salutat, iar din navele de război care staționau pe apă, la picioarele
podului, s-au pornit sirenele. Nici mulțimea prezentă nu s-a lăsat mai prejos
și a aclamat și a aplaudat. Nu știi cine făcea mai mult zgomot: salvele de
artilerie, sunetul muzicilor militare sau aplauzele și aclamațiile mulțimii.
Dorobanțul de la pod Colecție Muzeul de Istorie și Arheologie Constanța
Banchet regal la
Cernavodă
După ce podul a
fost inaugurat în această atmosferă de sărbătoare, ziua a continuat cu
banchetul regal. La masa lungă, de onoare, stătea Regele, la dreapta sa a luat
loc ducesa de Saxa-Meiningen, iar la stânga, Î.P.S. Mitropolitul Primat. În partea
dreaptă a mesei prezida Regina, având la dreapta pe principele Ferdinand şi la
stânga pe principele Leopold de Hohenzollern în uniformă de colonel de
dorobanţi. Inginerul Anghel Saligny primise și el, la loc de cinste, un loc la
masa regală. Alte nouă mese așezate perpendicular pe masa unde stătea regele
erau pline de înalți oaspeți. Pe întreg timpul alocat banchetului, au cântat
muzici militare piese alese atât pentru asistenţii de la banchet, cât şi pentru
publicul de afară.
La masă, fiecare
invitat a găsit la locul său un „menu foarte artistic lucrat şi prezentând
diferite vederi, o fotografie a podului şi o medalie comemorativă care pe o
parte reprezintă figura M. S. Regelui, iar pe revers pe bătrânul Istru privind,
din marginea Dunărei, capul uriaşului pod. La picioarele acestei figuri alegorice
e gravată marca României, iar deasupra capului, două Naiade ţin o panglică cu
inscripţia: «Podul Regele Carol»“.
Apoi, au urmat
discursurile care au făcut istorie. „«Săvârşirea Podului
peste Dunăre, dorit de un sfert de veac de mine, este astăzi un fapt împlinit
şi uriaşă se ridică înaintea noastră această falnică operă, ca o mărturie
vădită a tăriei Regatului. Geniul omenesc, în care se restrâng progresul şi
avântul puternic al României, a învins toate greutăţile, a înlăturat toate
piedicile, spre a executa această trainică şi nepieritoare lucrare, care trebue
să arate lumii că Vrednic este poporul român de frumoasa sa chemare la gurile
Dunării şi porţile Orientului». M. S. Regele a vorbit cu o vădită emoţiune şi
cu un entuziasm cum nu avusesem fericirea să-l aud din timpul războiului.
Vorbirea regală a fost des întreruptă de aclamaţiuni entuziaste şi unanime“,
descria martorul evenimentul care avusese loc în toamna anului 1895 în
Dobrogea.
Serbare
câmpenească cu berbeci și vin
Archives Portal Europe
Lumea petrecea și
afară, sub cerul liber, acolo unde tătarii învârteau berbeci întregi în
frigărui colosale, iar grăsimea care curgea pe jăratec ridica nori de fum. La
depărtare, pe lavițe de lemn, mii de oameni așteptau, flămânzi și obosiți,
hălci de carne care dispăreau aproape nemestecate. Chiotele care însoțeau cana
de vin ce se oferea fiecărui oaspete dădeau acestei sărbători aspectul unei
serbări din basmele vechi românești, în care împărații ospătau un întreg norod.
Plecarea trenului
cu oaspeți a fost un alt eveniment evocat pe larg în ziarele acelor vremuri:
„Pe de o parte zăriai pe ţărmul Dobrogei orăşelul Cernavodă cu casele sale albe
înşirate pe deal, apoi pavilioanele înfiinţate pentru serbare cu culorile lor vii
şi mulţimea enormă care presărea ţermul Dunării. În apă, până sub pod,
bastimentele varii iluminate unele cu lanterne veneţiane, altele cu
electricitate, împodobite cu flamure multicolore şi pe de asupra lor focurile
de artificii, care veneau să se stingă în albia fluviului“.
În urma lor a
rămas podul, de acum înainte un loc care lega românii de dincoace și de dincolo
de Dunăre, dar și România de Europa. De altfel, Regele Carol I era un vizionar:
„Prin portul de la Constanţa, podul de peste Dunăre ne deschide această cale
largă, care va spori într-un mod neaşteptat relaţiunile noastre comerciale şi
va asigura desvoltarea noastră maritimă. Steagul României, care este deja
cunoscut în porturile din Europa, în curând va fâlfâi şi în ţările cele mai
depărtate ale universului, ducând cu dânsul renumele scumpei noastre Patrii“.
Lungul drum de la
dorința lui Carol I la munca lui Anghel Saligny
Ideea ridicării
podului a fost mai întâi o dorință a Regelui Carol I, în anul 1889, dar a durat
ceva ani până când capodopera să fie gata. Lucrările s-au executat de către
Direcţiunea Generală a Căilor Ferate ale Statului prin Compania Fives-Lille din
Franţa, iar autorul proiectului și directorul lucrărilor a fost Anghel Saligny.
În anul 1880,
Ministerul Lucrărilor Publice a realizat primele studii pentru construcția
liniei Fetești-Cernavodă, iar pe baza lor s-a publicat în anul 1882 un concurs
pentru prezentare de proiecte pentru construcția întregii linii, inclusiv a
unui pod peste Dunăre.
Eiffel, refuzat
În 1883 s-au
prezentat patru case franceze, printre care și vestita Eiffel, două case
germane, una elveţiană și una belgiană. După ce comisia a analizat propunerile,
nu s-a calificat niciuna pentru a realiza lucrarea, întrucât proiectele lor nu
îndeplineau condițiile impuse de program. Astfel, s-a decis să se publice un al
doilea concurs, de data aceasta pe baza unui caiet de sarcini detaliat. Dar
nici această etapă, la care s-au prezentat patru case franceze și una belgiană,
n-a fost cu noroc pentru că, așa cum a decis comisia, „nici unul din proiecte
nu împlinea dispozițiunile programului, şi unele din ele se bazau pe calcule
fantastice“.
În fața acestei
situații, s-a hotărât, în anul 1887, înființarea unui serviciu de căi ferate
române, care se numea Direcția Generale a Căilor Ferate Române, care să
realizeze proiectul și să se ocupe și cu executarea lucrărilor, considerându-se
că inginerii de care dispunea Ministerul Lucrărilor Publice erau capabili să
ducă la bun sfârșit o astfel de lucrare grandioasă. În fruntea acestui serviciu
a fost numit Anghel Saligny.
30 de metri
deasupra Dunării
S-au făcut studii
pe teren, iar proiectul complet al tuturor lucrărilor, nu doar a podului de
peste Dunăre, s-a întocmit în doi ani, astfel încât în ianuarie 1890 s-a
organizat licitația pentru executarea lucrărilor podului peste Dunăre.
În ziua de 3/15
ianuarie 1890 s-au prezentat nouă concurenți. Cel mai ieftin, dar în același
timp și proiectul care oferea cele mai bune garanții pentru executarea acestei
grandioase lucrări, a fost compania Fives-Lille. Ulterior, s-au adjudecat
lucrările podului peste Borcea asupra companiei Gaertner, Schneider & Cie,
după care a urmat apoi darea în execuție a viaductelor, a terasamentelor, a
clădirilor.
Costul total al
lucrărilor care au durat cinci ani a fost de 35 de milioane de lei aur,
incluzându-se şi costul liniilor de cale ferată şi al staţiilor. La acea vreme
era cel mai lung pod din Europa. Podul are o formă zveltă, bare dantelate, iar
conturul general este armonios. Şi astăzi este considerat a fi unul dintre cele
mai frumoase poduri metalice din lume. La capătul podului dinspre Cernavodă, în
memoria eroilor căzuți în Războiul de Independență, a fost ridicat un
impresionant monument din bronz, reprezentând doi dorobanți. Dorobanţii şi
stemele au fost realizate de sculptorul francez Léon Pilet (1836-1916), iar o
parte din contravaloarea lor a fost suportată de Ambasada Franţei, în cinstea
Regelui Carol I.
Podul de peste
Dunăre are o deschidere centrală de 190 de metri şi alte 4 deschideri de 140 de
metri, alături de un viaduct cu 15 deschideri de 60 de metri. Podul se
regăseşte la 30 de metri peste nivelul apelor mari ale Dunării pentru a permite
trecerea vaselor cu cele mai mari catarge. În construcție, inginerul român folosise
pentru prima dată un sistem de grinzi cu console pentru structură și oțel moale
la tabliere, tehnică inovativă ce a conferit durabilitate proiectului, la
aproape o sută de ani de la inaugurare, podul de cale ferată de la Cernavodă
fiind încă funcțional. Podul a fost folosit timp de aproape un secol, până în
1987, când a fost construit unul nou.
Regele Carol I
Regele Carol I era
eroul tuturor. „România a devenit un factor însemnat printre Statele Europei şi
începe să concureze la munca culturei universale. Aceasta se datorează
înţelepciunei, energiei şi zelului neobosit al Regelui Carol I şi lucrarea sa
luminată a contribuit în mod puternic a aduce ţara la nivelul în care se află
acum.
Din prima zi Carol
I a înţeles misiunea sa în cel mai înalt sens al cuvântului şi s-a inspirat
neîncetat, în activitatea sa, de nobila dorință de a deveni binefăcătorul
poporului său. Dobrogea câştigată de curând e acuma unită în mod solid cu
vechile părţi ale ţărei. Serbările strelucite ce au loc pe Dunărea de jos sunt
dovada cea mai frumoasă“.
Povestea turcului
care a lucrat pentru „Don Salingni, mare inginer“
După mulți ani, un
ziarist care s-a întors în Dobrogea l-a întâlnit pe străzile din Mangalia pe
Soliman, un turc care avea 107 ani și care lucrase la podul de la Cernavodă.
„Soliman apare pe strada din centru la orele nouă. Adică atunci când sezoniștii
vin la Spiru sau Dumitrache să-şi ia «fruştucul». E încovoiat de povara anilor
ce-i duce în cârcă, cu şalvarii atârnându-i până la pământ şi cu un palton, în
plină vară, contemporan cu el, ros şi zbârcit, aşa cum este şi figura lui
Soliman. Locul lui este lângă una din cafenele. Durează foarte mult până când
să reuşească să aşeze pe trotuar bătrânele lui oase, cu picioarele strânse sub
el, turceşte. Odată aşezat, scoate din buzunar un petic de Jurnal pe care
aşează frumos patru monede de câte 20 de lei şi… aşteaptă să se multiplice capitalul.
Când trece de şapte monede bagă în buzunar. Tezaurizează. Când treci pe lângă
el, ridică spre tine două priviri tulburi, pornite din doi ochi cu pupile
albastre şi cu pleoapele roase de o conjuctivită roşie“, descrie autorul scena
desprinsă parcă din „O mie și una de nopți“.
Răsplătit în aur,
furat la drumul mare
După ce își spune
vârsta, când 107 când 108 ani, dar cine mai stă să-i numere, turcul se
mândrește oricui că „lucrat pod Cernavodă“: „Povestea lui este tragică, aşa
bătrână cum este, sau tocmai de asta. O poveste pe care o descifrezi cu greu,
morfolită între gingiile lui ştirbe. Acum aproape 60 de ani, când au început
lucrările pentru pod, Soliman a fost angajat ca salahor. Angajat cu acordul: va
primi banii când se va termina podul. Şi-şi făcuse planuri mari. Cu banii
aceştia se va duce la Istanbul, unde va fi mare «ciorbagiu»“.
Apoi, bătrânul
turc își aduce-aminte de „Don Salingni, mare inginer“, dar și cum lucra în
fundul apei, la aşezarea pilonilor. Prețul pentru munca sa au fost patru
kilograme de aur. Cu aurul în traistă, Soliman s-a dus în satul său dobrogean
să-și ia rămas bun de la rude și de-acolo să plece la Istanbul, numai că niște
tâlhari aflaseră de comoara sa și au tăbărât într-o noapte peste el în casă,
l-au ciopârţit cu cuţitele şi, când au crezut că a murit, i-au înşfăcat
bulgărele de aur şi-au fugit. Dimineaţa, oamenii din sat l-au găsit pe Soliman
mai mult mort decât viu. „Doi ani a zăcut înfășurat în piei crude de miel,
să-şi vindece rănile. S-a înzdrăvenit, adică a scăpat cu viaţă şi-a rămas o
dărâmătură fizică şi un om sărac, lipit pământului, cerșind pe trotuarele
Mangaliei. E un veteran şi, credem, singurul supraviețuitor al lucrărilor
podului «Regele Carol I»“, se încheie povestea turcului publicată într-o ediție
a ziarului „Timpul“ din anul 1945.