În lumea civilizată circulă un mit pe care ne place să ni-l tot spunem: odată ce o societate a adoptat votul universal, oarece drepturi civice, un departament de studii de genuri la o facultate și o trecere de pietoni pictată cu steagul-curcubeu, treaba s-a încheiat. Istoria, ne imaginăm, s-a așezat în sfârșit precum o gelatină în șablonul democrației, scrie The Jerusalem Post, citat de Rador Radio România.

Dar nu s-a așezat. Fiindcă nu se așează niciodată.

Societățile rareori decad în fanatism printr-un eveniment-unicat. Ele alunecă mai degrabă într-acolo, centimetru cu centimetru, în timp ce ne spunem basme înduioșătoare despre compasiune, diversitate și deschiderea minții. Răufăcătorul nu dă buzna și-și proclamă ura față de libertate. El sosește împachetat în limbajul dreptății, al autenticității, al anti-imperialismului și – cel mai seducător dintre toate – al victimizării.

Dacă vreți dovada, priviți la Iran.

Colapsul Iranului

Înainte de 1979 Iranul nu era vreun paradis. Existau acolo reprimare și corupție, cum există aproape pretutindeni. Dar era concomitent și țara unei diversități culturale autentice. Femeile studiau în facultăți și apoi lucrau ca medici, juriste ori artiste. Pe aceeași stradă puteai vedea o femeie cu batic pe cap trecând pe lângă una în fustă. Moscheile și cinematografele coexistau. Atmosfera țării era saturată de dezbateri.

Apoi a venit acel lucru pe care încă mulți îl mai numesc „Revoluția Islamică”, de parcă ar putea face parte din aceeași familie cu revoluțiile franceză ori americană. În realitate a fost o lovitură de stat: deturnarea nemulțumirii populare de către un grup de bărbați care considerau că puterea supremă în stat ar trebui să aparțină clerului.

– articolul continuă mai jos –

Ei au navigat pe un val de mânie populară îndreptată contra șahului, contra interferențelor occidentale și contra inegalității, călărind acel val direct în teocrație. Lozincile lor erau îmbătătoare: dreptate, demnitate, independență și sfârșitul umilinței – aplaudate de mulți nu numai din Iran, ci și din afara lui. Jos tiranul, sus poporul! Iar apoi, aproape imediat, a sosit și nota de plată.

Femeile, care se revoltaseră cot la cot cu bărbații, s-au trezit într-o dimineață pentru a afla că noii gardieni ai virtuții aveau opinii extrem de bine conturate despre părul lor, despre hainele lor, despre vocile lor, despre slujbele lor și despre existența lor. Dar regimul nu și-a dezvăluit întreaga oroare dintr-o dată. Și-a implementat programul pas cu pas, și la fiecare pas a avut câte o justificare religioasă, nu rareori încuviințată de la depărtare sigură de simpatizanții lui occidentali.

Mai întâi a fost introdus controlul simbolic: baticul de pe cap nu mai era un obiect vestimentar, ci un test de loialitate. Femeile care umblau fără voalul islamic erau prezentate drept trădarea pe două picioare – și cu rujul pe buze. Apoi a venit și legislația: cod vestimentar religios, spații publice segregate pe sexe, interdicția practicării unor profesii de către femei, regulile care plasează femeia sub tutela unor bărbați – o întreagă plasă de păianjen țesută de jur-împrejurul femeii în numele „culturii” și „credinței”.

Dar, mai presus de toate, a venit poliția gândirii, care precede întotdeauna poliția trupurilor. Femeile au încetat să mai fie indivizi umani și au fost transformate în simboluri: „onoarea” comunității, „virtutea” națiunii. O femeie care-și revendica proprietatea asupra minții sale ar fi amenințat întreaga arhitectură a statului; de aceea e obligatoriu ca ea să fie pedepsită, redusă la tăcere sau făcută să dispară.

Învățămintele pentru noi

Toate acestea s-au petrecut într-o țară care, nici măcar cu prea mult timp în urmă, cunoscuse un regim incomparabil mai liber. Iranul nu s-a rostogolit din întunericul medieval direct în brațele clericilor musulmani. A trecut de la o societate imperfectă dar deschisă la o societate închisă în doar câțiva ani scurți, iar din momentul în care ușa s-a închis complet s-a dovedit a fi agonizant de dificil fie și s-o crapi măcar un pic.

Și ce au toate acestea de-a face cu noi?

Cam mult, din nefericire. Chiar acum în Occident suntem ocupați cu repetarea primelor acte ale aceleiași piese de teatru, sub lumina reflectoarelor numite „toleranță” și „gândire woke”.

Ni se spune că pentru a fi cetățeni buni, luminați, trebuie să tratăm cele mai grave și mai patriarhale interpretări ale islamului nu ca pe o opinie oarecare printre multe altele, ci ca pe o autoritate reprezentând vocea unor întregi comunități. Suntem avertizați că dacă punem sub semnul întrebării afirmațiile teocraților suntem „islamo-fobi”, că dacă încercăm să protejăm spațiile seculare înseamnă că „lovim victimele” și că dacă obiectăm la obligativitatea voalului islamic nu facem altceva decât să „impunem valorile occidentale”.

Și astfel se preschimbă vinovăția în lesă. Din cauză că suntem pe bună dreptate conștienți de păcatele noastre [mai exact, ale strămoșilor noștri – n.trad.] – colonialism, rasism, aroganță – devenim reticenți să criticăm orice lucru care poate fi etichetat „non-occidental”. Așadar, pentru a evita sentimentele rănite, acceptăm ceva ce n-ar trebui să acceptăm niciodată: ștergerea chipurilor feminine de pe afișele publice, revendicarea segregării pe sexe a unor spații publice, coduri vestimentare „decente” în școli și ideea că acele femei care refuză să se acopere sunt agresoare – în vreme ce indivizii care le amenință sunt „apărătorii credinței”.

Ascultați cu atenție și veți auzi exact aceleași expresii care au uns rotițele mașinăriei în Iran. „E cultura lor.” „Nu se cade să judecăm noi.” „Cu ce drept o spunem noi?” E ca și cum cultura ar fi o celulă de temniță, iar nu o creație a omului care poate fi dezbătută și modificată. E ca și cum femeile musulmane care resping portul forțat al voalului sunt mai puțin „autentic musulmane” decât bărbații care le amenință.

Observați cine dispare din acest aranjament: dizidența feminină. Fata iraniană care-și arde voalul, studenta afgană căreia i se interzice să mai meargă la facultate, fosta musulmană care scrie o carte – toate sunt tratate ca niște anomalii incomode. Acele „voci marginalizate” pe care elitele noastre pretind că le prețuiesc se fac brusc și misterios neauzite, fiindcă perturbă povestea consolatoare care afirmă că orice revendicare formulată în numele identității trebuie să fie satisfăcută.

Trebuie să luptăm pentru femei

Nu suntem Iran. Și totuși, nu înseamnă că am fi în mod miraculos imuni la acea dinamică din cauza căreia s-a prăbușit Iranul. Nucleul extremismului islamic nu-l reprezintă în realitate islamul; îl reprezintă extremismul, adică acea sete absolutistă de control. Religia e instrumentul de care se folosește. Proiectul lui e unul de natură totalitară: el vrea să reglementeze ce porți, ce citești, ce gândești, pe cine iubești și ce poți afirma despre el. Femeile sunt pur și simplu doar cel mai vizibil câmp de bătălie, teritoriul cel mai facil de ocupat, din cauză că, chiar și acum, jumătate din planetă se așteaptă la un nivel sau altul ca ele să facă obiectul unui control.

De aceea lupta pentru vizibilitatea, autonomia și vocea proprie a femeilor nu este o chestiune secundară. E chiar cauza principală. Atunci când normalizăm sisteme în care femeile pot fi făcute să dispară, noi nu ne exersăm sensibilitatea culturală. Ne exersăm propria capitulare.

Apărarea împotriva acestui extremism nu e ura față de islam, nici disprețul pentru cei care cred în el și nici vreo fantezie infatuată a supremației occidentale.

E ceva mai discret, dar și mai solicitant: a insista pe faptul că fiecare individ uman, inclusiv fiecare femeie, are dreptul de a-și forma și exprima o gândire independentă, fără teamă de persecuție politică ori religioasă; a insista pe faptul că cultura și credința le aparțin în primul rând indivizilor, iar nu regimurilor; și a insista pe faptul că nu i se poate permite niciunei ideologii – oricât de rănită s-ar da ea, oricât de înfofolită ar fi ea în limbajul victimizării – să-i strivească pe indivizii pe care-i are în grijă.

Cele ce s-au întâmplat în Iran sunt numite „revoluție” de către aceia care preferă o versiune romanțată în locul realității. Noi, restul, ar trebui să avem onestitatea de a-i spune pe nume: un avertisment – unul căruia trebuie să-i dăm curs mai înainte ca bunătatea să ne omoare curajul.