La 35
de ani de la proclamarea independenței așa-numitei Republica
Moldovenească Nistreană, precum și de la declanșarea Războiului
transnistrean, istoricul Ottmar Trașcă,
profesor și cercetător la Universitatea
„Babeș-Bolyai“ din
Cluj-Napoca, explică pentru „Weekend
Adevărul“ care sunt cauzele acestui conflict, care
sunt originile regiunii transnistrene și, mai ales, ce lecții ar
trebui să învețe România și Republica Moldova din evoluția
relațiilor româno-ruse.
Moldovenii, susținuți de români, au luptat împotriva rușilor și ucrainenilor în anii 90. FOTO: AFP
Într-un cadru mai larg,
adânc în istorie, Moldova medievală și
Rusia țaristă au fost aliate împotriva Imperiului Otoman, dar
lucrurile s-au terminat prost. Dimitrie Cantemir, domnul
Moldovei de atunci, a decis să mizeze pe prietenia cu țarul Petru,
cel al cărui testament a stat timp de
secole la baza politicii agresive duse de Rusia împotriva vecinilor
săi mai mult sau mai puțin apropiați. În tot acest timp,
relațiile României cu Rusia, fie că a fost vorba despre Imperiul
Țarist, Uniunea Sovietică sau Federația Rusă, au fost de regulă
încordate. „Bineînțeles că relații între țările române,
Transilvania, Țara Românească și Moldova, pe de o parte,
și Rusia, începând cu Cnezatul Moscovei, au existat și în
perioada medievală, nu au fost în sensul
relațiilor de astăzi, dar au existat relații între principatele
române. Apropierea a fost mai mult în
timpul lui Dimitrie Cantemir, care a și murit în exil în Rusia,
unde a fost trimis după înfrângerea suferită de trupele
ruso-moldave de la Stănilești. Cu mici
excepții, relațiile româno-ruse au fost
proaste, chiar catastrofale. Este adevărat,
au existat și unele momente mai bune de-a lungul istoriei, chiar de
cooperare. Însă, per ansamblu, Rusia a fost, este și va rămâne,
indiferent că vorbim de Imperiul Țarist, fie că vorbim de Uniunea
Sovietică sau de următoarele forme, respectiv Comunitatea Statelor
Independente după 1991 și apoi Federația Rusă, poate chiar
dușmanul de moarte al României“, spune profesorul Trașcă.
Metodele Rusiei
În tot acest timp, Rusia a
căutat fie să ocupe direct România sau principatele române, fie
să le aservească și să le înscrie în sfera sa de influență.
Pentru asta, Moscova a apelat la toate metodele:
de la războaie la intrigi și ingerințe în afacerile interne ale
României. Nu este mai puțin adevărat, completează profesorul, că
dacă România a existat începând cu secolul al XIX-lea, acest
lucru s-a întâmplat în primul rând din cauza
intereselor marilor puteri europene, Franța și Anglia, care aveau
nevoie de un stat-tampon între Rusia și
Balcanii de Vest, pentru a opri politica expansionistă a țarilor
ruși.
Dimitrie Cantemir
„Fie sub masca panslavismului, fie
sub masca panortodoxiei, fie sub alte măști, Rusia a năzuit
întotdeauna spre subjugarea României. Mai ales că, dacă
privim înapoi în istorie, România Mică, așa cum a fost ea
denumită și înfăptuită în 1859,
practic a fost creată tocmai pentru a bara drumul către Balcani al
expansionismului țarist. Bineînțeles,
rușii au știut acest lucru dintotdeauna“, adaugă istoricul.
Țara și tezaurul
La secole de la primele
relații bilaterale, România și Rusia nu reușesc să ajungă la un
numitor comun, iar între cele două state există multe probleme
nerezolvate.
„Sunt multe probleme
nerezolvate, iar aici mă gândesc la litigii
precum problema Tezaurului nostru de la Moscova. Să
reamintim că în anii 1916-1917 România, intrată în Primul Război
Mondial și fiind înconjurată de forțe ostile – Imperiul
Austro-Ungar, Bulgaria și Imperiul Otoman –, a ales să-și
trimită tezaurul în Rusia țaristă, care
era, pe hârtie cel puțin, aliata noastră. La un moment dat,
a existat un dosar pe care fiecare
guvernator al Băncii Naționale a României l-a
predat succesorului său în funcție. Este
un dosar care de atunci este predat succesiv, unde sunt consemnate
toate valorile care au fost transportate în Rusia, în dublu
exemplar, în limba română și în limba rusă, semnate inclusiv de
reprezentanții statului rus din vremea
respectivă. Or, acum vedem bine că
practic Rusia dă dovadă de o rea-voință
ieșită din comun, refuzând pur și simplu să restituie acest
tezaur României“, explică profesorul.
În ce privește problema
Basarabiei, care a constituit un alt motiv de discordie între Rusia
Țaristă și România, teritoriul a fost anexat de ruși în 1806.
„Acest teritoriu a făcut parte din Imperul Țarist
până în 1918 (n.e. – începând din 1812,
prin Pacea ruso-turcă de la București). Prin decizia
Adunării Naționale din 27 martie 1918 s-a votat unirea cu România.
Evident, trebuie spus și că acest lucru a fost favorizat, în
primul rând, de contextul internațional existent la vremea
respectivă. În școală ni se spunea cândva că masele au făcut
unirea. Era una dintre tezele false ale istoriei comuniste. Da, au
avut și elitele contribuția lor neîndoielnică,
dar Marea Unire a fost posibilă datorită
contextului internațional, adică prăbușirea unor imperii –
Imperiul German, Imperiul Austro-Ungar și Imperiul Țarist.
Este greu de crezut că, dacă Imperiul
Țarist nu ar fi căzut, ar fi fost
posibilă unirea Basarabiei cu România“, susține Trașcă.
Câteva decenii mai târziu,
în 1940, astrele s-au aliniat potrivnic României, în sensul în
care întregul context mondial a devenit profund nefavorabil. Au fost
anii în care România a pierdut Basarabia, cea mai mare parte a
Transilvaniei, Bucovina de Nord și
Cadrilaterul, iar riscul pierderii statalității nu a fost deloc
neglijabil.
Ziarele vremii menționau semnarea pactului de neagresiune ruso-german
„În 1940 vedem cealaltă fațetă a medaliei. În
momentul în care contextul internațional este nefavorabil României,
noi am avut de pierdut. Vrem, nu vrem, nu putem înțelege istoria
României dacă nu o încadrăm în istoria
universală și în primul rând în istoria Europei. În anul 1940,
practic, România a fost confruntată cu aceste ultimatumuri
sovietice din 26-27 iunie“, subliniază
Ottmar Trașcă.
Cum ne-a îngropat pactul Ribbentrop-Molotov
Practic, Uniunea Sovietică
a primit undă verde din partea Germaniei naziste pentru anexarea
Basarabiei, după celebrul tratat Ribbentrop-Molotov. „Pierderea
Basarabiei a fost consecința directă a
acelui acord funest încheiat între cele două mari puteri
totalitare ale vremii, respectiv Germania nazistă și Uniunea
Sovietică stalinistă, la 23 august 1939.
Trebuie spus că Uniunea Sovietică nu a
renunțat nicio clipă la ideea redobândirii Basarabiei, nu a
recunoscut unirea Basarabiei cu România. Iar sovieticii au profitat
de faptul că, după Primul Război
Mondial, Germania a trebuit să semneze o
pace cu clauze extrem de împovărătoare, pe când Uniunea Sovietică
a fost, practic, exclusă de la înțelegerile ce au urmat. Or, pe
fundalul acestei situații, cele două state au colaborat, având
interese bine definite“, menționează Trașcă.
Uniunea Sovietică, spune
profesorul clujean, avea interese directe ca marile puteri europene
să fie într-un război cât mai lung, timp în care Moscova putea
să profite foarte bine și să-și urmeze propriile planuri.
„Stalin a enunțat ideea potrivit căreia securitatea
Uniunii Sovietice putea fi cel mai bine asigurată de un conflict
între puterile imperialiste. Adică, cele două tabere ale puterilor
imperialiste, așa cum le numea Stalin:
Germania și Italia, care voiau să revizuiască sistemul de tratate,
respectiv puterile învingătoare în Primul Război Mondial și
antirevizioniste, adică Anglia și Franța. Un asemenea conflict, în
viziunea lui Stalin, asigura securitatea Uniunii Sovietice. El
a mizat pe repetarea acestui scenariu din timpul Primului Război
Mondial, crezând că va urma un nou război de tranșee, extenuant,
care să epuizeze ambele tabere. Bineînțeles că, în acest
scenariu, URSS ar fi urmat să rămână în afara
conflictului, pentru ca spre final Armata Roșie să intervină și
să dicteze condiții unei pax sovietica. Această idee enunțată de
Stalin a stat la baza pactului Molotov-Ribbentrop din august 1939,
pentru că Hitler manifestase clar intenția de a ataca
Polonia“, susține Ottmar Trașcă.
Molotov și Ribbentrop. FOTO: Wikipedia
Avantajul lui Stalin
Acest lucru i-a conferit lui
Stalin un avantaj de care a știut să profite. „Stalin a știut
foarte bine că Hitler era în postura celui care era solicitat. Și
a exploatat acest avantaj. Stalin practic a devenit în 1939 arbitrul
situației. Dacă semna acel pact de neagresiune, completat cu
protocolul adițional secret, practic însemna că îi oferă lui
Hitler mână liberă să atace Polonia și implicit să declanșeze
Al Doilea Război Mondial. Și Hitler voia pace cu URSS și declarase
de atâtea ori, atât în «Mein Kampf», cât și cu
alte ocazii, că Germania nu va mai repeta greșeala din Primul
Război Mondial și să lupte pe două fronturi“, explică
istoricul.
Stalin și-a jucat foarte
bine cartea și a reușit să obțină tot ce plănuia, cel puțin în
primă fază. Așa s-a ajuns ca cele două state să bată palma
pentru a-și împărți sferele de influență. Iar aici, în cadrul
tratatului bilateral, a fost decisă și soarta României și a
Basarabiei.
„Stalin a devenit arbitrul
situației, el
decidea pacea sau războiul. Mai mult decât atât, Stalin a
solicitat și a obținut de la Hitler încheierea acestui protocol
adițional secret, ca anexă a pactului, care avea câteva puncte
foarte clare și care, practic,
delimita sferele de influență dintre cele două mari puteri
totalitare. Printre altele, statele baltice
erau recunoscute de Germania aparținând sferelor de influență
sovietice, cu excepția Lituaniei, dar ulterior s-a ajuns la un
angajament prin care partea de est a Poloniei, care revenea Uniunii
Sovietice, a revenit Germaniei, iar Lituania a fost cea dată URSS.
Ceea ce ne interesează pe noi, și este
foarte important ca să înțelegem cum s-a ajuns la Războiul
Transnistrean, este punctul trei al acestui
protocol adițional secret care stipula interesul Uniunii Sovietice
față de Basarabia și dezinteresul politic al Germaniei față de
acest teritoriu“, punctează Ottmar Trașcă.
Cum a ajuns Transnistria parte a Republicii Moldova
Istoricul
spune că Stalin ar fi vrut să anexeze Basarabia încă din 1939,
însă războiul cu Finlanda l-a făcut să-și amâne planurile.
„Trebuie să spunem că și Finlanda era
atribuită sferelor de influență sovietice. Or, în 30 noiembrie
1939, Uniunea Sovietică a declarat un atac neprovocat,
practic, împotriva Finlandei. Este chiar ilar ceea ce afirmă
Lavrov, Putin și alți corifei ai
Kremlinului, propagandiști ai regimului putinist,
că URSS și Rusia nu au atacat niciodată pe nimeni. Stalin a mizat
pe o victorie rapidă, însă a urmat un război ruso-finlandez lung,
extrem de costisitor pentru sovietici. Astfel, Stalin a repus pe
tapet problema Basarabiei abia din martie 1940, după ce a câștigat
cu greu războiul cu Finlanda“.
Prin vocea lui Veaceslav
Molotov, URSS a amenințat România, iar apoi a trecut la fapte.
„Într-un discurs foarte dur și amenințător din
29 martie, Molotov a spus că există un litigiu între
România și Uniunea Sovietică, «așa-numita Basarabia». Ulterior,
a venit pe 26-27 iunie 1940, ultimatumul sovietic“, amintește
profesorul.
Atunci când sovieticii au
răpit din nou Basarabia, nu s-au oprit la atât. Stalin a considerat
că i se cuvine și nordul Bucovinei și l-a smuls României, cu
toate că în tratatul ruso-german nu era prevăzut acest lucru.
Stalin și-a dorit acest bonus, cu toate că, spune Ottmar Trașcă,
Hitler a reacționat dur și cu greu a fost convins să accepte acest
lucru. Führerul a reacționat, iar ulterior i-a transmis
dictatorului sovietic că, după ce Basarabia și nordul Bucovinei au
trecut în componența Uniunii Sovietice, Germania garantează
securitatea României sau a ceea ce a mai rămas din ea.
„Acestea
au fost două dintre momentele-cheie care au marcat ruptura dintre
Germania și Uniunea Sovietică“, subliniază
profesorul Trașcă.
Schimb pe schimb
În ce privește
Transnistria, sovieticii au decis să o atașeze Republicii Sovietice
Socialiste Moldova, dar aceasta a fost o decizie pur administrativă,
susține istoricul. Dacă părerile sunt în general împărțite,
iar anumiți experți consideră că Transnistria nu a aparținut
Moldovei medievale, în timp ce alții afirmă contrariul, Ottmar
Trașcă nu are niciun dubiu.
„În mod
normal, acest teritoriu nu a aparținut Moldovei, din punctul meu de
vedere. Transnistria a fost atașată de sovietici Moldovei pentru că
au existat câteva decizii de natură administrativă. Exact la fel
cum, de exemplu, Crimeea și Bucovina de Nord au fost atașate
Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene. Au fost decizii de natură
administrativă ale Kremlinului. Să nu ne închipuim cumva că
cineva se gândea în acei ani că URSS se
va prăbuși vreodată. Sovieticii erau convinși că Uniunea
Sovietică va fi eternă, așa că au jonglat cu anumite teritorii pe
care le-au trecut de la o republică sovietică la alta“, clarifică
Trașcă.
Ce a urmat după cedarea
Basarabiei și a nordului Bucuvinei este bine cunoscut. Hitler a
trecut ceva mai târziu la Planul Barbarossa și a atacat URSS,
sprijinit de trupe italiene, române, ungare și finlandeze,
iar prima parte a războiului a fost un șir
de victorii importante. Trupele române au reușit la rândul lor
câteva victorii importante și au recucerit Basarabia și Bucovina
de Nord, după care au cucerit Odessa și
au ajuns până în inima URSS.
Însă momentul Stalingrad a făcut
ca soarta unui război ce părea favorabil Germaniei și aliaților
să se întoarcă cu 180 de grade, iar rezultatele se știu:
URSS a câștigat nu doar războiul, dar și jumătate din Europa,
impunând regimul comunist inclusiv în România. Evident,
sovieticii, care au ținut sub ocupație România din 1944 până în
1958, au smuls din nou Basarabia și au refăcut așa-numita
Republică Socialistă Sovietică Moldovenească.
Zorii Războiului din Transnistria
În zorii izbucnirii
confruntărilor din Transnistria, Războiul Rece devenise o amintire,
iar Occidentul și Uniunea Sovietică se îmbrățișau larg într-o
promisiune de pace eternă, uitată însă destul de repede la
Moscova. Vechii dușmani de decenii deveneau în sfârșit prieteni,
iar vântul călduț de primăvară aducea primele schimbări în
Est, urmare a reformelor adoptate de Mihail Gorbaciov:
Perestroika și Glasnost. Aerul devenea respirabil în marile orașe
rusești, Moscova și Sankt Petersburg, iar Occidentul era sedus de
mirajul unei democratizări incipiente, chiar dacă incompletă, a
marelui rival din Est. Zidul Berlinului căzuse, iar țările foste
comuniste, inclusiv România, se bucurau de începutul
unei noi ere.
Mii de moldoveni au ieșit în stradă la Chișinău pentru a susține independența R. Moldova. FOTO: AFP
Cu o Uniune Sovietică în
picaj, dar chiar și așa încă suficient de puternică încât să
nu asiste pasiv la propria sa prăbușire, fostele republici
sovietice au încercat să profite la maximum
de slăbiciunile Kremlinului. Însă nu toate au fost la fel de
norocoase și privilegiate în fața istoriei.
Dacă republicile
baltice au obținut independența și au refuzat să facă parte din
Comunitatea Statelor Independente, moștenitoarea Uniunii Sovietice,
iar mai apoi Georgia (în 2011) și Ucraina (în 2014) s-au desprins
din această nouă formă statală condusă de ruși, Republica
Moldova nu a avut forța să facă același lucru, însă nici nu a
beneficiat de același sprijin din partea Occidentului. Deși și-a
declarat independența față de Uniunea Sovietică pe 27 august
1991, în realitate, Chișinăul nu a găsit
resursele necesare pentru a se desprinde de
pe orbita și din sfera de influență a marelui său vecin de la
Răsărit. Iar atunci când a încercat să o facă, a izbucnit ceea
ce a rămas în istorie sub numele de Războiul din Transnistria sau
Războiul ruso-moldovenesc.
Cu Uniunea Sovietică mult
mai îngăduitoare sub Mihail Gorbaciov,
Republica Moldova a încercat să profite de ceea ce părea începutul
unei democratizări a Moscovei. Moldovenii s-au lovit însă,
în primul rând, de refuzul principalelor
minorități, rușii și ucrainenii din Republica Moldova, susținuți
puternic de la Moscova și Kiev. Iar înainte ca Chișinăul să
poată prelua controlul asupra regiunii transnistrene, aceasta și-a
declarat independența de Republica Moldova
pe 2 septembrie 1990.
Cumva, Transnistria a fost o
povară pentru nou independenta Moldovă. Iar moldovenii nu au reușit
să digere bine provocarea, în condițiile în care au fost nevoiți
să înfrunte furia Rusiei și a Ucrainei.
„Deși
sovieticii credeau că URSS va fi eternă, în 1991 am asistat la
prăbușirea acestui imperiu comunist. Pentru țări ca Republica
Moldova și Ucraina lucrurile au stat diferit față de baltici.
Aceste state proaspăt independente s-au trezit că dețin teritorii
care le-au au fost atașate administrativ de sovietici. De exemplu,
Ucraina s-a trezit că deține Galiția, care le-a fost luată
polonezilor, iar Stalin a dat-o Ucrainei, cu Crimeea, dată în 1954
Ucrainei. Iar Moldova cu Transnistria. De fapt, în cazul Moldovei,
teritoriile din stânga Nistrului au fost un cap de pod al
operațiunilor speciale ale serviciilor secrete sovietice. Așa cum
mai făcuseră și anterior, dar împotriva României. Și mă
gândesc aici la momentul Tatarbunar, când sovieticii au provocat o
răscoală țărănească împotriva României. Pentru că, da,
Tatarbunar a fost o revoltă țărănească
bolșevică, în 1924“, mai adaugă istoricul.
De ce balticii au avut mai mult succes
Astfel, dacă estonienii,
lituanienii și letonii au reușit să scape din fostul lagăr
sovietic fără să fie obligați să treacă prin coșmarul unui
război, Republica Moldova nu a avut această șansă. Profesorul
Ottmar Trașcă explică de ce Moscova a dat dovadă de mai multă
flexibilitate în cazul republicilor baltice, dar a dorit cu orice
preț să păstreze Republica Moldova în sfera sa de influență.
„Și astăzi e foarte greu de dat un răspuns cu exactitate,
dar eu aș spune că pentru Moscova acest teritoriu era un cap de pod
și a rămas un cap de pod strategic: a
fost lăsat în sarcina Armatei a 14-a sovietice comandată de
Aleksandr Lebed, un general temut care a rămas celebru și pentru
declarația în care spunea că, dacă e nevoie, va ocupa Bucureștiul
în 24 de ore. Ulterior, după încheierea războiului, a avut
ambiții politice și a și candidat în Rusia, dar
a murit, nu cu mulți ani în urmă,
într-un accident de elicopter. Or,
existența acestui cap de pod, Transnistria, servea și încă
servește interesului Kremlinului, care, în orice moment și-ar
dori, ar putea să transforme acest conflict înghețat în altul“,
susține expertul.
În schimb, mai spune el,
situația republicilor baltice a fost totuși diferită, chiar dacă
pierderea acestora a provocat nemulțumiri la Moscova.
„Republicile baltice au fost
anexate în anii ’40, iar anexarea lor nu a fost recunoscută de
statele din Vest, în primul rând de SUA –
aceste state au avut guverne în exil,
pe teritoriul SUA, până în 1990. Deci,
situația lor nu poate fi comparată cu cea de pe Nistru, unde rușii
nu au făcut nici cea mai mică concesie. În plus, trebuie ținut
cont și că, pe lângă prezența
militară, avem aici și interesul
Kremlinului de a avea acest cap de pod strategic. Uitați-vă că nu
au renunțat nicio clipă la asta, iar noi putem face legătura cu
ceea ce s-a întâmplat la alegerile din 2024 și 2025 din Republica
Moldova, când rușii s-au implicat foarte
mult și au încercat să pună din nou mâna pe țară. Moscova nu
renunță și nu va renunța la acest cap de pod, cum nu va renunța
nici la Kaliningrad“, susține profesorul clujean.
„Occidentul nu putea să riște război cu un stat care deținea arme nucleare“
Profesorul Ottmar Trașcă
evidenţiază și etape din acest război, care a izbucnit pe 2
martie 1990 și a durat mai mult de doi ani, până la 21 iulie 1992.
„Conflictul între moldoveni și
populația rusofonă, rușii din Transnistria, aliați cu ucrainenii,
era practic inevitabil atunci când Chișinăul a încercat să preia
controlul acelei regiuni, care se autodeclarase independentă. Prima
mare bătălie a fost la Dubăsari, apoi au
urmat altele, iar separatiștii ruși, aliați cu ucrainenii, se
organizaseră în formațiuni paramilitare. Au fost susținuți
puternic de cazaci veniți din Rusia și de voluntari ucraineni din
Ucraina – îmi place să cred că azi
ucrainenii au înțeles că nu românii și moldovenii sunt
adevărații lor dușmani, ci rușii. Dacă nu au înțeles, au
trecut degeaba prin atâtea evenimente, dar eu cred că au învățat
ceva în ultimii ani, mai ales că, din păcate, sunt victimele lui
Putin. De cealaltă parte, moldovenii, detașamente de poliție
susținute de voluntari, unii veniți chiar din România ca să
lupte, i-au înfruntat pe acești separatiști ruși, rusofoni“,
punctează istoricul.
Ulterior, președintele ales
al Republicii Moldova, Mircea Snegur, a autorizat o intervenție
militară, obligat de atacurile continue ale separatiștilor ruși
asupra posturilor de poliție ale Chișinăului de pe malul estic al
Nistrului. Asta deși la momentul respectiv, Republica Moldova nu
avea încă armata sa proprie, ci doar încerca să o încropească
în grabă. De partea cealaltă, beneficiari ai unei susțineri
puternice din partea Armatei a 14-a, separatiștii rusofoni au reușit
treptat să își extindă controlul în întreaga zonă, în urma
unor confrunturi sângeroase. Luptele de la Cocieri, Coșnița și de
la Tighina au făcut ca rușii să obțină un ascendent.
FOTO: Shhutterstock
Întrebarea care se impune
la mai bine de trei decenii distanță este dacă România și
Occidentul ar fi putut face mai mult atunci pentru moldovenii
de peste Prut. Totuși, faptul că abia la finele anului 1989
se încheiase Războiul Rece, iar Occidentul învingător, dar obosit
și sătul de coșmarul unei confruntări înghețate de decenii,
voia pace cu regimul de la Moscova care părea să adopte treptat
democrația, a contat mult în ecuație.
„Eu cred că nici Occidentul,
nici România nu puteau face mai
mult. România a intervenit, nu a făcut-o direct și nu putea să o
facă, dar a sprijinit atât cât a putut Chișinăul. Au
fost mii de voluntari români care au luptat alături de frații lor.
De asemenea, un război cu Rusia nu era
posibil. Gorbaciov și Boris Elțîn mai apoi deveniseră utili
Europei, iar Occidentul nu putea să riște un război cu un stat
care deținea arme nucleare și atunci“, este răspunsul lui Ottmar
Trașcă.
O oportunitate ratată
Există însă și un „dar“,
iar cunoscutul istoric nu ezită să facă apel la el. Chiar dacă
pentru România un război cu Rusia ar fi putut să pară o nebunie,
Bucureștiul ar fi putut avea ambiții mai mari și să profite de
fereastra de oportunitate pe care o oferea scăderea puterii
Kremlinului.
„Și
noi am ratat în acei ani niște oportunități. Personal, n-am putut
să înțeleg niciodată de ce a trebuit România să semneze acel
tratat rușinos cu Uniunea Sovietică, în 1991, doar cu câteva luni
înainte de disoluția URSS, prin care să
recunoaștem frontiera de pe Prut“, mărturisește Trașcă.
El amintește și că au
fost momente în care, deși se vorbește mai puțin despre acest
lucru, emisarii moldoveni au transmis Bucureștiului un mesaj
unionist, ignorat sau oricum prea puțin luat în seamă de România.
„Am avut ocazia la un moment dat să particip la o discuție cu
domnul Alexandru Moșanu, fost președinte al Parlamentului din
Republica Moldova, care ne spunea cu mulți ani în urmă că în
momentul declarării independenței, în august 1991, a fost trimisă
o delegație la București tocmai pentru a-i înștiința pe
decidenții români că există oportunități pentru unirea într-un
singur stat. Iar domnul Moșanu, dacă e să dau crezare spuselor
sale, într-o discuție cu profesorul Nicolae Bocșan, fost rector al
Universității «Babeș-Bolyai», a spus că în momentul în care
delegația moldovenească a pus problema în acest fel, cei de la
București s-au îngălbenit și au întrebat ce va spune Moscova în
acest caz“, povestește profesorul
clujean. Atunci a fost pierdută, probabil
pentru totdeauna, oportunitatea refacerii unității românilor,
crede Ottmar Trașcă. „Privind în urmă,
ca un punct de vedere personal, cred că puteam face mai mult decât
acel pod de flori peste Prut. Eu am foarte mulți prieteni în
Basarabia, mulți colegi, și trebuie să spun că mereu i-am
admirat, sunt niște oameni extraordinari. Noi am abandonat Basarabia
o dată în istorie, în 1940, fără să tragem nici
măcar un foc de armă pentru ei.
Uitați-vă cât de bine au gestionat ei interferențele rusești la
alegerile recent încheiate, dar și în
2024, și cât de admirabil au gestionat
toată problematica. Sincer, cred că și noi avem ceva de învățat
de la ei“, spune Ottmar Trașcă.
Republica Moldova și Transnistria, împreună către Europa?
Dacă în prezent Republica
Moldova gestionează excelent situația complicată din punct de
vedere geopolitic din regiune, la finele războiului nu a avut
același succes. Astfel, pe 7 iulie 1992, reprezentanții lui Boris
Elțîn, care preluase deja puterea, au sosit în Republica Moldova,
iar două săptămâni mai târziu, pe 21 iulie, la Moscova,
președinții Elțîn și Mircea Snegur au semnat armistițiul care a
consemnat finalul fazei războiului și înghețarea lui. Tot în
acea perioadă a fost creată Comisia Comună de Control și Forțele
Comune de Menținere a Păcii, formată din 3.100 de militari ruși,
1.200 de moldoveni și 1.200 de militari transnistreni, iar la
finalul anului 1992, OSCE a aderat la reglementarea de pace, pentru
ca Ucraina să facă același lucru, însă doar după ce au trecut
trei ani de la momentul întâlnirii dintre Boris Elțîn și Mircea
Snegur.
Monumentul tancurilor. FOTO: Getty Images
Timp de aproape trei
decenii, Rusia a dominat în continuare Republica Moldova. Chișinăul
a fost locul unde interesele occidentale și cele rusești s-au lovit
precum valurile de țărm, iar Moscova a fost în măsură să-și
păstreze influența și să jongleze cu această mică țară. Totul
până de curând, când situația s-a schimbat. După un prim mandat
al președintei Maia Sandu, agreată în prima fază și de Occident,
și de Rusia, vântul schimbării a început să adie cu adevărat și
peste Prut. Iar alegerile din 2024, când Maia Sandu a câștigat al
doilea mandat ca șef de stat, au arătat că lucrurile luaseră o cu
totul altă turnură, în special după ce Rusia a invadat Ucraina.
Alegerile parlamentare din 2025 au fost asemenea unui verdict,
confirmând faptul că Republica Moldova s-a desprins, deși extrem
de greu, de sfera de influență a Kremlinului.
Acum, moldovenii se află în
fața unei duble provocări. Țară săracă, lipsită de resurse,
Republica Moldova trebuie să câștige lupta cu sărăcia, pentru ca
frustrările populației să nu o readucă în tabăra rusă. Cea mai
bună garanție ca Chișinăul să poată
da uitării sărăcia lucie și corupția endemică, tipică
republicilor ex-sovietice, este drumul spre integrarea europeană.
Iar moldovenii și-au fixat o țintă ambițioasă:
odată ce Uniunea Europeană a adresat
oficial statutul de țară candidată în iunie 2022, negocierile de
aderare au fost deschise oficial în iunie 2024. Însă drumul nu se
anunță ușor, iar una dintre provocări este chiar Transnistria.
„Se pune problema dacă Republica Moldova va reuși să
integreze deplin și Transnistria, și să
intre împreună în Uniunea Europeană. Personal, sunt destul de
sceptic și mă pot gândi că pentru Republica Moldova ar fi mai
ușor dacă s-ar desprinde și s-ar integra singură în Uniunea
Europeană. Transnistria este un teritoriu unde rușii încă dețin
puterea și pot face încă mult rău; este un tărâm al sărăciei
și al corupției, care poate să tragă și mai mult în urmă
Moldova. Va fi o decizie grea a administrației moldovenești, să
vedem care va fi“, mai spune Ottmar Trașcă.