În perioada aceasta comemorăm 36 de ani de la Revoluție, în ciuda faptului că o întrebare a rămas fără răspuns după atâta timp — ce s-a întâmplat cu adevărat în acele zile?

În cartea „Ruperea blestemului. Revoluția română din decembrie 1989”, procurorul din dosarul Revoluției, Cătălin Ranco Pițu, descrie o rețea metodică de dezinformări care au împins „psihoza teroristă” — cea care, începând din 22 decembrie 1989, a creat premisele pentru preluarea puterii de către grupul lui Ion Iliescu, în urma unei lovituri de stat, şi a complicat, de facto, aflarea adevărului.

Astăzi, agenda publică este aglomerată de nedreptățile din Justiție, după publicarea materialului Recorder „Justiția capturată”. Totul în contextul în care, acum 36 de ani, regimul actual a luat naștere în urma unui act profund de injustiție: așa-zisul proces al soților Ceaușescu.

De asemenea, lăsăm în urmă un an marcat de decesul lui Ion Iliescu, cel care, potrivit rechizitoriului din cadrul dosarului Revoluției, a fost principalul beneficiar al loviturii de stat coordonate de vârfurile Ministerului Apărării, în decembrie 1989.

Fostul procuror Cătălin Ranco Pițu a oferit un interviu pentru Ziare.com, în care ne-a explicat în ce măsură putem fi surprinși de abuzurile din Justiție, după 36 de ani, în contextul în care noul regim s-a clădit pe un act de injustiție, promovând o clasă politică care a capturat sistemul încă din primele zile, dar și la ce fel de dreptate se mai pot aștepta familiile victimelor Revoluției, având în vedere că principalul beneficiar al loviturii de stat, fostul președinte Ion Iliescu, a murit lunile trecute.

apartamente de vanzare bucuresti 2 camere

Fostul magistrat ne-a explicat în ce măsură a simțit sau nu presiuni din partea clasei politice sau superiorilor, pe parcursul realizării rechizitoriului, și a anunțat lansarea unei noi cărți, menite să combată miturile din jurul Revoluției, promovate, potrivit spuselor lui, în special de Andrei Ursu, fiul disidentului Gheorghe Ursu.

Interviu cu procurorul din cadrul dosarului Revoluției — Cătălin Ranco Pițu

Î: Suntem deja ajunși în perioada comemorării momentului din decembrie 1989. Dar ce comemorăm mai exact? A fost revoluție sau lovitură de stat?

R: Au fost ambele fenomene. În opinia mea, lucrurile stau cât se poate de clar. Între 15 și 22 decembrie a fost revoluție — o revoluție care a început la Timișoara și apoi în alte orașe importante ale României, precum Cluj-Napoca, Brașov, Sibiu și, bineînțeles, începând cu data de 21 decembrie, și la București. După 22 decembrie lucrurile s-au schimbat și, începând cu dimineața acelei zile de 22 decembrie, s-a manifestat, evident, o lovitură militară de stat. Cu alte cuvinte, pe un fond revoluționar autentic, o grupare foarte abilă, care a știut să folosească în mod profesionist conjunctura respectivă, a confiscat revoluția și a preluat întreaga putere în statul român — putere pe care a păstrat-o mulți ani de la acel moment.

Î: Și cine sunt vinovații pentru această lovitură de stat?

R: Păi, lovitura de stat a fost executată de așa-zisul grup complotist condus de Ion Iliescu — un grup format din filo-sovietici, atât din rândul armatei, cât și din rândul Ministerului de Interne, dar și din anumite cercuri ale societății civile. Cel mai reprezentativ om al societății civile în acel context a fost Silviu Brucan. Aceștia au fost parte dintre cei care au preluat puterea și au executat lovitura de stat, dar nu ar fi putut face asta fără complicitatea la vârf a Ministerului Apărării Naționale. Într-o conjunctură ca cea din decembrie 1989, doar armata putea garanta preluarea puterii de către un grup — indiferent de ce grup era vorba.

Cu alte cuvinte, liderii armatei, vârfurile MApN, i-au conferit puterea lui Ion Iliescu — și când spun Ion Iliescu, mă refer la cercul extins din jurul său — astfel încât, ca răspuns complet, lovitura militară a fost executată de anumite vârfuri ale MApN în interesul acestui nucleu politic condus de Ion Iliescu.

Î: Având în vedere decesul lui Ion Iliescu din acest an, cum s-ar mai putea face dreptate pentru familiile victimelor Revoluției?

R: Dosarul Revoluției continuă și fără Ion Iliescu. Atât timp cât alți posibili vinovați, pe care eu îi consider responsabili pentru crime comise în acel context, se află încă în viață, procedurile pot continua. Nu știu cât vor mai trăi acești oameni, dar eu i-am considerat vinovați, alături de Ion Iliescu, pe Gelu Voican Voiculescu și pe Iosif Rus, fostul comandant al Aviației Militare.

Prin cercetările efectuate s-a constatat că și alte persoane din vârful politico-militar al vremii se fac vinovate de crime împotriva umanității. La momentul întocmirii rechizitoriului multe dintre aceste persoane erau decedate. După cum știți, dosarul a fost restituit în prezent la secția parchetelor militare, unde se efectuează din nou cercetări. Nu știu când vor fi finalizate aceste investigații — nu mai sunt implicat direct în sistem — și rămâne de văzut în ce măsură colegii mei de la dosar vor ajunge la aceleași concluzii. Trebuie să așteptăm și să vedem cum va fi soluționat dosarul. Oricum, el va fi, într-un fel sau altul, finalizat.

Î: Mulți români și-au pierdut speranța că dosarul va avea o finalitate. Ce le transmiteți acestor oameni?

R: Pe bună dreptate — înțeleg perfect această stare de slăbiciune. Dosarul ar fi trebuit soluționat demult. Când zic „demult” nu mă refer la „imediat”, adică în primii ani de după Revoluție — atunci ar fi fost imposibil. Dar la 10–15 ani după evenimentele din decembrie se putea realiza o urmărire penală eficientă, înainte ca multe fapte să intre sub incidența prescripției. Evenimentul e atât de complex încât, din perspectivă juridică, e aproape imposibil să faci dreptate sută la sută, dar se putea face dreptate într-o măsură acceptabilă.

Trebuie spus că justiția, inclusiv cea militară, s-a preocupat de faptele comise în timpul Revoluției și a avut rezultate în anumite cazuri: Iulian Vlad, șeful Securității, a fost condamnat; Tudor Postelnicu, fost ministru de Interne, a fost condamnat; generalii Stănculescu și Chițac au fost condamnați; la fel și alți generali și ofițeri din Armată și din Securitate. Însă justiția nu i-a cuprins pe toți cei care au preluat efectiv puterea în stat, în special pe Ion Iliescu și pe apropiații săi.

Pe de altă parte, adevărul a fost spus și prin cărți, interviuri, emisiuni — există numeroase lucrări care explică ce s-a întâmplat în decembrie 1989, dar și multe mistificări. Aparținătorii victimelor pot găsi alinare și în aceste mărturii, în aceste volume care încearcă să spună adevărul.

Î: Puteți da exemple de cărți care conțin mistificări?

R: Din punctul meu de vedere, unele dintre cele mai grosolane mistificări despre Revoluția din decembrie 1989 se găsesc în cărțile scrise sau coordonate de Andrei Ursu — au existat și alți autori asociați. Pentru a demonstra ceea ce spun, vă anunț — nu neapărat în premieră, dar sunteți printre primii care află — că pregătesc o carte nouă despre Revoluția din decembrie, în care voi desființa argument cu argument acele teorii care, în ultimii 36 de ani, au încercat să impună ideea existenței „teroriștilor” în decembrie 1989. Eu susțin, bazat pe argumente și dovezi, că „teroriștii” nu au existat în sensul în care au fost prezentați — sunt o invenție a celor care au preluat puterea atunci — și despre această mistificare voi scrie în cartea mea. Abia aștept să o citiți și dumneavoastră — scopul meu e aflarea adevărului despre Revoluție, inclusiv în privința fenomenului presupus securist-terorist.

Î: Puteți estima o dată a publicării?

R: Pot estima, fără a garanta o dată precisă, pentru că depinde și de editură: cred că undeva în aprilie-mai anul viitor cartea va fi în librării.

Î: Tocmai pentru că vorbim și despre modul în care Revoluția rămâne întipărită în memoria colectivă, de ce considerați că încă nu s-a schimbat programa la liceu, pentru clasa a XII-a la Istorie, în acord cu rechizitoriul dosarului Revoluției?

R: Această problemă excede competențelor mele — pot doar să-mi dau cu presupusul. De ce nu există în programa școlară o materie dedicată Revoluției din decembrie ’89? Primul gând care îmi vine este că pur și simplu nu s-a dorit acest lucru; dacă s-ar fi dorit, tema ar fi fost de mult introdusă în pregătirea tinerilor. Pur și simplu nu s-a dorit.

De ce? Pot doar specula, la fel ca și dumneavoastră. Cred că întreaga clasă politică nu a fost preocupată cu adevărat de aflarea adevărului despre Revoluția din decembrie. Ca urmare, elevii și tinerii, în general, nu știu prea multe despre acest moment fondator al națiunii noastre — un element de importanță crucială.

Opinia mea este că ar fi fost firesc să existe în programa școlară o tratare coerentă a Revoluției din ’89. Nu suntem într-o astfel de situație; singurul vinovat, în opinia mea, este clasa politică.

Î: La clasa a XII-a, în semestrul al II-lea, se aduce în discuție Revoluția, dar în niciun caz nu se vorbește despre lovitura de stat și nu sunt aduse în vedere evidențele pe care le-ați făcut publice. De ce credeți că elevilor nu le este prezentat adevărul?

R: Pentru a discuta deschis și asumat inclusiv despre lovitura de stat mai e nevoie, cred, de timp. Simbioza dintre Revoluție și lovitura de stat este prezentă în multe alte situații istorice; fenomenul a fost tratat astfel și de istorici și analiști. Dacă întrebați un istoric serios, vă va spune că în istorie rar există revoluții „pure”, 100% spontane — aproape întotdeauna au existat forțe care au pregătit izbucnirea socială.

Așa a fost și la noi în decembrie ’89: lovitura militară începută în 22 decembrie este, repet, evidentă, dar posibilă doar pentru că populația s-a ridicat împotriva regimului. Dacă românii nu s-ar fi ridicat, cei care au executat lovitura militară nu ar fi putut acționa eficient. De aceea vorbesc despre o simbioză între cele două fenomene: Revoluția și lovitura militară de stat.

Î: Dumneavoastră ați fost procuror — ați ieșit din activitate între timp. Agenda publică e foarte încărcată acum din cauza scandalurilor din justiție declanșate, în special, de materialul Recorder. Din acest punct de vedere, în ce măsură considerați că avem un sistem funcțional, dacă nici până azi nu vedem dreptate în cazul evenimentului care a instaurat noul regim?

R: Vă răspund astfel: Revoluția din 1989 a fost un act fondator, o piatră de temelie pentru viața noastră ca națiune. Din păcate, la temelia noii vieți naționale a stat un act profund de injustiție — mă refer la așa-numitul proces al lui Nicolae Ceaușescu.

Libertatea noastră s-a construit, în parte, pe un act de injustiție coordonat de înalți oficiali ai statului. Pentru acea crimă de la Târgoviște s-a creat o aparență de legalitate: a fost un demers bine orchestrat, cu judecători, procurori, avocați, grefieri și alți actori, coordonați de cei care au preluat puterea — Victor Stănculescu, Ion Iliescu, Gelu Voican-Voiculescu, Silviu Brucan, Petre Roman, Nicolae Militaru etc.

Prin urmare, sistemul nostru de justiție rămâne umbrit de acel prim act fondator de injustiție. Primele decizii ale noii puteri au fost orientate spre a-și plasa oameni în vârful justiției, pentru a o controla — și asta a devenit o altă piatră de temelie a vieții noastre post-decembriste. Practici toxice perpetuate în timp se regăsesc și astăzi; documentarul Recorder de acum câteva zile demonstrează acest lucru.

Sigur, lucrurile au evoluat în trei decenii și jumătate, dar unele practici din perioada de început au continuat. Concluzia mea e că încă nu avem un sistem de justiție eficient și cu adevărat independent.

Î: Ați întâmpinat presiuni din partea politicului sau din partea sistemului de justiție în dosarul Revoluției?

R: Nu, pentru că, la momentul respectiv, astrele s-au aliniat. Procuror general era Augustin Lazăr, care a dorit sincer soluționarea dosarului; șeful secției parchetelor militare a susținut aceeași abordare; și eu mi-am dorit soluționarea corectă. Pe linie de parchet s-au aliniat condițiile necesare pentru o muncă onestă.

De asemenea, am avut noroc că președintele de atunci, Klaus Iohannis, a fost dezinteresat de chestiuni judiciare și, mă rog, a fost dezinteresat de orice, după cum am văzut cu toții în anii lui de mandat. Tot acest context ne-a permis să lucrăm în liniște la dosar în acei ani. Acest dezinteres ne-a ajutat, practic, să avansăm.

Î: Considerați că, per ansamblu, magistrații sunt cu adevărat independenți în România?

R: Aici voi răspunde cu vorbele unui mare păcătos, fostul președinte Traian Băsescu – magistrații sunt atât de independenți pe cât doresc să fie. Dacă un magistrat — judecător sau procuror — vrea cu adevărat să fie independent, nimic nu îl împiedică să fie independent; totul depinde de conștiința individuală. Majoritatea magistraților sunt onești, își fac meseria în conformitate cu deontologia și profesionalismul necesar. Cei care nu sunt onești reprezintă o minoritate, dar, din păcate, această minoritate poate avea un impact disproporționat asupra sistemului.

Î: Și, ca ultimă întrebare — ce soluții pragmatice vedeți pentru redobândirea încrederii cetățenilor în justiție?

R: E mult de lucru. Ar fi necesare modificări legislative punctuale, în locuri cheie, care să prevină derapajele observate. Nivelul de conștiință profesională trebuie ridicat — iar asta se face în timp. Cel mai important este ca legislația să nu mai permită anumite abuzuri și să creeze mecanisme de verificare și responsabilizare reală, doar astfel putem reclădi încrederea cetățenilor în justiție.

Ți-a plăcut articolul?

Vrem să producem mai multe, însă avem nevoie de susținerea ta. Orice donație contează pentru jurnalismul independent