Revelionul este una dintre cele mai așteptate petreceri de peste an, la români. Prilej de distracție, de experiențe gastronomice și bahice din belșug, Revelionul pare frate cu românul de când lumea, însă în realitate este cel mai recent obicei de iarnă din istoria noastră.
Obiceiuri de Anul Nou la români FOTO imagoromaniae
Întreaga poveste
încâlcită a Noului An începe în timpuri străvechi, odată cu apariția primelor preocupări umane de măsurare a
timpului. Primele dovezi apar din perioada neoliticului, adică în urmă cu 6.000-7.000 de ani,
când omul a trecut de la
viața de vânător culegător-nomad la traiul sedentar de agricultor și pastor. Și
cum pentru arat și creșterea animalelor este nevoie de date precise, oamenii
s-au specializat în măsurarea timpului cu cât mai multă acuratețe.
Cert este că
la primele popoare agrare, Anul Nou era primăvara, între 1 și 9 martie, iar lucrurile erau cât se poate
de logice. Luna martie marca sfârșitul iernii și venirea primăverii. Era
sezonul începerii lucrărilor agricole, dar și al fătatului mieilor. Era momentul în care lumea ieșea din
întunericul iernii și simțea cu adevărat schimbarea. Momentul era încărcat de
un simbolism aparte cu sacrificii de bovine mari, chiar sacrificii umane dacă
iarna a fost prea aspră și anul nou
venea cu semne rele.
Aceste triburi agrare
care au viețuit și pe teritoriul de astăzi al României credeau în zeități ale
fecundității și fertilității, iar
cea mai bună dovadă o reprezintă faimoasele tăblițe de la Tărtăria. Acestea au
aparținut, după cum arată specialiști de
renume precum Marco Merlini sau soții Lazarovici, unei femei-șaman din arealul
culturii Vinca-Turdaș (localizată în urmă cu 6.000 de ani, pe teritoriul de astăzi al Banatului), unele dintre ele reprezentând un adevărat calendar agricol – în special o tăbliță rotundă, pe
care apare o înşiruire de simboluri care prezintă luna în diferitele sale faze.
Se pare că este vorba despre
descrierea ciclului menstrual al femeii, dar şi un calendar al fertilităţii animalelelor domestice. „Semnul
lunii este corelat cu cel al soarelui. Simbolizeză dependenţa de soare,
principiul feminin şi, de
asemenea, periodicitatea şi
reînoirea, luna fiind de altfel astrul ritmului vieţii. Comparândul cu
calendarul menstrual este simbolul ritmului biologic“, se arată în „Tărtăria and the sacred tablets“, la care au colaborat Marco
Merlini și soții Lazarovici. Totodată, au atras atenţia şi alte simboluri de pe
cea de-a treia tăbliţă. Este vorba despre dispunerea lunii deasupra unor
reprezentări de plante. „Este posibil ca cele trei luni să marcheze trei
cicluri ale astrului şi în acest caz avem reprezentarea primăverii relaţionată
cu plantele de mici dimensiuni, iar plantele de mari dimensiuni să sugereze
vara, timpul culesului“, se arată în aceeași lucrare.
Cele trei începuturi
Pe lângă calendare şi
simboluri ale fertilităţii, tăbliţele de la Tărtăria descriu în pictograme o
serie de ritualuri şi sacrificii pe care tribul trebuie să le facă în mod
regulat, cu rol magico-religios, pentru a asigura bunăvoința zeilor, a
fenomenelor naturii zeificate. Una dintre aceste tăblițe prezintă simbolul unui
altar, o zeitate care face legătura dintre cer şi pământ, dar şi altare sub
formă de cupă, în care specialiştii cred că se ardeau substanţe lichide cu
efect halucinogen pentru anumite ritualuri. În plus, pe cea de-a treia tăbliţă
apar simbolurile unui ritual sângeros, dar comun în lumea neolitică: sacrificiul taurului. Un craniu de taur, o cupă şi un ulcior
prezintă un ritual prin care taurul era sacrificat, iar sângele scurs în ulcioare şi mai apoi
vărsat în cupele ritualice şi
probabil consumat, ca simbol al fertilităţii.
Una dintre tăblițele de la Tărtăria FOTO MNIT
Pe scurt, la vechile
populații agare inclusive de pe teritoriul României, trecerea într-o nouă etapă
calendaristică, „noul an“
era la începutul primăverii și nicidecum în miezul iernii, un anotimp perceput
ca fiind ostil, dificil, lipsit de viață. Acest lucru a fost perpetuat la multe mari civilizații agrare ale
Antichității – de exemplu, în
vechea Mesopotamie, la triburile italice și în general la majoritatea
populațiilor din vechea Europă. Propriu-zis, erau trei sărbători de an nou: o sărbătoare a solstițiului de iarnă care marca reînvierea
soarelui, un an nou sărbătorit de celți în timpul toamnei și anul nou agrar,
primăvara. Anul nou agrar la multe popoare europene și orientale avea cea mai
importantă semnificație fiindcă marca renașterea naturii și a vieții după întunericul iernii.
Anul Nou, la început de primăvară
Până în secolul al XIX-lea, românii sărbătoreau tot anul
nou agrar. Era cea mai importantă sărbătoare a lumii sătești care marca
începutul lucrărilor agricole de primăvară, deosebit de importante pentru
viitorul familiei rurale. Dacă arătura era bună, erau
așteptate roade bogate toamna și, implicit, își
asigurau supraviețuirea pe timpul iernii. Există concepția că de fapt românii,
atunci când s-au format ca popor, în zorii evului mediu, au preluat
sărbătorirea anului nou agrar de la romani, prin aculturație. Mai degrabă însă,
această sărbătoare a primăverii, care marca Anul Nou, rămăsese în fondul
cultural al zonei carpato-danubiano-pontice încă din perioada neolitică. Mai
mult decât atât, aportul slav
din secolele VI-VII nu a făcut decât să întărească această tradiție, în condițiile în care slavii
sărbătoreau anul nou agrar în primăvară. Au menținut acest obicei până în secolul al XVIII-lea, în timpul lui Petru cel Mare, care
adoptase noua tradiție europeană.
Mersul cu plugușorul FOTO imagoromaniae
Pregătirea anului nou
agricol la vechii români se făcea între 1 și 9 martie, spun specialiștii.
Simbolurile acestei sărbători erau plugul și animalele din specia taurinelor.
Taurul ca simbol al fecundității și boul ca animal de povară care garanta
prosperitatea noului an prin lucrările agricole în care era implicat. Începând
cu 1 martie, sătenii pregăteau plugurile, grapele, semințele și aveau grijă de
animalele de jug sau de cele de prăsilă. Mândria gospodarului erau un plug
trainic și o pereche de boi puternici și grași. Pe 9 martie, cu plugurile și
boii împodobiți, oamenii
treceau pe ulițele satului mândrindu-se cu animalele și uneltele și intrau în
brazdă. Aveau loc tot felul de ritualuri și descântece, un melanj
creștino-păgân.
Anul Nou se sărbătorea primăvara FOTO CIMEC
„Când bărbatul pleca la arat, gospodina casei stropea cu
agheazmă atelajul, boii sau spărgea un ou în faţa boilor înjugaţi, care,
uneori, purtau la jug colacul făcut în ajun de Crăciun. Când se ajungea pe
câmp, la arat, acest colac ritual era luat de la jug, gospodarul îl rupea, o
parte o mânca el, o parte era fărâmiţată şi pusă în sămânţa care urma să fie
dată în brazdă şi o parte era pusă chiar în hrana animalelor, ca să fie
sănătoase tot anul“, preciza etnograful Angela Paveliuc Olariu. Cu boii bine afumați de tămâie și stropiți cu agheasmă, gospodarul
începea aratul și semănatul. Acesta era Anul Nou autentic românesc. De altfel,
după schimbarea datei Anului Nou se va vedea că obiceiurile primăveratice s-au păstrat: în miezul iernii se merge cu plugușorul,
rostindu-se incantațiile și urările de bine pe care altădată copiii și ceilalți
săteni le cântau înaintea
aratului de primăvară.
Aventurile calendaristice ale romanilor
Aceste sărbători arhaice
cu rădăcini în neolitic și epoca bronzului au intrat însă sub incidența
calendarelor tot mai bine organizate ale Antichității și mai apoi a Evului
Mediu. Suflul schimbării a venit evident de la Roma. Inițial, până în perioada
timpurie, romanii se bazau pe
un calendar cu doar 10 luni, fiindcă două luni ale iernii nu erau contabilizate – ianuarie și februarie. Vechiul
calendar roman începea cu luna martie, adică cu Anul Nou, și se încheia cu luna
decembrie. De-a lungul timpului, intrând în contact cu mai multe popoare și
ajungând să atragă învățați din alte colțuri ale lumii, romanii au început să ajusteze de mai multe ori vechiul calendar. Așa au fost adăugate și cele două luni de
iarnă lipsă: ianuarie venea de la zeul Ianus și
februarie de la Februa, un festival al purificării.
Calendarul gregorian FOTO wikipedia
Lucrurile s-au schimbat
radical odată cu venirea la putere a lui Iulius Caesar. În anul 45 î.Hr. acesta l-a angajat pe renumitul astronom Sosigene din Alexandra
pentru a realiza un calendar cât mai funcțional și mai practic. Sosigene a realizat celebrul calendar Iulian,
cu 365 de zile pe an, la care se adăuga un an bisect odată la patru ani. Noul calendar era sincronizat cu
trecerea anotimpurilor și totodată schimba total tradiția Anului Nou, începând de la 1 ianuarie. Data
avea și o valoare administrativă și politică
fiindcă era ziua în care își
începeau consulii mandatul. Avea și o valoare simbolică fiindcă Ianus era un zeu al ușilor deschise, al
tranzițiilor și al ritualurilor de trecere. Noua tradiție era respectată mai
ales la Roma, dar și în
zonele unde civilizația latină era foarte puternică. În teritoriile orientale
sau europene din zona limesurilor sau din hinterland, vechile tradiții și sărbătorirea anului
nou primăvara rămăseseră neschimbate.
Calendarul Iulian a rămas în vigoare până tocmai în evul mediu.
În anul 1582, însă,
calendarul suferă noi modificări. Papa Grigore al XIII-lea a impus propriul
calendar, cunoscut drept calendarul Gregorian, cel care este folosit și astăzi
de majoritatea statelor din lume. A
fost însă acceptat cu greu de Biserică și de lumea civilizată, fiind
implementat abia prin secolul al XVIII-lea. Evident, ca început de an
nou a fost păstrată data de 1 ianuarie. Românii nu au adoptat acest calendar
decât foarte târziu, la
începutul secolului XX, în anul 1919. De altfel, sărbătorirea Anului Nou pe 1
ianuarie s-a încetățenit greu la români. Până la începutul secolului al XIX-lea, mai ales în mediul rural, încă se sărbătorea Anul Nou agricol, adică la 1
martie. Plecarea fiilor de boieri la studii în străinătate și mai ales
adoptarea modei și culturii franțuzești în Principate au însemnat o schimbare substanțială, fiind îmbrățișată sărbătorirea
zilei de 1 ianuarie ca început de an. S-a creat însă o situație paradoxală: datele s-au schimbat, dar vechile obiceiuri au rămas.
„Reveillon” la Palat, cu cadouri pentru toată lumea
Modul în care mulți
români își petrec astăzi sărbătorile de iarnă este cel puțin burghez, dacă nu chiar aristocratic, și are din ce în ce mai puțin legătură cu sărbătoarea de la sat. Obiceiurile de care astăzi nu ne-am mai
putea despărți au fost aduse în Principate și mai apoi în Regatul României de
intelectualii care au învățat la Paris, Viena sau Berlin, dar și de Familia Regală, adică dinastia
Hohenzollern.
Primele revelioane
organizate vreodată în România au fost cele ale Casei Regale. Cuvântul
„revelion“ provine de
la franțuzescul „réveillon“
ceea ce înseamnă „trezire“
și desemna obiceiul oamenilor din Hexagon de a veni acasă după slujba din seara
de 24 decembrie pentru a se
bucura de ospățul care încheia postul. Petrecerea a fost mutată pe 31 decembrie
marcând trecerea dintre ani. Familia de Hohenzollern a adus moda revelionului
în spaţiul românesc şi a transformat evenimentul într-un moment monden râvnit de
toată protipendada. De Revelion, Casa
Regală organiza un bal la care erau chemați peste 2.500 de invitați. În timp ce Carol I și
Ferdinand organizau petrecerea la Palatul Regal din București, Carol al II-lea prefera Castelul Foișor de la
Sinaia. Balul începea la ora 20.00, cu muzica militară a garnizoanei. Invitațiile pentru bal era făcute
de către Mareșalul Curții. Fiecare invitat, singur sau cuplu, beneficia de un
apartament pentru schimbatul ținutelor, dar și pentru odihnă. Lumea primea cadouri, inclusive personalul
palatului. Ferdinand și Maria mergeau
în magazinele de pe Calea Victoriei pentru a alege singuri mare parte
dintre cadouri. Erau preferate magazinele bijutierului Resch, O.H. Muller, dar și alte ateliere cu ștaif.
„Efecte de pură aristocrație”
Evident, și la marile
familii boierești sau la afaceriștii cu dare de mână, revelioanele erau la modă. Elitele se
întreceau în organizarea petrecerilor
care de care mai fastuoase. Mărturiile din aceea perioadă sunt elocvente. „Avea
atelaj scump, cu cai frumoşi de rasă, cu trăsura în formă de landou şi cu
arnăut la spatele trăsurii, cu livrea cu marcă şi cu un câine de rasă la
picioare“, scria Victor Bilciurescu despre bogăţia familia Suţu afişată la petrecerea de Revelion. De
altfel, cei din neamul Suțu
dădeau cele mai luxoase revelioane
în palatul lor din zona Spitalului Colțea. La rândul său, familia Lahovary era
renumită pentru organizarea unor revelioane de pominǎ, unde luxul era cuvântul
de ordine.
Petrecere de Revelion FOTO Ziarul „Veselia de Anul Nou”
Revelioanele elitelor
românești puteau concura oricând cu cele din vestul Europei. Petrecerile
debutau la ora 22.00 și țineau până dimineața. Erau organizate dansuri și tot
felul de surprize artistice pentru invitați, de la momente umoristice live, cu
artiști de top ai momentului, până la tarafuri și orchestre cu prestigiu, căutate inclusiv la nivel
internațional. Evident, pentru a face față în lumea bună, invitații trebuia să
fie la curent cu cea mai nou modă în materie de vestimentație, obiceiuri, dar
și dansuri occidentale. La astfel de petreceri se venea doar pe bază de
invitație. Codul vestimentar era pe măsură, luxul și originalitate fiind
condiții importante.
„Corsaje ajustate şi jupe ce se evazează reclamând metraje
abundente şi mătăsuri grele – semi-apretate, ca faiul, taftaua şi moarul.
Celofanul, paietele şi lamé-urile – materiale ce prin lumina în reflexe
violente sunt de mare efect. Paietele apar în tunici în momentul în care s-a
lăsat amurgul, apoi în rochii de dineu, de teatru şi de bal, oferind efecte de
pură aristocraţie în nuanţe închise ca: maron, violet închis sau negru“, se arată în revista „Realitatea ilustrată“ din perioada interbelică.
Evident, românul de rând
nici nu-și permitea să se gândească la Revelion și nici nu-i era în obicei. Cei care au băgat
Revelioanele în casele românilor
au fost comuniștii. Multe dintre petrecerile
date la trecerea dintre ani erau organizate la cantinele muncitorești
sau acasă, între familii, cu programul de la televizor. Evident, nu se comparau
revelioanele
nomenclaturiștilor, ale activiștilor de partid și ale liderilor PCR.
Revelioanele lui Ceaușescu și ale protipendadei comuniste erau luxoase, cu
mâncare de cea mai bună calitate, băuturi și preparate de import, muzicieni de
top și distracție pe măsură.