Constantin
Ciolacu și-a trăit toată viața în pustiul Bărăganului și a văzut cum oamenii
smulși din căminul lor de regimul comunist își clădesc cu mâinile goale case
din chirpici. Acum, ochii lui bătrâni nu mai văd decât câmpul cu porumb și
câțiva copaci care abia fac umbră – în afară de monumentul de pe marginea
drumului, nu mai există nicio mărturie că aici zeci de mii de oameni au
cunoscut Iadul.
Ultimul supraviețuitor din lagărul Rubla FOTO M.I.
Pe
întinderea dintre satele brăilene Viziru și Însurăței, cât vezi cu ochii, este doar porumb necules
toamna târziu. Arareori trunchiul unui copac de pe marginea drumului sparge
monotonia, iar departe, în zare, câțiva stâlpi de electricitate par că duc spre
nicăieri și te întrebi la ce folosesc. Dar nu a fost întotdeauna așa. Cândva,
aici, în anii ’50, toată zona era o închisoare fără gratii. Pentru mii de
români, considerați dușmani ai poporului, aici era Iadul pe Pământ.
Locul a
rămas o legendă. Nu reușești să găsești vreo urmă a vechilor case în care au
trăit deportații fără să primești ajutor. Umbli cu mașina prin lanurile de
porumb ca într-un labirint. Dacă ai norocul ca drumul să ți se întretaie cu cel
al unor tractoriști, o iei pe cărarea potrivită. La un moment dat, în drum apare o casă văruită în
alb cu ochi de ferestre verzi. Nu are gard, nici poartă, ruina fiind păzită
doar de vegetația care a crescut în voie și care o va înghiți în scurt timp.
Sunt crăpături mari în pereții de pe care s-a desprins tencuiala, lăsând să se vadă lutul. Ușa
care nu a mai fost închisă de mult este bătută de vânt și scoate un sunet
lugubru. Dacă-ți faci curaj să treci de pomii care o păzesc, dai de câteva încăperi
vopsite în culoare verde, cu lut pe jos. De pereți mai stau atârnate tuburile
prin care trec firele de curent care pornesc de la stâlp. Nu mai luminează
nimic acum. Nu mai intră nimeni acum pe ușă, doar vântul care adie, vara soarele
și iarna zăpada. Pleci capul ca la o rugăciune pentru sufletele care au visat
aici la libertate și-ți continui drumul prin labirint căutând o altă casă. La
un moment dat, la o întretăiere de drumuri, dai de urma unui tractor. Mergem pe urmele sale
și ajungem la o fermă. Muncitorii de aici ne ajută să ajungem la ultimul
supraviețuitor al lagărului: „O luați pe drumul ăsta, numărați patru stâlpi de
lumină și apoi alți câțiva la dreapta“. Am realizat atunci că stâlpii de
electricitate duceau la ultimele case din lanul de porumb.
Ruina unei case din lagăr
Ruină
cât cuprinzi cu
privirea
Urmând
indicațiile, dăm de o casă, la fel de ruinată, înconjurată de mulți câini. E
semn că aici locuiește cineva. Căsuța e albită cu var, iar brâul e scăldat în
culoarea cerului. Nu există gard și nici poartă. Pe jos, doar pământ. Batem în
zadar la ușă și sperăm ca măcar lătratul câinilor să-l scoată afară din casă pe
om. Dar nicio șansă. După bătăi îndelungi în ochiul de geam în care îți e frică
să ciocăni prea tare să nu se spargă, iese un bătrân care se sprijină într-o
cârjă. E operat la laba piciorului, învelită cu o pungă de plastic. Este
Constantin Ciolacu, singurul supraviețuitor din lagărul Rubla înființat în anul
1951 în apropierea râului Călmățui. Este ultima mărturie vie a faptului că aici
au fost deportați în anul 1951 mii de români din zona graniței cu fosta
Iugoslavie.
Deportați în lagăr
Abia învățase să se țină pe picioare când familia
sa a fost smulsă din casa lor din Banat și adusă la Rubla, în câmp, unde erau
înfipți câțiva țăruși. Acum, singurele suflete sunt câinii care îi alină
singurătatea. Și amintirile. Îl cheamă Constantin Ciolacu, dar, în atâta amar
de ani, autoritățile i-au pierdut vocala „u“ de la sfârșitul numelui de
familie. Așa a ajuns acum Ciolac. Dar nu-l deranjează. Nu-l mai strigă nimeni,
nu mai dă niciunde cu subsemnatul. Se așază pe o bancă de lemn de lângă casă și
este bucuros să vorbească vrute și nevrute. Vede rar un om. Băieții de la fermă îi mai aduc
de-ale gurii sau îl ajută să ajungă la medic. În rest, vorbește cu cei peste zece
câini care s-au pripășit pe lângă casa lui. Nu poartă ură nimănui, nici măcar trecutului, și s-a obișnuit de mult cu greutățile. Nici n-ar fi avut cum
altfel. Aici a început să meargă în picioare, aici a învățat, aici a trăit cea
mai mare parte din viață. Aici înseamnă „acasă“ pentru el.
La țărușul 98
Avea
doar un an când familia sa, care locuia în Banat, a fost trimisă în acest
pustiu. „Împlinisem anul în 1951 când familia noastră, mama, tata și sora mai
mare, a fost luată din Banat, urcată în vagoane de animale și adusă aici. Se
considera că noi suntem titoiști“, începe el să povestească.
Când a mai crescut, a aflat cum a ajuns
familia sa, ale cărei amintiri erau legate și de Basarabia și de Banat, să
ajungă în Bărăgan, să trăiască și să muncească alături de străini, de tineri și
bătrâni, de nemți sau turci, de liberali sau țărăniști. „Ai noștri sunt
basarabeni de fapt. Sora mea mai mare acolo s-a născut. În Basarabia au lăsat
tot și au plecat de frică că îi duceau în Siberia. Au ajuns în Banat, după ce au aflat
că nemții pleacă și zone întregi se colonizează. Acolo, au înjghebat o mică
gospodărie. Și hopa, au fost alungați și de acolo. De două ori într-o viață. Au fugit de dracu
și au dat peste tat-su, cum zice românul. Tata povestea că, în anul 1951, s-a
anunțat prin portavoce ca toți basarabenii să se prezinte la apel. Se știa că
vor fi ridicați și duși, dar nimeni nu știa unde sau când. Taică-miu se ascundea cu unchiul
meu, care nu avea copii. «Mă, noi nu avem copii, a mea e încă tânără și se
descurcă, dar tu du-te și predă-te»“, i-a zis unchiul tatălui său. „Așa a ieșit
din WC-ul din fundul curții. Cu toții eram așteptați deja cu automatele ca să
ne ridice. Părinții mei au aruncat în căruță câteva boarfe, o icoană, și de
acolo au fost aruncați într-un tren de animale. Doar Crucea Roșie mai oprea trenul în afara
localităților“, povestește el drumul făcut de familia sa. Avea doar un an. A
supraviețuit și bolilor care au izbucnit printre deportați și păduchilor și
râiei.
Trenul a
oprit la Dudești. „Tu treci aici, tu treci aici“, sunau ordinele. „Stai, că
mama sau sora sau fratele sunt aici“, spuneau oamenii îngroziți, dar în zadar.
Unii au ajuns la Giurgeni, de partea cealaltă a Dunării. Bătrânul spune că la
Valea Călmățui, fostă Rubla, deportații erau așteptați cu țăruși bătuți, unde
urma fiecare să-și ridice o cocioabă de lut. „Erau țăruși bătuți. Te apucai și
făceai chirpici și îi lăsai la uscat la soare. Ce? Erau celofane? Puneai
chirpic peste chirpic la uscat, ca să treacă aerul. Dacă dădea o ploaie ca
lumea, o luai de la capăt“. Așa a fost începutul.
„Prima
dată ne-a adus pe noi, spre pădure. Aici era stradă“, arată el cu mâna spre
potecile din amintiri, unde acum nu mai este nimic. În minte numără peste 100
de case. Familia sa stătea la numărul 98. Le vede în amintire cum erau
orientate, cum copiii se jucau în glodul de pe drum și cum nemțoaicele educate
transformaseră spațiul în care trăiau într-o mică Germanie civilizată și curată.
„Aici erau turcii de la Ada Kaleh, care i-au scos surorii mele polipii. Un turc
i-a recomandat să mănânce înghețată dintr-o cană mare, ca să se vindece. Mie
îmi dădeau dintr-un păhărel“. „Asta, spune bătrânul, e casă nemțească“. O
căutăm cu privirea, dar nu o găsim. „Primii cărora le-a dat drumul au fost
nemții. Unii au ajuns în RFG. Era perioada în care eu începusem să vorbesc“,
continuă el povestea.
Ruina unei case
Inițial,
au fost păziți, dar apoi erau niște oameni semi-liberi. „La geamuri, ochiul din
margine avea încă o ramă. Noaptea, polițaii veneau cu lanterne cu dinam și se
uitau prin geam și ne numărau. Apoi, când au avut cai, dădeau roată la așezare
ca să vadă dacă fugim. Când au văzut că nu fugim s-au mai liniștit. Unde dracu’
să fugi? Duminică dimineața se făcea prezență după tabel“.
Patefonul
nemțesc
Desertul
copilăriei sale a fost marmelada cu mămăligă. „Trebuia să te duci să muncești
la câmp și-ți dădea marmeladă și o mâncai acasă cu mămăligă. Asta era
prăjitura. Și pâine cu untură și cu sare“. Prăjituri făceau doar nemțoaicele.
Arată cu mâna o stradă imaginară, cândva locuită de nemți, care aveau cele mai
frumoase gospodării, cu pomi fructiferi. Cât timp au locuit nemții în mica
așezare a deportaților, sărbătorile de iarnă erau speciale. Aveau patefon,
aveau acordeon din care cântau cântecele lor. O nemțoaică le cânta, iar
celelalte îi învârtea pe băiețandrii din lagăr la dans. „Cei din Viziru stăteau
și se uitau ca la urși. Când au văzut ăștia de aicea patefon și-au făcut cruce.
Mai am și eu unul. Pe urmă ele cântau la acordeon. Când au plecat, au lăsat
totul în urmă, și mobila și mașinile de tricotat“. Și amintirile. Probabil de
la ele, domnișoarele din lagăr au avut ciorapi fini cu jartea, așa cum își
amintește că avea și sora sa. „O strângea jarteaua de îi lăsa urmă pe picior“,
râde el de caznele la care se supunea sora sa în acele timpuri.
Iernile
erau grele, dar copilăria sa se dă încă pe derdelușul amintirilor. După ce
copiii erau zvântați de gerul năprasnic al Bărăganului, intrau în casă unde era
cald și bine și se încălzeau la soba oarbă, cum îi zice el, pătrată, până
aproape în tavan, unde la perete se puneau resturile de pâine coaptă în cuptor… dacă mai rămâneau.
În
dreptul boscheților erau o școală și căminul cultural. Alături, era casa
învățătorului. Mica așezare a deportaților a avut chiar și biserică. „A venit
un popă aici. Negri îi spunea. Prima mea beție a fost în biserică. Era unul
Enea din Banat care făcea pe dascălul. Și popa a făcut din casa asta, care
fusese tot a lui Enea, dar el se mutase în altă casă nemțească, o biserică.
Biserica avea altar, dar se zicea că dacă intră femeile acolo, înnebunesc. Și popa ne-a
luat pe noi să-l ajutăm. Cred că era de Paște. Lua cupa și cânta «Sângele lui
Dumnezeu…» și mă punea să dau cu cădelnița. Și dacă tot era sângele lui
Dumnezeu, mi-am zis «ia să văd cum e» și am luat câteva guri. Am început să
vomit. Când am ajuns acasă, mama credea că sunt deocheat, dar sora mea și-a dat
seama și a zis că sunt beat“.
Prima
iubire
Aici a
crescut și tot aici Constantin Ciolacu a descoperit că fetele nu sunt doar
tovarășe de joacă. „Aici“, ne arată el cu mâna întinsă „erau două fete, mie îmi
plăcea de una dintre ele. Una era croitoreasă, una lucra în câmp. De la șoseaua
aia era lucernă care rămăsese de la boieri. O coseau și trebuia cărată, dar cine să o care? Era
Însurăței aici? Nu era. La IAS pământ era mult, dar nu erau oameni să-l
muncească. Și ce au făcut atunci? Au luat oameni din Moldova ca să lucreze.
Dacă e să o luăm așa, toată Moldova e acolo. De ce-i spune Însurăței? Care voia
să se însoare se ducea acolo și găsea o fată“.
Fântână din fostul lagăr
Primii
care au plecat din lagăr au fost nemții. Dar casele părăsite nu au rămas așa
mult timp, că au fost aduși deținuți politic. „A plecat și Rusu… aici a stat
Mircea lui Mitrescu, dincoace a stat Ion Pătrășcanu. Când venea un deținut
politic, nu-l
întreba nimeni de ce-a făcut pușcărie. Nu se întreba. Soția unuia era
profesoară universitară, dar a divorțat. După moartea lui Stalin, s-au mai liniștit
treburile și au venit aici“.
LAGĂRELE DE CHIRPICI DIN BĂRĂGAN
40.000 dintr-un singur transport
În
noaptea de Rusalii a anului 1951, peste 40.000 de persoane din Banat,
considerate a fi periculoase pentru noul regim care se instaura în România, au
fost încărcate în vagoane de marfă şi transportate în locuri izolate şi pustii
din Bărăgan, unde au apărut astfel noi aşezări. Listele se întocmiseră în cel
mai mare secret, iar bănăţeni de origine germană, alături de tot atâţia români
din categorii socotite ostile regimului, au fost deportaţi din casele lor,
pentru o perioadă de cinci ani.
Categoriile
de cetăţeni supuşi deportărilor erau cuprinse în trei mari grupe, scria Silviu
Sarafolean, fostul președinte al Asociației Foștilor Deportați în Bărăgan de la
Timișoara, pentru „Analele Sighet“. Din prima făceau parte cetăţenii statelor
occidentale imperialiste şi ai Iugoslaviei, funcţionari epuraţi, militari
deblocaţi, liber-profesionişti, ca de pildă avocaţi. A doua categorie, cea mai
numeroasă de fapt, era constituită din cetăţeni originari din Basarabia şi
Bucovina de Nord, stabiliţi în România, după 1 iunie 1940, din cetăţeni de
origine macedoneană, elemente care au făcut parte din S.S., din grupul etnic
german, simpatizanţi ai lui Tito (titoişti), rudele celor fugiţi din ţară şi
ale celor care au ţinut legătura cu cei ce organizează rezistenţa armată în
munţi, chiaburi, cârciumari, foşti comercianţi ce au avut legături cu
străinătatea, foşti industriaşi și moşieri. A treia categorie de oameni ce
trebuiau să părăsească zona, individual, în 24 de ore, era formată din elemente
ce avuseseră la activ o condamnare pentru o infracţiune politică sau trecerea
frauduloasă a frontierei, pentru o infracţiune de drept comun gravă, cum ar fi
sabotajul economic, delapidarea sau tâlhăria.
Loc pentru cei împotriva statului comunist
Așa au
apărut noi așezări în câmpia Bărăganului: Viişora, Olaru, Dâlga, Fundata,
Dropia, Pelican, Ezeru (n.r. – în regiunea Bucureşti); Salcâmi, Răchitoasa,
Movila Gâldăului, Valea Viilor, Lăteşti (în regiunea Constanţa); Măzăreni,
Zagna, Bumbăcari, Schei, Frumuşiţa, Rubla-Valea Călmăţui (în regiunea Galaţi).
Când li s-a permis să se întoarcă acasă, au lăsat în urmă locuinţele din
chirpici şi acoperite cu paie, dar acestea nu au stat pentru prea multă vreme
goale. Izolarea din câmpie, ca şi mâna de lucru aproape gratuită pentru
IAS-urile din zonă, au făcut ca noile localităţi să fie repopulate cu foşti deţinuţi
politic, după eliberarea lor din penitenciar la executarea pedepsei.
Măsura
deportării în acele sate de chirpici a fost luată nu numai împotriva sătenilor
din Banat, a ţăranilor răsculaţi şi a deţinuţilor politic eliberaţi, ci şi a
tuturor celor care, fără a fi acţionat cumva împotriva regimului, erau pur şi
simplu bănuiţi că, prin originea socială şi fosta apartenenţă politică, nu au
cum să-l iubească. După statisticile secrete întocmite la Comitetul Central în
1967, au fost deportate un total de 82.700 de persoane, dar, așa cum consideră
istoricul Marius Oprea, numărul este cu siguranţă mai mare, pentru că se
recunoştea tot atunci că un mare număr de evidenţe au fost distruse la finele
anilor ’50.
Conform
listelor elaborate de autorități, deportările au vizat 19.034 de chiaburi şi
cârciumari, 8.447 de basarabeni, 3.557 de macedoneni, 2.344 de persoane care
colaboraseră cu armata germană în timpul războiului, 1.330 de cetăţeni străini,
1.218 persoane cu rude care fugiseră în străinătate, 1.054 de titoişti, 731 de duşmani
ai regimului socialist, 590 de persoane care trăiau în afara zonei de
frontieră, 367 de persoane care ajutaseră rezistenţa anticomunistă, 341 de criminali
deţinuţi, 257 de germani, 162 de foşti moşieri şi industriaşi.
Cu toate
că în 1967 s-a recunoscut caracterul ilegal şi abuziv al măsurilor, nici una
dintre victimele deportărilor nu a fost, până la căderea regimului comunist, în mod oficial
reabilitată, în afara faptului că li s-a permis, pur şi simplu, să se întoarcă
acasă. Începând din 1964, regimul a încercat să șteargă urmele. Satele
deportaților din Câmpia Bărăganului au dispărut treptat, fiind intenționat
distruse.
Kurt
Mott, vestitul industriaș neamț, sfaturi de afaceri pentru deținuți
„Prima dată când am făcut
vin,
au început să se certe liberalii cu țărăniștii“
Kurt Mott în lagăr (Arhiva familiei)
În lagăr,
Constantin Ciolacu l-a cunoscut pe Kurt Mott, vestitul industriaș neamț care a
fost urmașul lui Wilhelm, cel care a construit în România fabrica de vinuri
spumante „Mott & Fils“, căreia comuniștii, după naționalizare, i-au
schimbat numele în „Zarea“. Kurt Mott a fost arestat în 1946 după ce la
domiciliul său s-a descoperit un stoc important de aur şi valută, iar în anul
1949 a fost condamnat la zece ani de muncă silnică pentru spionaj. În 1959, la expirarea pedepsei, a
fost trimis cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan, la Rubla. Aici, îi învăța pe
ceilalți deportați să facă vin și cum să obțină profit maxim. „L-am cunoscut
personal. Avea un baston cu mâner galben ca mingea de rugby. După ce ne-au luat pământul, mama
i-a zis lui tata: «Din cauza pământului am ajuns aici, rămân copiii fără
școală». Când a venit Mott și l-a văzut pe tata supărat, i-a zis: «Te învăț ceva
de ai să câștigi mai mult decât de pe cele patru hectare». Noi aveam vie mare,
făceam 500 de vedre de vin. Prima dată când am făcut vin, au băut oamenii din el
și au început să se certe liberalii cu țărăniștii. «Plecați, lăsați-mă naibii»,
le-a zis tata. Și atunci Mott i-a zis: «Te învăț, îl faci și din drojdie, dar
timp de o săptămână să îl vinzi». Noi dădeam și cotă din struguri la Însurăței,
la Vinalcool. Cei de la Vinalcool când veneau spuneau: «Domnule, via e bun㻓.
Pe lângă vie, tatăl său era cizmar. „Era o meserie. Nemții nu se țigăneau și
plăteau cât cereai. Dacă îi cereai mai mult, neamțul nu zicea nimic, dar nu-l
mai vedeai că vine la tine“.
„Credeau
că suntem oameni periculoși“
Prin
amintirile sale trec oameni pe care i-a cunoscut aici: de la deportați din
Banat la deținuți politic, de la deținuți condamnați de drept comun la femei
aduse aici după ce au făcut avort. „Erau oameni verticali majoritatea. Pe noi ne-a meditat
Popescu Simion. În pușcărie a fost învățat că toată lumea era egală. Nu i-au
mai recunoscut facultatea pe care a avut-o înainte. «Ce-ai fost?», era
întrebat. «Golan», răspundea. Cunoștea matematică mai multă ca profesorul“, își
amintește bătrânul. Prin viața lui trăită în mare parte doar în lagăr au trecut
mulți. „Ichim a venit de la Giurgeni. Era unul de-al lui Vâlcu care și-a
schimbat numele când a fugit. Taică-su era bogat. Îl dădea la o facultate,
stătea un an,
doi, apoi
nu-l mai găsea. Era la alta. Au mai fost din Oltenia, al lui Caraiman. Din
Banat a venit Cercel. Al lui Coclitu a rămas aici, a murit aici“.
Oamenii
din satele din apropiere se uitau inițial la ei cu teamă. „Credeau că suntem
oameni periculoși, coreeni. Flăcăii căscau gura când ne auzeau că vorbim.
«Vorbesc românește, mă», spuneau, cu surprindere.
Urmărit
de Securitate
După ce
le-a fost ridicat domiciliul obligatoriu, mulți au rămas pe mai departe la
Rubla. Unde să se ducă? Nu mai aveau nimic acolo de unde fuseseră ridicați.
„Părinții mei unde să se mai ducă? Mama nu prea mai vedea, avea probleme de
sănătate. După ce mama a murit, tata s-a cam dezorientat“. O vreme el a fost plecat la
Galați, unde a urmat liceul, și apoi la Constanța. „M-am dus ca să navig, dar
aveam alte gânduri: s-o tulesc, dar nu știam că ei sunt pe urmele mele. Și în
liceu erau. Eram întrebat: «De unde ești?». «Din Brăila», răspundeam. «Și
taică-tu ce e?». «Particular», răspundeam. Dar ei știau totul“. Părinții săi
dorm somnul de veci la Viziru, în cimitir.
Nu are copii. Nici poze, care s-au
pierdut în casa pe care părinții său au cumpărat-o în Viziru. Acolo au rămas
documentele,
pozele, dar
și clasoarele de timbre primite de la un deținut politic. „Îmi mai lipsea un
cap de bour… mă învățase și cum să fac rost de timbre: să le dezlipesc cu tot
cu ștampilă, că așa sunt mai valoroase… Am avut
și atlas cu hărți“. Acum nu mai are nimic. Are pensie,
dar nu are ce să facă cu banii. Are lumină și un acoperiș deasupra capului.
Altceva nu-i trebuie. Sora sa, mai mare decât el cu șase ani, trăiește la
Constanța, dar nu prea țin legătura.
„Cea
mai mare escrocherie e democrația“
Chiar
dacă a avut de suferit în comunism, a rămas nostalgic după acele vremuri: „Pe
vremea aia noi furam statul, acum statul ne fură pe noi“, spune el. Pământul
l-a vândut, că impozitele și lucrările se scumpeau pe măsura trecerii anilor. A
visat la Europa, dar spune că niciodată nu vom fi egali cu cei care au avut
colonii. Consideră că „cea mai mare escrocherie e democrația: plătim cea mai
scumpă energie, de ce? Industrie la noi nu mai există. Se considera că era
energofagă. Bun, nu mai avem industrie. În comunism, cei mai buni specialiști
sondori erau români, care lucrau peste tot în lume, iar acum nu suntem în stare
să exploatăm resursele noastre. Vine von der Leyen să ne arate cum se
exploatează gazele“, spune bătrânul, cu ciudă.
Consideră că acum „mâncăm
gunoaie“. „Te duceai la Alimentara, luai o tocană de legume. Am luat acuma una, am aruncat-o,
de nici câinii nu o mănâncă. Fasole cu costiță. Te săturai. Acum, tineretul a
plecat în pribegie, de foame. Unde-i dreptatea?“, se întreabă el. Cu toate
acestea, recunoaște faptul că sistemul comunist a fost unul criminal. „Trebuia
să te miști în anumiți parametri de-ai lor. Și cu libertatea ce faci dacă nu
știi să valorifici?“, spune el. Își aduce minte de un banc vechi cu ocazia
asta. Un tractorist întrebat odată la o adunare de partid de ce suntem noi
prieteni cu Uniunea Sovietică, el a răspuns senin: „De frică!“.
Cruci
rase de pe fața pământului
După
Revoluție, la Rubla s-a adus curent electric, dar ce să mai lumineze? Tot atunci s-a făcut o
fântână. Avea apă rece, bună, dar oamenii au aruncat gunoaie în ea. Și
cimitirul din colțul pădurii a dispărut. Mare parte din morminte au fost rase
de pe fața pământului. Au mai rămas câțiva copaci care fac umbră. Muncitorii au
aflat din legende că aici a fost cimitirul satului și, din respect, nu trec cu
plugul pe acolo. Ce n-a distrus omul a acoperit vegetația: nu se mai vede nicio cruce, niciun petic de ciment turnat cândva
peste mormintele celor care și-au găsit sfârșitul în acest lagăr. Nimeni nu mai
aprinde vreo lumină la capătul celor care zac, neștiuți de nimeni, în pământul
Bărăganului. „La Însurăței ne omora și la Viziru ne îngropa“, spune Ciolacu.
Monument ridicat în amintirea deportaților din Bărăgan
Pe
margine drumului, sub un nuc, a fost ridicat un monument în memoria
deportaților din Bărăgan. „În memoria celor deportați în perioada 1951-1964 în
satele Bărăganului brăilean“ scrie pe o parte, iar pe cealaltă sunt încrustate
câteva versuri ale lui Aurel Ciurunga: „Îngenuncheați pe lauri secerate/ Rugămu-ne stăpâne de apoi/
Să-i vindeci cu azur și bunătate/ Pe dușii prea devreme dintre noi“. Monumentul
este neîngrijit, treptele s-au desprins de la locul lor, iar o coroană de flori
de plastic zace aruncată într-o parte.
După Decembrie 1989, Corneliu
Coposu, care a primit domiciliu obligatoriu la Rubla pentru 24 de luni, după ce
a fost eliberat din penitenciarul Râmnicu Sărat, unde fusese închis vreme de 15
ani, a luptat pentru electrificarea zonei. Așa au apărut în câmp stâlpii de
electricitate care nu mai au cui să dea acum lumină. Poate luminează drumul
morților în lumea de dincolo.