Venezuela,
vestită pentru rezervele sale de petrol, a fost teatrul unui război permanent
dintre marile puteri ale lumii. Când democrația a venit la putere, un comunist convins,
Nicolae Ceaușescu, al cărui sistem ataca imperialismul american, a făcut o
vizită pe aceste meleaguri pentru a cumpăra petrol. În cadrul conferinței de
presă, dictatorul român a fost întrebat despre libertatea presei și cum vede el
relațiile dintre China și Uniunea Sovietică.
Bătălia
pentru stăpânirea zăcămintelor petrolifere ale Venezuelei nu este o noutate.
Din anul 1917, de când regiunile bogate Bolivar de lângă lacul Maracaibo, Rosa
Ambrosia şi ţinuturile Orenocului au dat primul baril de petrol, în acel an
producția fiind estimată la 16.440 de tone, ascensiunea a fost una de Cartea Recordurilor, ajungând a treia
țară din lume într-un timp-record. Astfel, în 1924 producția a urcat la
1.238.754 de tone, în 1930 la 18.861.457 de tone, iar în anul 1938 la
27.740.000 de tone.
După ce geologii au descoperit petrol în regiunea
lacului Maracaibo, s-a dat startul războiului pentru acapararea acestei ţări
din America Latină. Lacurile şi lagunele Venezuelei, până atunci necălcate de
picior de om, au fost exploatate vreme de un deceniu de imperiul petrolifer al
societăţii anglo-olandeze „Royal-Dutch“ şi al societăţii „Anglo-Iranian Oil
Company“. Cele două societăţi cu împânzit regiunea mlăştinoasă din Maracaibo cu
mii de sonde, extrăgând milioane de tone de petrol, la un preţ scăzut, cu
ajutorul mâinii de lucru ieftine a băştinaşilor. Totul s-a făcut cu acordul
președintelui țării din acea perioadă, Juan Vicente Gómez, despre care se spune că
a primit sume imense de bani din partea celor două societăţi, care au format
împreună un nou concern, „Venezuela Oil“. În luptă au intrat și americanii, prin Nelson
Rockefeller, viitorul vicepreședinte SUA, a cărui companie a ridicat o
pădure de sonde, reușind să scoată petrol din fundul mlaștinilor cu un procedeu
tehnic nou. Așa a început războiul între Anglia şi SUA pentru rezervele
Venezuelei.
Astfel, o luptă înverşunată, deschisă, începe între
Anglia şi Statele Unite ale Americii pentru exploatarea resursei celei mai de
preț a Venezuelei. „În junglele sălbatice apar agenţii lui Standard Oil, care
cumpără cu dolari căpeteniile unor vechi triburi indiene. Triburile încep să
provoace tulburări care sînt declarate de SUA drept mişcare pentru
independenţă. Dar SUA nu se mulţumesc numai cu atît. Dictatorul Venezuelei,
Gomez, era considerat un om ferm al Angliei. SUA îşi fac însă un aliat în
persoana lui Perez Soto, rivalul lui Gomez. Este o ilustrare tipică a metodelor
imperialiste de amestec în treburile altor ţări, metodă folosită cu perfidie,
încă de pe atunci şi chiar mai demult, atît de Anglia, cât şi de SUA“, scria „Apărarea Patriei“
în 1957.
„O țară
bogată și roditoare care este ținută în cea mai neagră mizerie de uneltele
interesate ale Wall-Streetului“, scria în anul 1948 și „Realitatea ilustrată“.
„Astăzi, sindicatele din Venezuela nu mai au nici o putere oficială din această
pricină, deoarece prin conducătorii nedoriți de muncitorime ele sunt cu totul la dispoziţia
colonizatorilor yankei. În ultima vreme Venezuela se bucură de atenţia
deosebită a Wall-Streetului, care a finanţat o mulţime de expediții de explorare
în interiorul țării. Scopul nerecunoscut al acestor expediții este acela de a
căuta zăcăminte de uraniu necesar uzinelor americane care se ocupă dc
utilizarea energiei atomice“.
Partea săracă a petrolului
Corupția
a continuat să fie cuvântul de ordine al istoriei acestei țări și după ce pe la
cârma Venezuelei au trecut alți câțiva președinți. Astfel, în 1935, la moartea
președintelui Juan Vicente Gómez, presa vremii scria că acesta nu a locuit
decât puțin timp în Caracas și că, pe timpul său, capitala era, de fapt,
Maracay, un fel de Versailles venezuelean: „Palatul lui Gomez are două sute de camere.
Generalul avea pentru uzul propriu: grădină zoologică, piscine și domenii de
vânătoare. Ca odinioară la Versailles, Gomez dădea serbări somptuoase la
Macaray. Recepțiile sale erau de o bogăție și o risipă unice“.
Generalul
Gomez nu a avut o domnie ușoară și în fiecare săptămână trebuia să țină piept
unei revoluții. Cei care i se opuneau erau trimiși într-un fel de câmpuri de
concentrare situate în regiuni infectate de malarie sau la Fortul San Carlos,
de pildă, unde valurile mării spălau în fiecare dimineață celulele unde
deținuții trăiau în apa până la brâu. Una dintre revoluții a fost pusă în scenă
chiar de un fiu al lui Gomez căruia nu-i mai ajungea pensia lunară de 4.000 de dolari,
servită de tatăl său pentru a trăi în Franța.
După ce Perez Jimenez a răsturnat guvernul
constituţional al Venezuelei, a instaurat dictatura militară, deschizând larg porţile monopolurilor nord-americane. „Se exporta numai 2,2 la
sută cafea şi cacao, şi 96,5 la sută petrol. Această schimbare a structurii
economice a ţării ilustrează transformarea Venezuelei într-o adevărată colonie
producătoare de petrol a SUA. Pe de o parte, agricultura este complet ruinată,
iar puţinele produse nu pot face faţă concurenţei producţiei agricole importată
din SUA la preţuri de dumping, iar pe de altă parte, societăţile străine îi supun
la o cruntă exploatare pe muncitorii de la exploatările petrolifere şi de la
minele de minereu de fier. Societăţile străine realizează de pe urma fiecărui
muncitor petrolist din Venezuela un profit net de 14.000 de dolari pe an.
Extracţia petrolului şi a fierului este concentrată exclusiv în mâinile
trusturilor care le exportă în stare brută. În felul acesta, populaţia
Venezuelei este lipsită de orice posibilitate de a participa la prelucrarea
acestor produse, ceea ce ar fi dat de lucru la mii de oameni ai muncii. În
afară de aceasta, pentru a satisface nevoile ţării de produse petrolifere ca
benzină, gazolină etc., guvernul lui Perez Jimenez le importă din străinătate,
plătindu-le de două şi de trei ori mai scump“, scria publicația „Înainte“ în
anul 1956.
În
schimb, muncitorimea din Venezuela trăia într-o neagră sărăcie, lovită de boli,
mai ales de tuberculoză. În anul 1950 a început o puternică mişcare grevistă a
muncitorilor petrolişti, la care s-au adăugat studențimea și țăranii, dar
mișcarea lor a fost înăbușită în sânge.
Aspecte din timpul vizitei oficiale (Fotografia #AA176) IICCMER
Vizita
unui comunist în patria petrolului
În 1963 a fost înfiinţată Compania Venezueleană a
Petrolului, care era a statului, companie care putea exploata direct petrolul şi-l
putea vinde în interiorul sau în afara Venezuelei, putea stabili acorduri cu
companii private sau de stat pentru exploatarea, dar mai ales pentru
comercializarea lui pe piaţa mondială. Important pentru România era faptul că
această companie semnase un contract cu Misiunea comercială română care vizitase Venezuela prin care țara
noastră se angajase să cumpere petrol, iar Venezuela, produse româneşti. „Sîntem prima ţară
exportatoare de petrol din lume şi consumăm din producţia noastră în interiorul
ţării 10 la sută“, dezvăluia Jósé Antonio Mayobre, ministrul Minelor şi hidrocarburilor
din Venezuela, într-un interviu acordat publicației „Lumea“ în anul 1968.
Oficialul se afla în țara noastră la invitaţia ministrului Petrolului,
Alexandru Boabă. El mai spunea că „guvernul venezuelean consideră că aceste
relaţii trebuie să fie independente de regimurile politice. Numai printr-o
respectare a regimului politic al fiecărei ţări este posibilă o mai mare
dezvoltare a comerţului, a cooperării economice între state“.
Nicolae Ceausescu si Elena Ceausescu in Venezuela (Fotografia #AA175) IICCMER
În anul 1969, la
conducerea țării a venit Rafael Caldera, cel poreclit „Churchill al Venezuelei“.
De profesie avocat, el a fondat în 1946 Partidul Democrat Creștin (COPEC), unul
dintre partidele de guvernământ ale țării, iar un an mai târziu, la vârsta de
31 de ani, a candidat la președinția țării. Ascensiunea avocatului a fost
stopată de lovitura de stat militară din 1952. După exilul la New York, în
1958 a elaborat, împreună cu liderul unui partid rival, un pact prin care se
puneau bazele noii democrații.
În
această perioadă, în Venezuela au fost primiți cu mare fast Nicolae și Elena
Ceauşescu, care au efectuat o vizită de stat între 5 şi 10 septembrie 1973. În
întâmpinarea lor, au venit la aeroport preşedintele Republicii Venezuela, Rafael
Caldera, şi
soţia sa, Alicia Pietri de Caldera. „La coborîrea din avion, tovarăşul Nicolae
Ceauşescu şi tovarăşa Elena Ceauşescu sunt salutaţi cu căldură de preşedintele
Venezuelei şi de soţia sa. Se intonează imnurile de stat ale României şi
Venezuelei. Răsună salve de artilerie. Pe aeroport se află aliniată o gardă de
onoare, în uniforme de paradă. În continuarea ceremoniei, cei doi preşedinţi,
tovarăşa Elena Ceauşescu şi doamna Alicia Pietri de Caldera se îndreaptă spre
sala mare a aeroportului, unde iau loc pe un podium de onoare încadrat de
drapelele român şi venezuelean. Până la reşedinţa oficială rezervată oaspeţilor
români «La Vineta», se străbate o regiune pitorească prin mijlocul căreia trece
moderna autostradă «La Guagira». Pe întreaga sa lungime, autostrada este
jalonată de drapelele îngemănate ale României şi Venezuelei“, relata „România
Liberă“.
Cu puțin
timp înainte de a pleca spre Venezuela, Nicolae Ceaușescu a recunoscut motivul
vizitei de stat: „România este o veche producătoare de petrol, dar actualmente,
cu o producţie nu prea mare şi cu perspective de dezvoltare nu prea mari în
viitor. De aceea, în momentul de faţă România importă, va importa şi în viitor,
petrol din alte state cu rezerve mai mari. Fără îndoială că, în cadrul
vizitei pe care o voi efectua în Venezuela, vom discuta şi problema colaborării în domeniul
petrolului, inclusiv posibilitatea de a include petrolul în schimburile
economice dintre ţările noastre“, spunea într-un interviu acordat televiziunii
de stat din țara-gazdă.
În
timpul şederii, cei doi au vizitat Federaţia venezueleană a camerelor şi asociaţiilor de
comerţ şi producţie, o întreprindere agroindustrială şi o întreprindere de
industrializare a laptelui. Au călătorit în statul Bolivar, unde au vizitat
întreprinderea siderurgică din Orinoco, întreprinderea de aluminiu din Caroni,
precum şi barajul şi centrala hidroelectrică din Guri.
Cum vedea Ceaușescu libertatea presei
În
timpul vizitei, cei doi președinți au semnat un acord pe termen lung de
cooperare economică şi industrială, modus vivendi comercial, un acord-cadru de
colaborare ştiinţifică şi tehnică și au pus la punct un program preliminar de
lucru convenit de ministrul Minelor, petrolului şi geologiei al Republicii
Socialiste România şi ministrul Minelor şi hidrocarburilor al Republicii
Venezuela şi Planul de schimburi culturale pe anii 1973-1974.
Tot în
cadrul vizitei a avut loc și o conferință de presă, în care Nicolae Ceaușescu a
fost întrebat și cât de liberă este presa din România. Iată ce a răspuns el:
„Pentru a cunoaşte cum este libertatea presei în România, cel mai bine ar fi să
vizitaţi ţara noastră. Presa românească din diferite domenii dezbate pe larg
toate problemele dezvoltării economico-sociale ale societăţii româneşti şi are
un rol deosebit de important în unirea eforturilor întregului popor în făurirea
societăţii socialiste, în dezvoltarea democraţiei socialiste, în ridicarea
nivelului de cunoaştere generală al întregului nostru popor. Caricatura este
folosită în mod corespunzător, în raport cu cerinţele şi necesităţile
societăţii noastre socialiste; vizitaţi România şi veţi vedea“.
O altă
întrebare-capcană
pusă de cei de la ziarul „Ultimas Noticias“ suna așa: „Domnule preşedinte, ce
perspective de soluţionare vedeţi dumneavoastră cu privire la disputa
îndelungată dintre Republica Populară Chineză şi Uniunea Sovietică şi
apropierea dintre Uniunea Sovietică şi Statele Unite, accentuată în ultimul
timp prin acorduri economice şi comerciale care favorizează atît pe sovietici,
cît şi pe nord-americani?“. „Noi avem convingerea că divergenţele dintre
Uniunea Sovietică şi Republica Populară Chineză vor fi depăşite, că se vor găsi
căile corespunzătoare pentru dezvoltarea colaborării între cele două ţări
socialiste. În ce priveşte relaţiile dintre Uniunea Sovietică şi Statele Unite,
noi o considerăm normală şi am apreciat în mod pozitiv dezvoltarea acestei
colaborări. Desigur că o colaborare economică avantajoasă pentru ambele ţări
constituie un lucru normal şi pozitiv şi însăşi România, după cum am menţionat,
acţionează pentru dezvoltarea unor asemenea relaţii de colaborare. Considerăm
că, în general, dezvoltarea colaborării în viaţa internaţională între ţările cu
orînduiri sociale diferite este un factor pozitiv, o condiţie, aş putea spune,
pentru coexistenţa paşnică, pentru o pace trainică“, a răspuns dictatorul
român.
Acord
între România și Venezuela
Conform
acordului încheiat, cele două state se pronunțau pentru stabilirea unei
cooperări economice și industriale în industria petrolieră şi petrochimică,
minieră, energetică, agroindustrială, precum şi în orice alt domeniu de interes
reciproc. „Cooperarea dintre cele două ţări va cuprinde în special: construirea
de noi instalaţii industriale, precum şi extinderea sau modernizarea celor
existente, producerea în comun şi comercializarea în comun de mărfuri, precum
şi specializarea în producţie şi desfacere, constituirea de societăţi mixte de
producţie şi comercializare, schimbul de know-how, informaţii tehnice, patente
şi licenţe, aplicarea şi îmbunătăţirea procedeelor tehnice existente sau
dezvoltarea de noi procedee tehnice, precum şi pregătirea şi schimbul de
specialişti“, conform actului oficial semnat în Venezuela.
Cu mulți
ani înainte, în anul 1966, la invitaţia Comitetului Central al Partidului
Comunist Român, între 6 şi 12 decembrie a vizitat România o delegaţie a
Partidului Comunist din Venezuela. Comuniștii din America de Sud au vizitat
obiective economice şi instituţii social-culturale din Bucureşti, precum şi din
Ploieşti şi Braşov.
În
primăvara anului 1977, Rafael Caldera și soția sa au întors vizita, dar acum
venezueleanul era doar senator. La primire au luat parte tovarăşii Manea
Mănescu, membru al Comitetului Politic Executiv al CC al PCR, prim-ministrul
Ştefan Andrei, membru supleant al Comitetului Politic Executiv, secretar al CC
al PCR, Mircea Maliţa, membru al CC al PCR. În timpul vizitei au fost discutate unele probleme
ale vieţii internaţionale şi, îndeosebi, ale luptei popoarelor pentru
lichidarea subdezvoltării, valorificarea, în interesul propriu, a bogăţiilor
naţionale de care dispun, stabilirea unor raporturi mai juste între preţurile
materiilor prime şi ale produselor finite, care să asigure o dezvoltare mai
rapidă a ţărilor rămase în urmă.
Un an
mai târziu, ambasadorul Venezuelei la București, Juan Uslar Pietri,
împuternicit de președintele țării, Carlos Andrés Pérez Rodríguez, i-a înmânat
Elenei Ceaușescu înalta distincţie a Republicii Venezuela – Ordinul „Andres Bello“, clasa I, cu eşarfă de onoare,
„pentru activitatea remarcabilă desfăşurată in domeniile educaţiei şi
cercetării ştiinţifice“, relata revista „Femeia“.