Maryam Sedigh (41 de ani) este juristă și mamă a doi băieți de 12 și 8 ani, iar când locuia în Teheran era implicată în proiecte de sprijin pentru femei și copii vulnerabili. A plecat din țara ei în urmă cu aproape cinci ani, împreună cu soțul și cei doi fii, cu speranța că plecarea va fi temporară. Mama și sora ei au rămas în Teheran. De când internetul din Iran a fost tăiat, legătura zilnică – „vie și constantă, nu doar pentru a afla vești, ci și pentru a găsi liniște sufletească” – s-a rupt aproape complet. Ea spune că, pentru femeile iraniene care au emigrat victimele despre care se vorbește la știri nu sunt „numere”, ci „mame, surori, femei cu vieți reale, frici reale și curaj consumat zilnic ca să supraviețuiască”.

Potrivit organizației Hengaw, preluată de presa internațională, foarte multe femei au fost ucise în timpul protestelor din ianuarie 2026. Printre ele: Sholeh Sotoudeh, mamă a doi copii, însărcinată în momentul în care a fost omorâtă la proteste; Ziba Dastjerdi, împușcată în fața fiicei sale în timpul unui protest în Nishapur; Zahra Bagheri, mamă a trei copii, împușcată în cap în timpul unui protest pe 8 ianuarie; Aida Aghili, rezidentă din Teheran, în vârstă de 34 de ani, ucisă în stradă în timpul manifestațiilor.

„Șase femei, dintre care una însărcinată, ucise în represiunea din Iran” – potrivit Hengaw, o organizație independentă pentru drepturile omului care monitorizează și documentează cazuri de violență și abuz comise de autorități în Iran. Datele Hengaw sunt utilizate frecvent de presa internațională atunci când accesul la informații independente este limitat.

Femeile nu apar în aceste proteste întâmplător. De-a lungul ultimelor decenii, în Iran, ele au ieșit constant în stradă cot la cot cu bărbații, au protestat, au fost arestate, rănite sau ucise. Nu sunt doar nume într-un raport, pe o listă de victime, ci mame, fiice și surori care au plătit cu viața pentru revendicări care privesc întreaga societate.

Protestele din 2022, declanșate de moartea lui Mahsa Amini, (o tânără de 22 de ani care a murit după ce a fost torturată pentru că nu purta „corect” hijabul) au fost descrise de presa internațională drept cele mai ample și mai vizibile mișcări de stradă de la Revoluția Islamică din 1979, cu o implicare masivă a femeilor. Femeile au ieșit atunci din nou în stradă alături de bărbați, nu doar ca participante, ci ca figuri centrale ale protestului: fără hijab, cu părul tăiat în public, cu copiii de mână, cerând libertate și drepturi fundamentale. Ulterior, aceste mișcări au generat un val global de solidaritate, cu proteste ale diasporei iraniene în Europa, America de Nord și alte regiuni ale lumii.

Pentru femeile iraniene care au emigrat, aceste informații nu sunt „știri” și nici statistici. Sunt scenarii posibile pentru mamele, surorile și prietenele rămase acasă. Din acest unghi vorbește și Maryam: ca mamă, ca fiică și ca femeie care trăiește între două lumi, pentru care fiecare nume dintr-un comunicat oficial ar putea fi cineva drag.

TOTUL DESPRE MAME: Ce v-a determinat să plecați din Iran?

Maryam Sedigh: Decizia noastră de a pleca din Iran a fost legată de locul de muncă al soțului meu. În anul 2018, el lucra pentru o companie internațională, exact într-o perioadă în care noi simțeam că situația Iranului s-ar putea îmbunătăți, ca urmare a acordului nuclear JCPOA (n.red.: Planul Comun de Acțiune Cuprinzător – JCPOA – este acordul nuclear semnat în 2015 între Iran și marile puteri, care prevedea limitarea programului nuclear iranian în schimbul ridicării sancțiunilor).

Odată cu retragerea Statelor Unite din acord, în timpul administrației Trump, sancțiunile împotriva Iranului au fost reintroduse. Companiile internaționale au început să își reducă activitatea: o parte dintre angajați au fost concediați, iar cei considerați necesari au fost relocați în alte filiale din lume. Noi nu ne gândiserăm niciodată la emigrare, însă în acel context am decis să plecăm, cu ideea că este o soluție temporară, până când situația din Iran se va îmbunătăți și ne vom putea întoarce. Din păcate, aceasta s-a dovedit a fi o speranță greșită, pentru că situația din Iran s-a degradat constant, de la an la an.

Mama și sora sunt încă în Iran? Unde locuiesc? Ați reușit să mai vorbiți cu ele de când s-a tăiat internetul?

În orașul în care am crescut, Teheran, unde se află casa și rădăcinile mele. Nu am reușit deloc sau doar momente scurte și nesigure să aflu vești de la ele. Iar această lipsă de informații este epuizantă. Mintea revizuiește constant cele mai rele scenarii. Incapacitatea de a lua legătura cu ele aduce un sentiment de neputință, chiar și atunci când ești la mii de kilometri distanță într-un loc relativ sigur.

Înainte cât de des vorbeați cu ele?

Aproape zilnic. Prin apeluri video pe WhatsApp și Google Meet, prin mesaje… Le trimiteam fotografii cu copiii, discutam despre viața de zi cu zi, ne ofeream sprijin și sfaturi pentru probleme cotidiene și discutam despre probleme sociale. Legătura noastră era vie și constantă, nu doar pentru a afla vești, ci și pentru a ne găsi liniștea sufletească.

Cum ați descoperit că internetul din Iran a fost tăiat? Care a fost prima reacție?

Am aflat de la știri, apoi am observat că mesajele mele nu ajung. Prima reacție a fost șoc și anxietate. Același sentiment cunoscut de „nu știu cum sunt acum” pe care, din păcate, noi, iranienii, îl trăim frecvent.

A trecut deja o săptămână și jumătate de când au fost impuse restricții severe legate de comunicare. Ce vă sperie cel mai mult?

Lipsa de informații… Teama ca, dacă se întâmplă ceva, voi fi ultima persoană care află. Frica de neputință, de distanță, de a fi doar spectator. În tot acest timp trăiesc „împărțită”. Pe de o parte trebuie să fiu puternică, să fiu mamă și să duc viața înainte. Pe de altă parte, inima mea este mereu acolo. Corpul meu este aici, dar mintea și sufletul meu sunt adesea prinse în Iran.

Copiii vă pun întrebări despre ce se întâmplă acolo? Ce le spuneți?

Da, mai ales când văd îngrijorarea mea. Încerc să fiu sinceră, dar să nu-i înspăimânt. Le spun că uneori comunicarea este dificilă, dar bunica și mătușa lor sunt puternice. Filtrez realitatea pentru a le proteja echilibrul emoțional.

Ce ați vrea să știe oamenii din România despre femeile iraniene care au plecat din Iran?

Aș vrea să știe că noi nu suntem doar emigrante. Suntem femei care trăiesc simultan mai multe vieți: aici, acolo, în amintiri și în îngrijorare. Suntem femei educate, multe la nivel înalt, cu identitate socială puternică, iar migrația ne-a forțat să reconstruim această identitate de la zero într-o societate ale cărei limbă și cultură nu le cunoșteam și fără familie sau sprijin.

În Iran am studiat Dreptul și am lucrat în sistemul judiciar. Împreună cu niște prietene am format un grup pentru a ajuta femeile și copiii fără sprijin sau cu sprijin deficitar. După ce am plecat din Iran, drumul vieții mele s-a schimbat. În România, mă ocup mai mult de familie, de atelierul de dulciuri pe care l-am deschis și de construirea unei vieți stabile de la zero.

Dar despre femeile din Iran?

Că nu sunt doar „știri”, ori „numere”. Sunt mame, surori, femei cu vieți reale, frici reale și curaj pe care îl consumă zilnic doar ca să supraviețuiască.

Ce cred apropiații dumneavoastră despre ajutorul promis de America?

Opiniile sunt diferite. Teama unora de pierderea independenței și de o posibilă colonizare îi face să se opună acestui ajutor, iar alții, din disperare față de situația actuală a societății, cer implicarea Americii. În jurul meu, la oamenii cu care am reușit să intru scurt în contact, există multă deznădejde. Ei cred că nici America nu va face nimic, iar situația va continua să se înrăutățească zi de zi.

Au apărut informații în presă care spun că protestele s-au potolit. Ce știți despre asta?

Protestele nu s-au potolit. Ele au fost reprimate. Metoda guvernului pentru a suprima protestele a fost să ducă arme militare grele la locurile de demonstrație și să tragă direct în oamenii care protestau. Numărul morților și al celor arestați este atât de mare, încât oamenii, de frica morții sau a arestării, ies mai puțin pe stradă.

În orașe, se simte ca și cum ar fi legea marțială (n.red: Legea marțială este un sistem legal care este atunci când o autoritate militară preia controlul în locul administrației civile obișnuite). Totul este controlat, iar în presa de stat oamenilor li s-a spus că decesele au fost rezultatul activității unor „teroriști” din țară. Că armele de război și persoanele în uniforme care au ucis oamenii nu au aparținut guvernului, ci unor grupuri teroriste.

Dacă ați fi rămas în Iran, ce viitor credeți că ar fi avut copiii dumneavoastră acolo?

Dacă aș fi rămas în Iran, probabil că fiii mei ar fi fost mai fericiți din punct de vedere emoțional, fiind aproape de familie și de prieteni. Însă, în același timp, din cauza contextului social și politic, ar fi fost expuși treptat la o realitate dură, plină de nedreptate și discriminare, care le-ar fi erodat speranța și liniștea interioară. Fără ca noi să ne dorim acest lucru sau să avem un astfel de plan, copiii noștri ar fi ajuns, cel mai probabil, să devină tineri care luptă zi de zi împotriva nedreptății și abuzurilor. Iar acest drum, în Iran, poate duce în cele din urmă la consecințe tragice – inclusiv la riscul de a-și pierde viața într-o manifestație de stradă împotriva regimului.

Într-un moment în care vocile din Iran sunt reduse la tăcere, vrem să arătăm ce simt, cum gândesc și ce speră iranienii care și-au găsit refugiul în România și în alte țări europene, oameni pentru care exilul nu mai înseamnă doar dor și vinovăție, ci și frică pură, neputință și sentimentul că riscă să-și piardă familiile fără să poată face nimic. Vă invităm să citiți și:

Îți recomandăm să te uiți și la acest video