Declarațiile Maiei Sandu despre unirea Republicii Moldova cu România relansează o dezbatere care devenise mult timp un subiect tabu. Din mediul academic german, istoricul Svetlana Suveică explică, într-un interviu pentru „Adevărul”, în ce condiții am putea avea din nou o mare unire.
Președinții Maia Sandu și Nicușor Dan colaborează excelent. FOTO: Inquam Photos
Maia
Sandu a făcut joi seara, la Chișinău, o nouă declarație despre
unirea Moldovei cu România. „Îmi doresc să rămânem parte a
lumii libere. Acest lucru poate fi asigurat şi dacă Republica
Moldova ar fi sub protecţia României”, a spus șefa statului
moldovean. Și președintele Nicușor Dan a rupt tăcerea în
privința unirii cu Repulica Moldova. În aceeași seară, la
Bruxelles, președintele a fost întrebat despre posibila unire cu
Republica Moldova și a răspuns: „În momentul în care o
majoritate în Republica Moldova va dori asta. Pentru moment, nu
suntem acolo.”
Dezbaterea
despre unirea României cu Moldova a revenit în prim-plan după ce
președinta Maia Sandu a afirmat, zilele trecute, într-un interviu,
că ar vota pentru unirea cu România, dacă ar exista un referendum
pentru asta.
Istoricul
Svetlana Suveică explică, într-un interviu pentru „Adevărul”,
care ar fi soluțiile pentru reunificarea României cu Moldova și vorbește despre destinul Chișinăului și al altor țări din fostul lagăr sovietic.
Svetlana
Suveică este profesor doctor cercetător la Institutul-Leibniz de Studii Est și Sudest-Europene
(IOS) din Reesburg și profesor univeristar asociat la Universitatea
din Regensburg.
Adevărul:
România și Republica Moldova au o istorie comună în mare măsură,
iar discuțiile despre un viitor comun au revenit în atenție, după o perioadă de tăcere. Ce ne unește și
ce ne dezbină în acest moment?
Svetlana Suveică: România
și Republica Moldova sunt unite prin limbă
și cultură,
factori care asigură o apropiere profundă la nivel de societate,
vizibilă în viața de zi cu zi a cetățenilor ambelor țări, fie
că ei locuiesc în țările lor de origine, fie peste hotare. Cele
două țări posedă un fond istoric comun: Basarabia a fost parte
componenta a României intre anii 1918-1940, apoi în perioada celui
de-Al Doilea Război Mondial, între anii 1941-44. Totodată,
trecutul istoric explică și ceea ce ne desparte. După cel de-Al
Doilea Război Mondial, Basarabia nu a mai revenit în granițele
României, ci a fost anexată la URSS ca urmare a pactului dintre
Hitler–Stalin din 23 august 1989. RSS Moldovenească a devenit
republică unională într-o formă teritorială mutilată: nordul și
sudul acesteia, care asigura ieșirea la Marea Neagră, fuseseră
anexate RSS Ucrainene în 1940. Republica Moldova poartă încă
amprenta profundă a perioadei sovietice, care a generat clivaje
identitare și o relație ambivalentă a societății cu propriul
trecut.
Independența
Republicii Moldova, obținută în 1991, a fost recunoscută imediat
de România, cele două state construind relații privilegiate,
bazate pe comunitatea de limbă, istorie și identitate. Mulți
cetățeni moldoveni au legături familiale, educaționale și
profesionale cu România, iar aproape un milion dețin și cetățenia
română. Ne unește, de asemenea, interesul comun pentru stabilitate
și securitate, mai ales în contextul războiului Rusiei împotriva
Ucrainei, purtat de aproape patru ani la granițele ambelor state.
România și Republica Moldova au un interes vital pentru securitatea
regiunii Mării Negre și pentru stabilitatea frontierelor sale.
Republica Moldova este țară-candidată pentru aderarea la Uniunea
Europeană, iar România îi oferă un sprijin esențial pentru acest
parcurs. Deci, avem mai multe argumente
pentru ce ne unește decât ce ne desparte.
Ce a vrut să transmită Maia Sandu
Recent,
președintele Maia Sandu a redeschis dezbaterea cu privire la o
posibilă unire și a declarat, de două ori în decurs de o
săptămână că ar vota, în cazul unui referendum, pentru ca
Republica Moldova și România să redevină o singură țară. Ce a
vrut, de fapt, să transmită președintele Republicii Moldova?
Președinta
Maia Sandu a făcut această declarație într-un moment de
vulnerabilitate maximă pentru Republica Moldova. Războiul
din Ucraina continuă, iar agresivitatea și apetitul imperial al
Rusiei nu se diminuează, ci pare să se extindă. În raioanele
sudice ale Republicii Moldova, exploziile bombardamentelor asupra
Odesei se aud aproape zilnic. La Chișinău, deciziile de politică
externă, de securitate sau chiar cele privind reformele interne sunt
luate sub presiunea faptului că Transnistria, controlată de
facto de Rusia, se află la mai puțin
de o oră de capitală. Această proximitate transformă geografia
într-o constrângere strategică. România, ca stat membru NATO și
UE, beneficiază de un cadru de securitate diferit. Președintele
României, Nicușor Dan, conștienț de riscurile de securitate cu
care se confruntă Moldova, a reacționat la declarația Președintei
Sandu, subliniind că integrarea europeană rămâne calea care ar
putea duce, în timp, la reunificare. Dacă e să analizăm
prcedentul istoric, cunoaștem că unirea Basarabiei cu România din
aprilie 1918 s-a produs în urma unei decizii politice a Sfatul Țării
care a purtat negocieri cu elita românească. Basarabenii, care
aveau viziuni diferite despre viitorul Basarabiei – stat
independent, provincie autonomă în cadrul Ucrainei sau a României,
provincie românască – erau antibolșevici, acest factor jucând
un rol substanțial. Undă verde pentru unire a fost dată atat de
Puterile Centrale, cât și de Ananta, în contextul prăbușirii
Imperiului Rus și al pericolului bolșevic pentru Europa.
Svetlana Suveică. FOTO: Aurelia Borzin
În ce condiții ne-am putea din nou uni
Mulți
experți spun că situația de acum seamănă cu cea dinaintea celui
de-Al Doilea Război Mondial. Dumneavoastră vedeți un context
asemănător în prezent?
Situația
internațională de atunci prezintă anumite similitudini cu cea
actuală, iar decizia politică rămâne un instrument valid în
momente de criză.
În
acest context, vedeți posibilă o nouă unire cu România?
Un
eventual referendum, pregătit responsabil, ar putea exprima voința
cetățenilor ambelor state, cu un rol important al Uniunii Europene,
având în vedere statutul României de stat membru și al Republicii
Moldova de țară-candidată. Este, totodată, un semn pozitiv că o
temă mult timp tabu a revenit în dezbaterea publică, cu argumente
pro și contra, firești într-o societate democratică.
Cum arată viitorul țărilor „evadate” din fostul lagăr sovietic
Statele
din spațiul ex-sovietic au trecut prin schimbări importante în cei
peste 35 de ani de la căderea URSS, dar au evoluat totuși diferit.
Care ar fi viitorul acestor țări?
Majoritatea
statelor care s-au desprins de URSS în 1991 nu mai acceptă să fie
catalogate drept „țări ex-sovietice”. Nu este vorba doar de o
chestiune semantică, ci de respingerea unei identități impuse din
exterior, pentru că această etichetă sugerează existența unei
zone gri de influență, a unui spațiu aflat încă sub tutela
Rusiei. Asta contrazice, chiar diminuează
eforturile acestor state de a se defini drept entități suverane, cu
opțiuni proprii de politică externă. Deși a existat un trecut
comun în interiorul URSS, odată cu desprinderea fostelor republici
unionale de centru, aceste state au urmat traiectorii politice,
culturale și strategice distincte. Țările Baltice se definesc
astăzi ca state nordice și europene, iar Ucraina și Republica
Moldova și-au exprimat clar dorința pentru a se ancora într-un
cadru de referință european. Depunerea cererii de aderare la
Uniunea Europeană și obținerea statutului de țări-candidate
reprezintă ieșirea din logica post-imperială rusă. Dar Rusia
dorește în continuare să dicteze viitorul țăilor desprinse de
USSR, punându-le piedici, dar și încercând să influiențeze
poziția membrilor UE în acest sens. Testul viitorului acestor țări
este și testul UE, care se confruntă, astfel, nu doar cu o criză
de securitate, ci și cu una de reziliență democratică.
Vă
întrebam de viitorul acesti state din fostul imperiu sovietic, v-aș
întreba acum de ce au evoluat ele atât de diferit? Iar când spun
diferit, mă refer la faptul că unele dintre ele au devenit
democrații sau cel puțin sunt ancorate pe calea spre a deveni
democrații, în timp ce altele, iar aici am în vedere țări ca
Rusia și Belarus, au alunecat înapoi spre dictaturi.
Dincolo
de experiența sovietică, contează și moștenirea perioadei
interbelice, atunci când Țările Baltice au fost state
independente, Ucraina a cunoscut o scurtă perioadă de independență
în anii 1918–1920, iar Basarabia a făcut parte din România Mare,
benficiind de o primă experiență democratică. Rusia
și Belarus, în schimb, au avut tradiții puternice de stat
centralizat și autoritar de la Primul Război mondial încoace.
Totuși, cred că modul în care s-a produs
tranziția în anii 1990 a fost decisiv. În Rusia și Belarus,
elitele provenite din vechiul aparat sovietic au monopolizat rapid
puterea și resursele. După 1991, Belarus a rămas în sfera de
influență rusă, iar Vladimir Putin și Aleksandr Lukashenko au
eliminat treptat pluralismul politic și libertatea de opinie în
cele două țări. În Republica Moldova, elitele au fost
fragmentate, iar competiția politică a existat, totuși. Totodată,
factorul extern a fost esențial pentru modelarea viitorului acestor
țări. Țările Baltice au beneficiat de
sprijin pentru reforme și de perspectiva integrării europene, care
s-a produs în 2004.
Marile provocări ale prezentului și viitorului
Care
sunt marile provocări cu care se confruntă tinerele democrații
aflate pe drumul spre integrarea europeană?
Astăzi,
într-o ordine internațională dominată tot mai mult de interese,
nu doar de valori, democrațiile tinere, precum și cele cu
experiență, se confruntă cu noi vulnerabilități, dar riscul
pentru noile democrații este mai mare. Prin comparație, Republica
Moldova care nu e membru UE rămâne mult mai fragilă,
confrutându-se cu presiuni rusești directe, dezinformare masivă și
tentative recente de subminare a proceselor electorale, menite să
destabilizeze statul și instituțiile sale și să blocheze
parcursul său european.